~Dimitrie Grama: „Reîntoarcerea“

Ca la un semnal, ne-am oprit brusc din mers. Aici trebuie sa fie! Undeva, in adincurile necunoscute ale cugetului, cineva, ceva, ne asigura ca pina la urma vom gasi acel loc despre care, doar am auzit povestindu-se. Si uite, acum doar un pas ne despartea de lumea aceea interzisa omului de rind, lumea basmului.

Plecasem mai demult, calauziti fiind de glasul unuia din batrinii „sfatuitori”, unul din acei oameni „fosila”, care inca mai posedau calitatea si aveau in fond misiunea de a functiona ca memorie colectiva, ca dascali ai unei umanitati mutilate si decimate de evolutie, de progres. Nu mai ramaseseram multi, noi, asa-zisii, „primitivi autentici”, doar o mina de oameni, ignorati pina acum nu demult de noua ordine si nu am priceput niciodata din ce motive „rasa noastra” a fost lasata in voia lui Dumnezeu (asa cum spuneau batrinii nostrii). Noi nu am fost, la fel ca restul lumii, acceptati si ajutati spre noua evolutie a fiintei umane, asa-zisa „evolutie accelerata”, care doar in citeva zeci de generatii, a creat omul nou, „omul fizio-cibernetic”, omul perfect.

Da, intr-adevar perfect, pentru ca nimeni din noi, cei vechi, puteam, in vreun fel sau altul, contesta superioritatea, atit fizica cit si intelectual-abstracta, a acestor oameni noi, fiinte umane, in fond asemanatoare.

Era de admirat uniformitatea functionala si devotamentul social neingradit al acestor „creatii” umane, pe care noi, poate dintr-un sentiment profund de inferioritate sau chiar de invidie, le numeam „masini”.  Caci sincer vorbind, noi toti arhaicii, eram constienti de faptul ca in comparatie cu omul nou, nu prea aveam multe atuuri de competitie si mai ales eram constienti de faptul ca, intr-un fel sau altul, noi supravietuiam cu ingaduinta si din surplusul creat de acesti oameni-masina. Doar din cind in cind, eram solicitati de noua ordine, de noua societate si folositi in diverse activitati si munci mai usoare, cum ar fi; ingrijirea si amenajarea spatiilor verzi, ingrijirea animalelor domestice, pictura, muzica, teatrul si alte indeletniciri usoare, activitati pe care, noi, nu le consideram de fapt munca sau corvoada, ci mai curind, o aptitudine naturala. La fel ca si imaginatia si visul. Batrinii nostrii obisnuiau sa spuna ca, „noi visam si pentru ei”. Dar ce oare nu spuneau batrinii!?

Aceasta existenta paralela a durat multa vreme, pina cind o noua miscare sociala, mai radicala, bazata pe ideia uniformizarii totale a materiei umane, a prins radacini si a inceput sa domine agenda politica a celor care aveau puterea sa decida viitorul omenirii in general si mai ales viitorul nostru, a celor care pina acum am fost acceptati asa cum eram, slabi si inapoiati.

Astfel, de la o zi la alta, ne-am trezit inclusi in programul de dezvoltare a speciei umane, urmind ca toate femeiile noastre, la primele semne de graviditate, sa fie internate in institutii speciale, unde cele mai avansate metode de manipulare a fatului intra-uterin puteau fi aplicate, astfel garantindu-se, in timp, uniformizarea si omogenizarea speciei umane.

Insa, in comunitatea noastra primitiva, nimeni nu a inteles si mai ales nimeni nu a apreciat gestul nobil de reintegrare a „retardatiilor” in rindul celor care formau si reprezentau viitorul omenirii si de aceea se pare ca sfatul batrinilor a decis ca o buna parte din noi, cei tineri, sa fim trimisi de acolo in necunoscutul basmului. Sa fim expulzati in memoria unor povesti, in cautarea unor locuri care poate ca niciodata nu au existat decit in domeniul melancoliei si cel al fanteziilor. Acolo, spuneau ei, cei batrini, ii vom regasi pe cei din care ne tragem si cu toate ca nu prea au putut sa ne convinga de autenticitaea si mai ales de veritatea expunerii lor, noi, cei tineri, nu puteam face altfel decit sa ne conformam dorintelor comunitatii noastre.

Nu eram antrenati pentru calatorii lungi, nu eram antrenati sa producem si sa supravietuim fara ajutor si de aceea, in ultim ceas, dascalii nostrii ne-au sfatuit sa ne folosim de singurele unelte pe care noi le minuiam cu perfecta indeminare; visul si imaginatia.

Glasul unuia din batrini, glasul unui sfatuitor, spuneau cei din sfatul batrinilor, va fi intotdeauna prezent in unul din noi. Trebuia doar sa vrem sa-l auzim, trebuia sa nu uitam de unde si din cine ne tragem.

Cu aceste nelinisti de; „trebuie doar sa..”, am purces la drum si acum ne-am oprit brusc din mers! In fata noastra, orizontul atirna din Soare ca un fel de evantai, in fond o oglinda, in care chipurile noastre obosite erau multiplicate si reflectate la infinit si aceasta oglinda, se apropia acum de noi cu fiecare clipa. Ne gindeam cu teroare, ca daca vom ramine asa, inerti, vom fi invadati de cei reflectati, vom fi calcati in picioare de Infinit!

Atunci, cred ca pentru prima oara, fiecare din noi a auzit clar si poruncitor glasul sfatuitorului; „Mai aveti doar un singur pas de facut, ultimul si cel mai inspaimintator. Daca nu veti avea curajul sa-l faceti, veti pieri!”

Ca la o porunca, toti am pasit prin oglinda-avantaj, trecind de partea cealalta, amestecindu-ne cu cei care erau acolo, cei care, de fapt, nu erau altii decit noi insine, altundeva, altcindva.

Din aceasta amestecatura te-ai nascut tu, cititorule si daca vreodata vei avea ocazia si curajul sa te privesti intr-o oglinda stelara, ma vei vedea pe mine sau poate pe altcineva din cei care odata au fost obligati sa treaca de cealalta parte a realitatii umane.

Stiu, privindu-te, iti vei spune ca visezi, dar sa stii ca de data aceasta, visul tau este adevarat.

DIMITRIE GRAMA, 16 Dec. 2007 . Gibraltar