Nicolae Danciu Petniceanu: „Spovedania mea“

Lăudabilă este iniţiativa Asociaţiei Române pentru Patrimoniu de-a realiza o carte sub genericul „Mărturisire de credinţă literară” în care să înregimenteze confesiunile literare ale unor scriitori, în acest chip volumul va etala valoarea ideatică a unui compendiu de istorie literară în cultura română.

Încerc să răspund cronologic la întrebările formulate în chestionarul întocmit şi difuzat de asociaţie.

Scriu din nevoia lăuntrică de-a învinge timpul prin eternizarea lui într-o operă literară; doar scrisul, fotografia şi filmul, desenul, grafica şi pictura sunt mijloacele tradiţionale la îndemâna omului de-a eterniza clipa, de-a o imortaliza şi conserva pentru posteritate.

Scriu pentru cititorul anonim aflat sub vicisitudinile vremii, încerc să-l fac să uite o clipă, două, de-o supărare, d-o durere fizică sau morală, de-a drămui cu el o bucurie, scrisul meu să însemne pentru el o alinare, un „colţ senin”, cuvântul meu să-l înnobileze sufleteşte întru sublim.

Sunt adeptul curentului literar românesc tradiţional manifestat cu precădere în literatura română de condeie consacrate şi rezistente în timp: Caragiale, Rebreanu, Voiculescu, Slavici, Sadoveanu, Camil Petrescu, Cezar Petrescu, Marin Preda etc., prozatori viguroşi cu opere literare în proză de-un real talent, disponibile să convertească sufletul întru frumosul autentic, grav şi patetic.

„Şcoală”, „grupare literară” nu există, aşa cum existau în perioada interbelică, mă refer în special în Banat, există eventual, după decembrie ’89, găşti literare constituite din condeie cosmopolite, care dezbat problematica „modernistă” şi „postmodernistă” în artă şi cultură privind peste Ocean, reglându-şi ornicul după ceasul din Budapesta, Viena şi Tel-Aviv. În atari împrejurări, am creat Societatea literar-artistică „Sorin Titel” din Banat, mentorul, prozatorul Sorin Titel, m-a ajutat să debutez în revista „Orizont” de la Timişoara, la recomandarea, motivată, a criticului literar Ovidiu Cotruş, nepotul de frate al poetului Aron Cotruş.

Societatea „Sorin Titel” din Banat şi-a propus şi a realizat în şedinţele sale bilunare, din martie 1990 şi până în prezent: medalioane literare (evocarea unor nume de prestigiu în literatura română), lecturi cu promovarea unor texte de valoare autentică.

Concursuri literare, şezători literare, simpozioane închinate unor scriitori precum: Mihai Eminescu, Camil Petrescu, Ioan slavici, Virgil Birou, Petre Nemoianu, Gr. Iosif Nemoianu, Grigore Popiţ, Ion Stoian-Udrea, Emilia Lungu-Puhallo, Damian Ureche etc. Acestor scriitori precum şi altora am confecţionat, montat şi dezvelit cu ritual creştin plăci comemorative pe casele şi edificiile legate de numele lor, în felul acesta am sădit în sufletul membrilor societăţii noastre, şi nu numai ai societăţii, cultul eternizării şi al dragostei faţă de înaintaşi, contrabalasând tendinţa unor confraţi de-a discredita numele unor mari scriitori (vezi revista „Dilema”, director Andrei Pleşu, din februarie-martie 1998, în care Zigu Ornea şi alţii din „gaşca” sa l-au batjocorit pe Mihai Eminescu).

Mi se cere să enumăr câţiva scriitori români şi străini care au „pecetluit” creaţia mea literară. Gustul pentru frumosul artistic şocant mi-a fost modelat de Mihai Eminescu (poezia sa socială şi naţionalistă, „Împărat şi proletar”, „Viaţa”, respectiv „Doina” şi „La arme!”), Octavian Goga (volumul „Poezii”, premiat de Academia Română, în 1905, dar şi „Mustul care fierbe”), apoi „Ion” al lui Rebreanu, nuvelele lui Vasile Voiculescu, „Moromeţii” lui Preda, „Valsuri nobile şi sentimentale” ale lui Sorin Titel, „Întunecarea” lui Cezar Petrescu, proza lui Panait Istrati şi „Baltagul”, „Nicoară Potcoavă” şi „Un om necăjit”, semnate de Mihail Sadoveanu, „Ceahlăul literaturii române”, potrivit zisei lui Eusebiu Camilar.

Din literatura străină mă opresc la câteva nume celebre: Imrč Madŕch („Omul de aur” şi „Tragedia omului”), Maxim Gorki („Azilul de noapte”, „Mama” şi în special nuvelele sale), Victor Hugo („Mizerabilii”), Dostoievski („Amintiri din casa morţilor”, „Fraţii Karamazov”, Mihail Solohov („Donul liniştit” şi Soarta unui om”) apoi sârbul Ivo Andrici şi rusul Serghei Esenin m-au tulburat cu realismul lor îmbinat cu un romantism de cea mai bună calitate, având ca suport moral: un patetic umanism.

Despre cărţile mele mi-e greu să vorbesc, ele sunt nepoţii şi nepoatele mele, pe care nu le am! Îmi vor purta în cârcă numele atât cât vor putea. Întotdeauna întâiul copil îţi rămâne, discret, mai aproape de suflet, de inima albastră! „Apa de duminică” a fost cea dintâi carte a mea, la care am trudit vreme de două decenii, până a văzut lumina tiparului. S-a bucurat din partea criticii doar de cuvinte laudative la modul superlativ. N-a fost premiată, aşa cum a fost volumul „Perigrin prin Sibarin”, locul I, la un concurs internaţional ce-a avut loc în Italia (Sicilia, 2003). Dar, reţineţi: cartea cea mai dragă rămâne cea de pe urmă… Tot două decenii, poate chiar mai bine, am trudit la romanul „Bigamul”, care urmează să vadă lumina tiparului în 2006, când voi putea număra şapte decenii de viaţă biologică. Vom trăi şi vom vedea…

Cine sunt eu? Un modest scrib, mă feresc de-a spune cuvântul magic „scriitor”! nu îndrăznesc pentru a nu-i supăra pe: Eminescu, Caragiale, Slavici, Delavrancea, Vlahuţă, Nichita Stănescu, Sorescu, Manolescu, Blandiana, Dinescu, Păunescu şi mai ales pe Artur Silvestri, lângă cultura căruia greu poţi rezista, greu poţi găsi un loc liber!

De unde vin? Încotro mă duc? De unde poate veni feciorul unei spălătorese şi al unui geambaş de cai, care a crescut caii altora? Vin din periferia vieţii şi mă întorc, acum la vârsta senectuţii, acolo de unde am purces în viaţă, într-o sâmbătă, legănat într-o copaie, sub un cuptor de cărămidă, din care curgea cenuşa pe blana pisicilor. Dixi! 

NICOLAE DANCIU PETNICEANU