Ion Marin Almajan : ” Scorpionul de jad „

Toamnă târzie poleită cu aur. Aurul soarelui lipsit de căldura verii, aurul frunzelor ce se aştern în covoare pufoase pe alei, pe cărările neasfaltate ce străbat pădurea staţiunii. Aurul razelor răsfrânte în oglinda lacului. Staţiunea balneo-climaterică Bled, una din cele mai selecte din Europa interbelică, loc de popas al tuturor regilor balcanici în drum spre Europa occidentală, cuib de odihnă, după război, pentru mareşalul Tito, a adunat preţ de câteva zile, la invitaţia PEN-Clubului, scriitori din mai multe ţări ale bătrânului continent. Se vorbesc mai toate limbile, sârbă, franceză, engleză, italiană, germană. Numai rusul venit din Leningrad (în 1982 oraşul de pe Neva încă nu-şi schimbase denumirea) nu ştie nici o limbă străină. Pentru că încropesc fraze silite alcătuite din rusă şi sârbă, un talmeş-balmeş pe care el îl dibuieşte fericit, mă invită în camera lui la o sticlă de votcă şi la un peşte afumat. Când tăria ne abureşte mintea îmi vine poftă de cântat şi ca să mă dau mare şi să-l flatez pe rus încerc să-mi reamintesc unul din cântecele atât de vânturate pe la toate posturile de radio din vremea tinereţii mele, a „prieteniei veşnice” româno-sovietice: Şiraca strana maia radnaia. Dar rusul mă opreşte hotărât: niet, zice, spre nedumerirea mea, ăsta-i un cântec făcut pentru plăcerea lui Stalin şi a nomenklaturii. Am să-ţi cânt eu adevăratele cântece ruseşti. Şi-mi cântă rusul ceva ce n-am auzit până atunci, nici în multele filme sovietice pe care le-am văzut , nici măcar în întâlnirile pe care le-am avut cu colegii mei din presă. Mă întreb, în timp ce-l ascult pe Ivan, dacă nu cumva e o provocare, dacă nu voi fi chemat la întoarcerea acasă să dau socoteală că m-am lăsat provocat cu asemenea cântece din vremea ţarismului. Mă liniştesc cum pot şi continui guleaiul. De altfel Ivan avea să capete, el însuşi, încredere în mine, după această încercare, dovadă că, a doua zi mi-a propus să vedem un film porno. L-am vizionat şi pe acesta, spre amuzamentul meu, căci în perfidia mea, ştiind că Ivan nu mai văzuse aşa ceva, am stat cu ochii mai mult pe el, urmărindu-i reacţiile, decât pe ecran.     Cea mai şocantă întâmplare a celor patru zile petrecute la Bled s-a produs însă în ziua în care m-am aşezat la masă, în restaurant, alături de o necunoscută. I-am cerut voie politicos, mi-a zâmbit şi m-a întrebat din ce ţară sunt. În engleză. I-am zis că nu ştiu englezeşte, putem vorbi în franceză, în germană sau italiană sau, în cel mai rău caz, în sârbo-croată, cum se zicea pe atunci când Iugoslavia nu se sfărâmase prin sine şi prin voia altora .Era mare şi făloasă. Am continuat în germană şi pe măsură ce discutam, femeia aceea ce la început mi se păruse foarte bătrână, îşi dezghioca obrazul împânzit de milioanele de riduri, lăsând să iasă la suprafaţă pe cea care fusese cândva, o frumuseţe tulburătoare. Era o poetă venită din Israel, un spirit viu, cultivat, fermecător. Se crease între noi acel flux rar ce se stabileşte între două persoane care aproape nu au nevoie de cuvinte pentru a comunica. Nu-mi amintesc să-i fi spus ziua, luna şi anul naşterii, decât dacă n-am făcut-o cumva în transă, destul că la un moment dat mi-a luat palma şi mi-a spus că sunt în zodia Scorpionului, că mă aşteaptă momente deosebit de grele, ani cruciali pe care îi voi birui cu enormă dificultate  şi multe altele. În ziua în care congresul a luat sfârşit, bătrâna doamnă mi-a oferit un scorpion de jad, atrăgându-mi atenţia că va trebui să am mare grijă de el, că mă va ajuta în momentele grele ce vor urma. L-am pus în buzunarul de la piept al cămăşii, am mulţumit şi am urcat în autocarul ce ne ducea la gară. Întrucât nici unul dintre noi nu ceruse adresa celuilalt, ne-am luat rămas bun ca la o adevărată despărţire, o despărţire pentru totdeauna. Atunci când am ajuns în compartimentul de tren am pipăit cu degetele cătând scorpionul de jad, dorind să mă conving că este la locul lui. Nu mai era. Era exclus să-l fi pierdut şi nu cred că cineva ar fi fost interesat să mi-l fure. Mult timp după aceea m-am tot întrebat ce s-a putut întâmpla dar negăsind un răspuns convenabil, mi-am zis că probabil fusese o piatra fermecată, mă părăsise şi se întorsese la cea care mi-l dăruise . Mă părăsise, lăsându-mă să înfrunt singur ceea ce îmi prevăzuse bătrâna evreică.

Poate că fascinanta poetă nu mai trăieşte, dar această stranie întâmplare îmi revine deseori în minte, tulburându-mă fără nici un motiv. Sau poate că există, cine ştie…  

ION MARIN ALMAJAN