La 1 an de la plecarea spre cele veşnice, Artur Silvestri (19 martie 1953-30 noiembrie 2008) a fost comemorat religios şi cultural

• Vineri, 27 noiembrie , ora 17, în Pavilionul central al Târgului de carte GAUDEAMUS,

a avut loc,  conform programului anunţat, lansarea volumelor Apocalypsis cum figuris  şi Perpetuum mobile reeditate de D-na Mariana Brăescu Silvestri într-o prezentare grafică pe măsura conţinutului literar, a volumului documentar  Artur Silvestri  – Fapta culturală (din Colectia Pro memoriam), documentar realizat de sociolog Teodora Mîndru şi prezentarea în cadtrul expoziţional al Târgului a volumului Vocaţia Căii Singuratice, de Cleopatra Lorinţiu.

• Sâmbătă, 28 noiembrie 2008, Artur Gabriel Silvestri a fost comemorat religios, la Mânăstirea Pasărea , unde  se odihneşte pe veci şi la sediul Asociaţiei ARP-Artur  Silvestri  din Bucureşti.

Sâmbătă  dimineaţa,începând  la ora 10,30, a avut loc slujba religioasă de pomenire  a lui Artur Gabriel Silvestri , întâi în biserica mare a mânăstirii (construită de Sf. Calinic) apoi la mormântul lui, acoperit cu flori de cei prezenţi, de dimineaţă.  Preoţii au sfinţit întâi, cu rugăciuni speciale şi stropind cu aghiazmă crucea  din bazalt cu efigia scriitorului în bronz, apoi, împreună cu maicile au făcut   pomenirea rugându-se şi rugându-ne toţi cei prezenţi  pentru odihna veşnică şi fericită a lui Gabriel Artur Silvestri.  Au participat rudele, prieteni,  scriitori, colaboratori veniţi de la Bucureşti cu  soţia, Mariana Brăescu Silvestri, în autocar şi în maşini personale, precum şi tatăl lui împreună cu alte rude şi prieteni de la Drăgăneşti.

• Partea  doua  a comemorării a avut loc la sediul Asociaţiei ARTUR SILVESTRI- ARP , unde ne-am întors majoritatea celor prezenţa la slujba de la Mânăstirea Pasărea.  Cum este frumos şi creştineşte, mai întâi preotul a sfinţit  noul sediu al ARP, care poartă, de acum înainte, pe bună dreptate,  numele fondatorului.



• Pe urmă, s-a făcut din nou pomenirea lui Gabriel Artur Silvestri, am înălţat cu toţii o rugăciune pentru sufletul lui şi, aşa cum se obişnuieşte , a urmat masa de pomenire, servită de această dată sub formă de bufet sudez.



• A urmat apoi un timp, nu pot spune doar un moment, foarte emoţionant: cei prezenţi  au urmărit  filmul ”Remember Artur Silvestri”, realizat de Clepatra  Lorinţiu şi difuzat pe TVR3( FIL M CARE A FOST COMPLETAT ULTERIOR CU PARTEA A II A, ŞI CARE SE VA DIFUZA LUNI, 30 NOIEMBRIE 2009, LA ORA 13, PE CANALUL TV 3). Artur Silvestri a fost astfel, din film, prezent în mijlocul celor care îl iubesc şi acum, îl apreciază şi s-au adunat pentru el şi în numele lui. Cristian Neagu, poet , scriitor, publicist, fost coleg cu Artur Silvestri , a  dat glas într-un  fel emoţiei şi sentimentelor tuturor printr-un poem dedicat lui Artur Silvestri.
• D-na Mariana Brăescu a prezentat cărţile lansate vineri la Târgul de carte şi a oferit tuturor noile apariţii editoriale Artur Silvestri –Apocalypsis cum figuris (ediţia a III a, îngrijită de Mariana Brăescu şi Artur Silvestri-Fapta culturală –documentar), şi, de asemenea,   celelalte cărţi editate în anul 2009 şi  a mulţumit tuturor celor care au participat.

Multe persoane cu care am discutat mi-a spus că au  încă sentimentul  de grup în jurul lui Artur Silvestri, sentimentul că ne cunoaştem  şi  suntem împreună în jurul  lui Artur.

Artur Silvestri, cum spun  foarte mulţi dintre prietenii, colaboratorii, discipolii lui, ne aduna în jurul lui, era centrul , liantul, cel care nu lăsa pe nimeni singur, pe nimeni în afară.

Ne adună şi acum şi ne va mai aduna încă, nu numai în jurul datelor de pomenire religioasă  , ci în jurul cărţilor,  proiectelor, publicaţiilor lui, la care putem contribui, pe care le putem citi aşa cum şi-a dorit, pe care le putem duce mai departe.

Dumnezeu să-i dea lui Artur Silvestri veşnică şi fericită odihnă, iar  celor ce îl  citesc, îl pomenesc,  duc mai departe ideile şi proiectele lui,  să le dea sănătate, putere, gânduri bune.

A consemnat

TEODORA MÎNDRU

Cristian Neagu: „Rugă Dumnezeului, pentru Artur“

(28 nov. 2009, sediul Fundaţiei Artur Silvestri, la comemorarea de an, a distinsului enciclopedist, istoric, şi filozof.)

Motto: „Cărţile se vor citi şi mă vor pomeni şi pe mine şi astfel, nu voi muri de tot.” – Artur Silvestri –

Ridică  Doamne ceţurile Împărăţiei Tale,

Căci lumea aceasta fără de contur

Înregistrează un minus în sumbre catedrale,

Prin nefiinţa confratelui Artur.

Mângâie-i Doamne fruntea cu lacrimile noastre,

Aşează-l între noi ca-n vremurile bune

Şi fă-ne auzit, melodiind contraste

Glasul blând, al omului minune.

Mai dă-ni-l nouă astăzi fiinţă cum îl ştim,

Rupe eternităţii o clipă, nu mai mult,

Căci el ne este sensul pe care mai pornim

Când seceră  sălbatic tăişul de vânt.

Nu ni-l lăsa în tristul anotimp

Printre lumânări aprinse la bezna uitării,

Ci-ncoronează-l Zeu în vastul arhetip

Din crestele de munţi, până-n adâncul mării.

Noapte bună, Artur Gabriel,

Noapte bună, spirit de cărturar,

Îţi vom rămâne jertfă, şi sabie, şi miel,

Cum tu ne vei rămâne Scriptură în Altar.

________________
Un an de la ultima strângere de mână…

Bucureşti, 28 noiembrie 2009. Chiar dacă luna lui brumar se apropia de sfârşit, efectele primăvăratice cu copaci goliţi de frunze, peste tristeţea familiei celui sorocit mult prea devreme eternităţii, şi a grupului de scriitori ce urcau în autocarul cu destinaţia Mânăstirea Pasărea, aveam să resimt constatarea lui Charles Demailly, şi anume: „există o incubaţie a spiritului care nu poate avea loc decât la căldura, în amestec, în contactul cu alte spirite.” A strânge cuvântul în jurul ideii de suferinţă, poate că nu se obţine prea mult în comparaţie cu ceea ce distinsa Mariana Brăescu Silvestri, a resimţit pe parcursul ceremonialului evocator, dar şi la sediul fundaţiei unde amintirile, versurile închinate bunului Artur, s-au transformat în lacrimi, durerea luând chipul şi asemănarea sa.                     Sub starea misticului, a superstiţiei folclorice, a credinţei individuale, chiar şi prin influenţa coordonatelor  filozofice, a intropatiei, adunarea cernită, meditând în nostalgia golului cognitiv, reuşea contopirea cu spiritul silvestrian prin vizualizarea bibliotecii, a mesei de lucru, a tablourilor, iar toate acestea, în suprapunerea incantaţiei de „veşnica pomenire”  făcea parcă simţită prezenţa lui Artur Silvestri, asociativ unei plăsmuiri eminamente mitice.

Subsemnatul, de comun acord cu Elisabeta Iosif, preşedinta filialei Bucureşti a Ligii Scriitorilor din România, a emis ideea unei diplome Artur Silvestri (cu efigia acestuia) în semn de omagiu la împlinirea unui an de activitate al Ligii, ce îi va fi acordată post-mortem la o dată ce va fi stabilită ulterior,  Liga fiind ramura sădită de regretatul cărturar în grădina sa academică…

Orizontul moleşit de dogoarea soarelui, fu străbătut de un vânt subţire, menit parcă să zvinte umezeala ochilor celor ce-şi luau rămas bun de la familia Silvestri şi coborau în stradă. Paşi agale, striveau frunzele căzute, şi parcă gemete ale unei despărţiri se loveau de zidurile cenuşii ale caselor vechi, ridicate cândva, parcă într-o altă viaţă… Din ce în ce, tot mai în urmă, rămânea placa de marmură aşezată deasupra intrării fundaţiei, de unde efigia lui Artur privea împietrită risipirea către înaintele vieţii, a celor ce veniseră să-l plângă… Am rămas pironit privind tulburat clădirea mohorâtă a fundaţiei unde, pe la ferestre se mai puteau zări prin lumina zgârcită a becurilor, siluete robotitoare, simţind nevoia de a-mi elibera un gând greu, ce i se adresa lui Artur:

„Soarele asfinţeşte Gabriel. Lucrurile tale pământeşti sunt încă ude de aghiazmă. Ai tăi, osteniţi, devin umbre printre pâlpâirile lumânărilor şi lumina candelei. Sărută-i din priviri, şi întoarce-te acolo unde grijă-ţi va purta Dionisie Areopagitul. Noapte bună. Ah! Vezi că ai o lacrimă în colţul ochiului… Odihneşte-te în pace!”

CRISTIAN NEAGU

Elisabeta Iosif: „Nemurirea lui Artur“

De ce credeţi, că  s-a mutat de la noi?

Doar cărţile lui sunt acum la voi!

Nu! N-a plecat de tot. E cu Bădia

Eminescu, spre Gânditorul de la Hamangia

S-a dus doar puţin. Ca să-şi  înmoaie pana

În licori siderale. Şi-a vindecat şi rana

Mâhnirilor ascunse. E veşnic printre noi

Şi Dumnezeul nostru-l trimite înapoi

Prin slovă  împlinită. Prin glas de înălţare

În zi de Sfânt Andrei îl vom simţi mai tare

Vibrând a nemurire. El vine din Astral

Cu sensuri noi. Veghind. Iubirea-i de cristal.

ELISABETA IOSIF

Noiembrie, 2009

La un an de la plecarea lui Artur Silvestri

NR. 9/2009

Ion Marin Almăjan: „Lista lui Sechesan“

La inceputul anilor optzeci ai secolului trecut, in biroul directorului Editurii Facla a fost introdus,de catre micuta secretara Silvia, un tinerel brunet.

Sunt Gheorghe Sechesan ,s-a prezentat, arborand un zambet timid, am copilarit in minunata zona in care v-ati nascut si care si-a pus amprenta si asupra mea.

Esti cumva copilul acelui Sechesan ? l-am intrebat.

Da, acel Sechesan este tatal meu, a plecat fruntea oarecum coplesit sau simuland rusinea si tristetea de a fi baiatul fostului prim- secretar  al Partidului C omunist Roman din raionul Bozovici.

Numele celui care facuse colectivizarea in Almaj intrase in mentalul colectiv  ca un simbol al raului. Se spunea ca luase pamant din lunca Bozoviciului pe care urma sa-l prezinte la Timisoara, capitala regiunii Banat, ca sa fie analizat de specialisti spre a se putea   decide daca era sau nu corespunzator stasurilor  pervazute de conducerea partidului pentru colectivizare.In drum spre Timisoara, Sechesan  daduse ordin sa se arunce mostra de  pamant  recoltata din Almaj, pe care o inlocuise cu cernoziomul din pusta Banatului. >>>>

Nae Georgescu: „Cronică la vol. lui Gheorghe Doca «Eminescu – o perspectivă dialogic㻓

Mi-e greu să-i zic carte lucrării masive a d-lui Gheorghe Doca „Eminescu – o perspectivă dialogică” (vol.I 366 p., vol.II  472 p.), pentru că nu respectă proporţiile obişnuite dintre citate şi contribuţia proprie; cu multă îngăduinţă, răsfoind a doua şi a treia oară,  dau citatelor aproape două treimi şi apreciez că autorul acoperă cu vorbele sale cam o treime din spaţiul tipărit. Ar fi vorba mai degrabă de „caiete” – şi îmi vin în minte, ca termen de comparaţie, „Caietele Principelui” de Eugen Barbu (sau, mă rog,  „Caietele albastre, filozofice” ale lui Lenin care ni se recomandau ca bibliografie obligatorie în facultate…). S-ar putea vorbi de o antologie eminesciană comentată – dar lipsesc criteriile şi, mai ales, trimiterile la surse – şi, în plus, comentariile se pretează, şi ele, unei antologii paralele – aşadar: citate masive din Eminescu, din comentatori ai lui Eminescu, citatele comentate, comentariile idem – un fel de morişcă pusă între vânturi pentru a le capta suflul către un urdiniş. >>>>

Cezarina Adamescu: „Dialoguri cu mine însămi. Prietenii care nu m-au trădat niciodată“

-fantezie de  dimineaţă-

Totdeauna, cuvintele au exercitat asupra mea o putere magică.  În catifeaua lor,  cu franjuri  coloraţi, m-am înfăşurat întreagă. Şi uneori mă ascundeam în  spatele acelor catifele călduţe. Nici un alt joc nu însemna atât de mult pentru mine. Dacă le aveam pe ele, nu mă consideram singură. Îmi ajungeam miemi. Şi eu lor. Există o comuniune tainică.

Ne copilăream împreună. Toate jocurile, toate bogăţiile lumii le puteam dobândi prin cuvinte. Era de ajuns să le potrivesc unul cu celălalt. Precum formulele magice.

Le căutam, le aşteptam, le amuşinam, le mângâiam, îmi construiam din ele castele, le apostrofam şi uneori le goneam. Însă ele se întorceau spăsite şi din  nou începea magia, dansul împrejurul focului sacru, cel fără de cenuşă. Dar mai ales, mă hrăneam cu ele. Şi le sorbeam mustul ca să capăt puteri, pe care altfel, n-aş fi putut să le dobândesc niciodată.  Nu întâmplător, într-una din scrieri mă autoproclamam : regină peste un regat de cuvinte. >>>>

Al. Florin Ţene: „Masca“ lui Schopenhauer – paradisul pierdut al nefiinţei

Întreaga filosofie a lui Schopenhauer se învârte în jurul unui pardox pe care  îl ia drept teză: ”nostalgia nemărginiă către paradisul pierdut al fiinţei”(Arthur Schopenhauer,Sammtliche Werke in sechs Banden. ). Filosoful se închipuie un neobosit călător în spaţiul virtual al moralităţii purtând masca pesimistului fără leac şi, precum Hamlet cu craniul lui Yorick în palmă, gândeşte amurgit asupra inutilităţi vieţii şi infinitului morţii. Însă în cugetările lui Schopenhauer descoperim o flagrantă nepotrivire contradictorie: înclinarea sa de a sfredeli genunile înspăimântătoare ale durerilor vine, asemeni unei măşi puse pe faţa unui om, în contrazicere cu sfaturile lui echilibrate şi filistine, adică făţarnice, vesel împrăştiate în întreaga-i operă, ca semenii să nu-şi răscolească situaţia chinuitoare şi dureroasă a norocului, căci asemenea gândurilor alimentează durerea şi îi prefac în proprii lor călăi, „heautontimorumenos”( ibidem,Band lV,p.484). Însă, cercetând mai adânc ne dăm seama că nu este singura “mască“ a filosofului, el folosid multe astfel de accesorii în gândirea lui. >>>>

Cezarina Adamescu: „Elena Armenescu şi puterea fascinantă a cuvântului scris, rostit sau gândit“

Şi ce altceva înseamnă miracolul poeziei decât un Joc tainic, care se joacă în unul, în doi, în trei  sau într-o infinitate de persoane?

Jocul tainic al minţii şi al inimii, Jocul sufletesc, cu noroc atât de schimbător, jocul sorţii,  jocul firii şi-al nefirii, cel mai teribil şi mai serios joc din câte există!… Cine nu l-a jucat, măcar o dată?

Aşezată  în inima jocului, autoarea de faţă, ne dezvăluie treptat monadele sufleteşti care i-au fixat traiectoria pământească. E un privilegiu. Ne-a ales pentru acest dar  pe noi, care suntem predispuşi la – cu totul altfel de jocuri.

Pare a ne spune: „Vrei să mă  cunoşti? Iată-mă!” –  predându-se în mâinile noastre sufleteşti, la fel cum Isaia s-a predat în mâinile lui Yahve, zicând:

„M-ai chemat, Doamne? Iată-mă!”

La fel cum Zaharia i-a strigat Domnului: „M-ai sedus, Doamne, şi m-am lăsat sedus,  ai fost mai tare decât mine şi m-ai biruit!” >>>>

Const. Miu: „Despărţirea de prezent (cronica la «Minunata Adela» semnată de Gh. Postelnicu)“

Noua carte semnată de Gh. Postelnicu – Minunata Adela (Editura Rafet, Râmnicu sărat, 2009) – aduce în atenţia cititorilor oportunismul şi carierismul postdecembrist, cu tarele lor, moştenite din „iepoca de aur”, uzitând de principiul pars pro toto, în sensul că baronii locali din Bădila (localitate din ţinuturile buzoiene) încarnează apucăturile celor de la Centru.

Autorul realizează în acest roman fişa caracterologică a protagoniştilor, prin tehnica adjoncţiei, iar pe parcursul fluxului evenimenţial acesta oferind alte amănunte, ca într-un joc de puzzle, despre aceştia.

În cartea lui Gh. Postelnicu, pe care o discutăm acum, întâlnim „clasicul” triunghi erotic,însă pe autor nu-l interesează „povestea” de dragoste în sine. În cadrul acestui triunghi: Florin Feraru – Adela – Jan Zigu, erotismul trece pe plan secundar, predominant fiind interesul pe care îl are fiecare protagonist în parte, ca urmare a „perechilor” ce se formează, ca într-un joc de permutări profitabile: Florin Feraru – Adela (secretara particulară a deputatului) ; Adela – Jan Zigu; Florin Feraru – Jan Zigu. Fiecare vrea să profite de pe urma celuilalt! >>>>

Elisabeta Bogăţan: „Spirale“

Lunecăm pe spirale înstrăinate. (Ale aceluiaşi timp?) Ale unui timp diferit?)

Vântul îmi flutură pletele. Stau dreaptă acum în bătaia timpului în goană. Sau încerc să stau dreaptă. Poveri magnetice al căror înţeles nu-mi mai locuieşte conştiinţa  mă mai înclină, desigur, către marginea de reazem. Stau dreaptă în bătaia întâmplărilor în goană şi binecuvântez uitarea, urgisita uitare.

Pletele-mi flutură şi le simt albăstrindu-se sub privirea depărtărilor, le văd albăstrindu-se incert, cu acel ochi lăuntric cu care te văd  lunecând cu părul în vânt, uluitor de aproape, dar pe altă spirală. O, acum între noi este un singur pas de vid cosmic, vid în accepţia noastră, desigur, dar locuit, presupun, de energii neutre – aceleaşi energii pe care le-am simţit odată ( şi totuşi, toate devin „odată”) ridicându-se imense şi mai înduşmănite decât poate imaginaţia aprinde puterile iadului, să creeze fisura şi s-o transforme în ruptură, pregătind această mirare cu care ne privim acum, cu părul în vânt, de pe spirale înstrăinate. >>>>

Cristian Neagu: „Clarviziune condeieristică prin «Globul de cristal», sub semnătura Elisabetei Iosif“

Analizând cu atenţie mesajul Elisabetei Iosif prin cuantumul interpretării psihologice, parcurgând cele şapte capitole ce structurează cartea intitulată „Globul de cristal” (Ed. Anamarol, 2009,) vom sesiza asimilarea totală a unor consideraţii şi părţi constructe de tip psihologic, conducându-ne la aspectul empiric-metodologic al conţinutului în care, câmpurile asociative îmbogăţite cu elemente din domeniul arhetipurilor mitologice, ating comunicarea emoţională, transferate fiind în contextul modern al acţiunii protagoniştilor Alexandru şi Iuliana. Elisabeta Iosif reuşeşte să pună sub condei secvenţialitatea unor stări ce-l vor introduce pe cititor în realitatea unui simbolism figurativ. Pornind chiar de la titlul preambulului, „Unde au dispărut zeii?” (p.7) lucrarea este în fapt, o replică dată contemporaneităţii marcată de un profund declin spiritual, distrugere a ecosistemului, a speciei. >>>>

Ioan Miclău: „Cărările iubirii“

CE MI-E MIE DRAG PE LUME!

Ce mi-e mie drag pe lume,

Prieteni dragi cu vorbe bune,

O valcea cu lacrimioare,

Rasaritul cel de soare!

Sa vad roua peste campuri,

Mieii alergand pe damburi,

S-aud mierla dumbraveana,

Cantand doina ei aleana!

Si mi-e drag s-aud cum bate,

Pe la cioturi scorburate

De goruni, o gheonoaie,

Repezita si vioaie!

Si mi-e drag sa caut urme,

Ce-s lasate-n zori de turme,

Turme albe de mioare,

Ca-n cer stele calatoare! >>>>

Ion Pachia Tatomirescu: „Însomnorata protuberanţă a soarelui şi memoriile mele multiple…“

ÎNSOMNORATA PROTUBERANŢĂ A SOARELUI ŞI MEMORIILE MELE MULTIPLE…

(holo-poem)

Doamnei Poete, Claudine Bertrand

şi domnului prof. univ. dr., Endel Tulvig,

întemeietorul conceptului de memorie multiplă

Memoria multiplă-i ca mâna Ta, Dumnezeule,

cu cinci degete-comete: degetul episodic, degetul semantic,

degetul procedural, degetul perceptiv şi degetul profesional…!

Mulţumesc, Doamne, că  mă laşi

să stau călare,

pe-această-nsomnorată  protuberanţă a soarelui,

chiar în dreapta Ta…!

De-aici văd bine pământul,

şi-l aleg, Doamne, între două respiraţii,

pentru vremelnicia germinaţiei de gând, >>>>

Al. Florin Ţene: „Mini biblioteca de pe raftul din faţă a poeziei contemporane“

(Antologie de poezie-Oglinda literară,2000-2007).
Se pare că nici-o revistă pe suport de hârtie,chiar cu tradiţie,nu a luat iniţiativa de a publica în cuprinzătoare antologii anumite genuri literare,abordate de colaboratori,publicaţi în paginile acestora,într-o anumită perioadă de timp.Aşa cum,de fapt,ne face cunoscut în Cuvânt introductiv Gheorghe Andrei Neagu,redactorul şef Oglinda literară.

Din peisajul revuistic autohton s-a desprins publicaţia lunară Oglinda literară(ctitor  şi redactor şef, prozatorul Gheorghe Neagu),care în 2008 a publicat Antologie de poezie-Oglinda literară,2000-2007.Ediţie îngrijită de Laurian Stănchescu.

În voluminoasa carte de 420 de pagini sunt cuprinşi,în ordine alfabetică,toţi poeţii cu poeziile lor,din generaţii diferite,care au publicat în revista focşăneană în perioada 2000-2007.Antologia de poezie a fost publicată,aşa cum se specifică în Cuvânt introductiv ,cu ocazia trecerii Oglindei literare în cel de-al şaptelea an de apariţie editorială. >>>>

Agafiţei Florinel: „Ultimul mare indianist român – Sergiu Demetrian“

(Fragment din cartea aflată în curs de pregătire: ”Pionieri, clasici şi urmaşi ai indianismului în spaţiul românesc”)
Prin intermediul surorii sale, care trăieşte la pensie, ca inginer chimist, în Bucureşti, pe nume Demetrian Simona Eugenia, am obţinut informaţii importante, inedite în România, despre indianistul Sergiu Demetrian; astfel, am aflat că, născut fiind în Bucureşti, la 29 aprilie 1923, a urmat cursurile liceului Matei Basarab, apoi pe cele ale Sfântului Andrei. Absolvirea cursurilor liceale şi susţinerea Bacalaureatului i-au deschis calea spre studiile universitare, Sergiu Demetrian alegând să urmeze nu numai medicina, dar şi Facultatea de Litere, apoi Filosofia şi Dreptul.

A funcţionat, ca asistent, în cadrul Facultăţii de Medicină «Carol Davila», în preajma profesorului Repciuc. Căsătorit, într-o vreme, cu Ştefania Mihăilescu, se desparte de aceasta, iar viaţa îi deschide oportunitatea plecării din România, în Occident, la Paris, cu un grup de yoghini, în anul 1969. Acolo, reuşeşte să acceadă ca profesor la Sorbona şi să-şi facă recunoscute preocupările de indianistică. >>>>

Olga Alexandra Diaconu: „Poezii de dragoste şi meditaţie“

DREPTUL LA NEMURIRE
Uneori

îmi vine să cred că ceaţa

e-o intrare în lumea de la-nceput

în care toate lucrurile sălăşluiau împreună

fără ca ele să  fi ştiut

Ce minunat trebuie să  fi fost

să-ţi schimbi în fiecare clipă identitatea!

ca într-o mare călătorie prin lumi

şi-apoi nimic să nu mai ştii pe de rost

Nimic nu era

mare

nici mic

nici sunet

nici culoare

Totul era

numai ură şi dragoste >>>>

Dan Lupescu: „Cel mai iubit dintre profesori“

Neliniştit, iconoclast şi tandru -, profesorul, criticul şi istoricul literar Marian Barbu, redactor şef al revistei europene de cultură  şi educaţie naţională, pe care o edităm  în Bănie, LAMURA, are frenezia şi rigoarea bizantină specifice precursorului simbolismului european şi mondial: Alexandru Macedonski.

Conceput în Sfânta noapte de Crăciun 1938, Marian Barbu avea să  vadă lumina zilei la patru săptămâni după  declanşarea celui de-al doilea război mondial. Şi un necontenit război cu spiritele gregare, cu ambuscaţii şi rinocerii de serviciu va fi viaţa sa, traversând două dictaturi şi un perfect haos democraticesc.

Deloc întâmplător, într-o altă  noapte de Crăciun, privind peste deal, la Bulzeşti, vedea, împreună cu Marin Sorescu, acelaşi spectacol terifiant:

…Urlau lupii/…/

Acolo, la Sălişte, sus, deasupra cimitirului,

Pe fosta vatră a satului. >>>>

Marieta Găurean: „Receptarea naturalismului în critica literară românescă“

Fie că e vorba de biblioteci sau librării vom constata că studiile critice asupra naturalismului in literatura română sunt extrem de rare. Este adevărat ca acest curent literar, constituit in Franţa , ca o prelungire a realismului, între 1860-1880 va fi acceptat  ca fenomen care depăşeşte graniţele literaturilor naţionale destul de târziu şi  abia in anii şaizeci ai secolului nostru va constitui obiectul unor studii de amploare. La nivel european, doar marii scriitori care pot fi subsumaţi acestei orientări au beneficiat , individual, de  ediţii complete, de biografii şi analize critice, alcătuindu-se astfel un compus de texte şi documente extrem de utile. Comemorarea a cincizeci de ani de la moartea lui Emile Zola a constituit unul dintre momentele propice readucerii in discuţie a fenomenului naturalist si reeditării unor lucrări reprezentative.Deşi există câteva studii critice asupra naturalismului european, cum ar fi Le naturalisme dans les littératures de langues européenne, Nantes, 1983 ; Le Naturalisme en question, PUPS,Paris, 1986, Le naturalisme PUF, Paris, 1982, E. Zola, Le naturalisme au théâtre, Oeuvres complètes, Paris, 1968 etc critica literară românească asupra naturalismului este destul de săracă. >>>>

Elena Daniela Rujoiu-Sgondea: „Motive nipone“

PERLE

În păstaia de sidef

Lacrima unei raze.

_____________

SEMINŢE

Seminţele

Toate

Sunt

Codul

Divinului.

_____________

CUIB

Cuib cu sclipăt

Al stelei

-o scoică.

_____________

MICROCIP

Diamant adormit:

Microcip al big-bang-ului.  >>>>

George Anca: „Halterele lui Fellini“

“Dacă aveţi vreme, gândiţi-vă uneori şi la mine” (Artur Silvestri)

Haltere, zăpezi de uraniu, voi preda religia a doua zi, pe Basarabia. Bună ziua, domnule profesor. Pătratele nu m-ar mai fobia. Doxuri, societăţi de credinţă. Nevorbiţi. Titularul dispărut. Care murise, care se pensionase. Al doilea pe listă. Haltere nefolosite, în colţ, zice Fellini, Giulietta bombăne intraductibil.

Mi-ar fi drag să te discern în libertatea visului prins, ca laptele, în aburul sângelui cald al vedelor. Lucrurile îşi văd de karma fiecăruia şi împreună. Te iau model de longevitate. Tot trebuie să fii sub cineva. Îşi va opera al doilea iris. Persoane triste distribuite în comedii. Tratează sfânta ortodoxie de păgânism, face un ban în plus inventând sfinţi imaginari. Nu scriu în limba mea maternă. Nuditatea atrage imediat atenţia lumii îmbrăcate. Ceasurile româneşti sunt aproximative. Scriu cu mâna stângă, judec cu partea dreaptă a creierului. Plătim oalele sparte în propriul nostru cap. >>>>