~Const. Miu: „Artur Silvestri, intelectualul renascentist“

Personalitatea polivalentă a lui Artur Silvestri (scriitor, istoric al civilizaţiilor – adeptul conceptului de „cultură enigmatică”, promotor al unor proiecte culturale în spiritul Tradiţiei şi al Autohtonismului, preşedinte al ARP, investitor în domeniul imobiliar) ne face să credem că acesta ar putea fi el însuşi încadrat unui „tipar” de intelectuali privilegiaţi spiritual – Modelul Omului Mare –, concept propus în cartea sa despre Mitropolitul Antonie Plămădeală.

Cine are răbdarea să parcurgă CV-ul lui Artur Silvestri (lista domeniilor de activitate, a studiilor, ca şi a cărţilor publicate este lungă!) îşi va spune că acesta ar trebui să încarneze intelectualul de formaţie renascentistă, la început de veac XXI.

În cele ce urmează, Va prezint fragmente din cronicile mele la patru dintre cărţile semnate de Artur Silvestri, în care am relevat genul de literatură enigmatică, aflată la graniţa eseului filosofic şi a memorialisticii, uneori cu vădite accente de ironie înţelegătoare.

1. Ştiinţa încifrării sacrului

În abordarea fragmentelor de epos criptic, „ce captează un mister natural nedesluşit”, aşa cum îşi consideră Artur Silvestri în Epilog (p. 52) textele ce alcătuiesc volumul Apocalypsis cum figures (Editura Carpathia Press, 2005) trebuie să avem în vedere consideraţiile lui Mircea Eliade, care atunci când se referea la inhabitarea sacrului în profan, opina: „Natura, care a pus invizibilului masca vizibilului, este o aparenţă corectată de o transparenţă.”

Autorul posedă ştiinţa încifrării sacrului, fie de sorginte magică, fie fantastică, iar hierofaniile nu sunt relevate, ci – în maniera lui Blaga – sunt adâncite în mister, fiind învăluite de vraja nepătrunsului ascuns. Ca atare, graniţa dintre imaginar/ oniric şi real este estompată, glisajul personajelor dintr-un plan în celălalt făcându-se imperceptibil: „Ea se gândi că trăieşte ca într-o halucinaţie, dar nu voia să se mai trezească.” (Apocalypsis…, p. 16). În raportul être – paraître, un rol important îl au amintirea şi lirismul. În „activarea” amintirii intervine, de fiecare dată, un stimul exterior: „…grădina unde călcase, cu picioarele desculţe, prin rouă, îl aştepta acum pustie, îngheţată, însă el îşi aminti că acolo fusese fericit şi singur.” –

…………………………………………………………………………………………………………

2. Sub pecetea straniului

Prozele lui Artur Silvestri din volumul Perpetuum mobile (subintitulat „Piese improvizate pentru violoncel şi oboi”) stau sub pecetea vagului, a indefinitului şi a ipoteticului. Ele continuă, în aceeaşi manieră pe cele din Apocalypsis cum figures – după cum mărturiseşte autorul (cf. p. 5). Şi acolo şi aici, avem de-a face cu „o epică de stări sufleteşti tot atât de puţin explicabile ca şi mişcările aparent ininteligibile ale Naturii.” (p. 4-5).

În Perpetuum mobile, stările sufleteşti cu neputinţă de explicat de unde vin/ provin şi cum se cristalizează sunt puse în legătură fie cu tema scriitorului/ creatorului, fie cu cea a personajelor: „Uneori aştepta puţin (…) Cuvintele veneau cu el (…) şi abia aşteptau să fie aşternute pe hârtie (…) Alteori, aştepta mult, fără rost, neliniştit că, poate, le-a pierdut. Dar, până la urmă, (…) cuvintele veneau, în cele mai diferite înfăţişări, ascunzând sau descoperind idei, chipuri, uneori chiar şi o poveste (…) Se gândise câteodată că, poate, şi fiindcă făpturile lui care îi vorbeau, aveau ceva sub-lunar, secret, uneori nefiresc şi, poate, şi fiindcă poveştile lui, sau despre el, erau un fel de enigme.”

……………………………………………………………………………………………………………

Stările sufleteşti nedefinite sunt însoţite de o muzică lăuntrică. Numai un spirit elevat – aşa cum este scriitorul – protagonistul din Fugit nox – poate percepe o asemenea realitate: „Încercă să-şi amintească versurile preferate şi reţinu, după o vreme, doar melodia lor legănată (…) Apoi, i se păru că începuse să le audă (…) nu reuşi să-şi dea seama de unde venea muzica aceea de flaute (…) Acum ajunsese să o asculte mai atent şi să o distingă în zumzetul sunetelor întâmplătoare ce veneau de pretutindeni. Părea că se adunaseră undeva flaute diferite…” (p. 11).

În Perpetuum mobile, pasajele descriptive plasează realul la marginea imaginarului, încât se conturează o lume stranie: „…în Golf, luna era plină, stranie (…) O priveau cum se apropie, fascinaţi de forma ei perfectă şi de mărimea ei neobişnuită de parcă distanţele s-ar fi apropiat, ori o altfel de realitate i-ar fi înconjurat deodată. Lumina însăşi începuse să capete o irizare stranie, mai bine zis, o concreteţe anumită şi o consistenţă inexplicabilă.” – s. n. – (Arătarea zeului, p. 14). Dincolo de impresia unui déjà vu, imaginile sunt în aşa fel înfăţişate, încât graniţa dintre imaginar şi real este estompată, unul glisând în celălalt, şi invers: „O mai văzuse şi altădată, această lumină (…) Poate odinioară, demult, într-un trecut care i se părea tot atât de imaginar ca şi vieţile anterioare, pe care, cândva, le va fi trăit (…) Undeva, la depărtare indefinită, străluceau luminile pâlpâitoare, ca nişte lumânări, ale unui sat ori ale unui oraş. Lumini să fi fost? Ori torţe? Ori lumânări? Şi ce adunare de oameni şi de case nevăzute, dar poate doar bănuită, să fi fost aceea?” (p. 14).

Dar nu numai imaginile, ci şi sunetele sunt stranii. Paradoxal, inanimatul, prin mişcarea perpetuă, devine animat, venind parcă dintr-o realitate paralelă. Aşa se întâmplă în Semne de nisip: „Dar peste câteva fracţiuni de secundă – fără să-şi dea seama dacă începuse de mai demult sau poate revenise într-o cu totul altă realitate decât cea pe care o trăise ori poate o închipuise – auzi cum vântul insidios, şuierat şi continuu, ca o bandă sonoră de o putere neobişnuită, mişca toate acele mii de pălării de pânză…” – s. n. (p. 18).

În Cuvântul înainte la Perpetuum mobile, Artur Silvestri dezvăluie că epica acestui volum „arată o anumită percepţie a timpului” (p. 6). În cartea de care ne ocupăm, sunt detectabile două categorii temporale: una exterioară – târziul înserării, care face ca proporţiile să fie percepute deformat ( „…era târziu, începuse să se însereze. Poate soarele sângeriu, îndepărtat, alungind umbrele în aşa fel, încât totul părea să capete alte dimensiuni, să-l fi înşelat şi să-l fi făcut să-şi piardă sentimentul timpului care trece.” – Cuvinte din dicţionar, p. 23) şi alta interioară – ora misterioasă, când dominant devine straniul, indefinitul: „Dar cu cât nedesluşitul i se părea mai stăpânitor, cu atât creşteau, venind din toate părţile, nori de senzaţii diferite, stranii şi noi, neîncercate până atunci.” (Fery-boat, p. 16). Datorită acestei categorii temporale, thanatosul este cel care se insinuează, imaginea (sau imaginarul închipuit ca realitate) convertindu-se într-una a eului asaltat de gândul morţii: „Şi îşi imagină puţin, doar cât să se înfioare, straturile fără vârstă de frunze moarte, adunate una peste alta, sfârşind până la urmă prin a se face una cu pământul, într-un triumf al morţii…” (p. 16).

3. Artur Silvestri- memorialist

Cartea lui Artur Silvestri – Memoria ca un concert baroc –, concepută în trei volume (I. Povestiri reale şi imaginare din Lumea-de-Nicăieri – 2004; II. Ofrandă aproape fără grai – 2004; III. Tablou imaginar de familie – 2005) publicate la Editura Carpathia Press, oferă cititorului, pe un ton nostalgic-evocator, câteva medalioane cultural-literare, precum şi succinte, dar concentrate „lecţii” de estetică medievală.

Momentele evocate sunt plasate parcă într-un illo tempore, autorul reglând lentila retinei, spre a face imaginea clară: „parcă vaăd şi acum, ca printr-o sticlă de fereastră, înceţoşată, cartea lui Paul Lahovary (…) Era o zi luminoasă (…) era vară. O vară pe care acum îmi este cu neputinţă s-o identific, dar era de mult (…) Din clipa de atunci nu mai reuşesc să disting decât o copertă ţinută de o mână ridicată spre mine, ca să mi-o arate…” (vol. I., Piano nobile, p. 16).

Sunt în volumele de care ne ocupăm acum pasaje, în care Artur Silvestri probează vocaţie de peisagist, descriptivismul la care nu de puţine ori recurge fiind încărcat de un lirism debordant: „…dacă am abandona drumul către poieni, urcând către vârful măgurii, am vedea deodată, privind pieziş către răsărit, nenumărate spinări de coline împânzite de livezi şi podgorii ce se întind până departe, în şiruri regulate, aproape de o rectitudine nepământenească. Bogăţia aceasta de basm pare a se ţine, la rândul ei, printr-un mister şi nu ar fi şocant a se vedea cete de îngeri ce cultivă noianul de pomet şi stropesc via ca să se însănătoşească.” (vol. II, Douăsprezece fântâni din munţi, p. 38). Finalul fragmentului aminteşte de volumul de versuri al lui V. Voiculescu, Poeme cu îngeri, unde mesagerii divini sunt înfăţişaţi la astfel de munci umane, ideea comunicată de poet şi care transpare şi din fragmentul semnat de Artur Silvestri fiind aceea a inhabitării sacrului în profan.

În alt loc – Stăpânul <<statului vegetal>> (p. 52), lirismul are la bază frumosul indicibil, care atribuie sacralitate locurilor: „De pretutindeni, se auzeau rumori diferite, arătând o viaţă ce fremăta, exprimându-se în forma unui zumzet de asfinţit, nefiresc de fapt, ce nu-mi puteam explica…” Pasajul acesta prefigurează ideea vechimii aproape ancestrale a Ţării de Sus: „În organizarea ideală de <<ţări>> străvechi ce par a fi lăsate la locul lor încă de pe vremea Facerii, Putna s-ar fi aşezat în chiar mijlocul Ţării de Sus, reprezentând ceva mai mult decât Templul ori Totemul, un <<ceva>> ce s-ar fi confundat aici, într-o înţelegere de populaţie contemporană cu Cucuteni, cu însuşi Centrul Lumii.” (p. 53).

Găsim în cartea de faţă şi câteva portrete literare, unul dintre acestea fiind cel al lui Leon Negruzzi. Când îl vede prima dată de descendentul unuia dintre fondatorii Junimii, autorul are senzaţia stranie a revederii unui personaj d’autrefois: „Mi-a deschis un domn elegant şi prietenos, a cărui vedere m-a lăsat înmărmurit. Aducea atât de mult cu ţinuta, faciesul, de fapt cu aerul Negruzzeştilor din Tabloul <<Junimii>>, încât mi s-a părut o clipă că timpul se întorsese din curgerea lui neştiutoare şi că trăiesc un episod de magie.” – s.n. (vol. I., Cufărul cu comori, p. 46). Prin adjoncţie, portretul se întregeşte, ca într-un puzzle, cu alte aspecte, care vizează mai cu seamă caracterul „personajului”: „În totul, se purta ca un boier de altădată,a vând nu doar o anumită atitudine senină ce însemna prea puţină preocupare faţă de imediatul mărunt şi gregar, ci şi o generozitate, ce aveam să aflu într-un mod cu totul neaşteptat.” (p. 47).

În volumul al II-lea al cărţii de memorialistică semnate de Artur Silvestri, reţine atenţia efigiile a trei prelaţi: „Prea Sfinţitul de la Iaşi (…) un fel de Gospodar al Moldovei, păzind rânduiala, gospodăria şi viaţa zilnică a sufletelor ce păstorea” (p. 12) – e vorba de Pimen, actualul Arhiepiscop al Sucevei; Episcopul Epifanie al Romanului, care trece drept „modelul perpetuu ce a întărit şi pe alţii în credinţă că meritul există când fapta există şi aceasta este, la drept vorbind, de ajuns, spre a se îndeplini misiunea ce ni s-a dat.” (p. 14). Pe Episcopul Gherasim Putneanul – considerat de memorialist drept Păzitorul – „…unii îl şi aşează printre cei mai de seamă cărturari ce i-am avut în conservarea de text bisericesc, atribuindu-i darul de a păstra neclătită Tradiţia.” (p. 16).

Referirile la picturile murale de la Mănăstirea Bistriţa de Neamţ şi de la Râşca remarcă gustul estetic a lui Artur Silvestri, valorizările acestuia fiind ale unui estet iubitor al artei medievale moldoveneşti: „Sunt, în aceste picturi ce arată o mână de maestru, fragmente de adevărată <cronică muralăi>>, păstrate în scene de canon bizantin, unde a pătruns, cu toate acestea, viaţa Moldovei de odinioară…” (p. 27). Aprecierile succinte şi pertinente sunt dublate de încadrări istorice, fără a omite comparaţii ingenioase: „Pictura, ca începătură de la Petru Rareş, se refăcuse, fără a se strica peste încă vreo trei sute de ani, cu cheltuiala lui Veniamin Costachi (…) Trupurile alungite şi veşmintele parcă umflate de vânt păreau ieşite din mâna lui El Greco şi poate că o misterioasă legătură de origini de Arhipelag îl va fi îndreptat pe grecul de la Râşca să-l însoţească pe <<zugravul>> enigmatic de la Toledo.” (p. 33).

4. Ironia înţelegătoare prin ricoşeu

După cum mărturiseşte în noua sa carte, Opera non-grata,(Editura Carpathia Press, Bucureşti, 2008), Artur Silvestri şi-a reunit „eseurile ce formează <<rama cărţilor de imobiliar>>” – prefeţe şi postfeţe ale unor opuri de imobiliar (publicate începând cu 2003 şi până în prezent), pentru că, socotindu-se o fire ordonată şi ordonatoare, şi-a dat seama că nu s-a putut lesne observa „doctrina ce orânduieşte asemenea scrieri…”

Dar nu numai atât este recognoscibil în astfel de scrieri semnate de Artur Silvestri! Eseistica imobiliară este dublată de studii de filozofie socială, prognoză istorică şi sociologie culturală. Cine citeşte aceste scrieri poate observa luciditatea specialistului care avertizează: „Într-o societate care a făcut caz peste marginile îngăduite de sfânta proprietate imobiliară, proprietăţile nu se dobândesc, nu se <<realizează>>, ci se apucă, se primesc şi se dau.” (p. 5).

Strânse în cartea de faţă, scrierile semnate de Artur Silvestri formează un breviar, care „nu-i atât un îndrumător în materie academică ori practică” (p. 2) pe tărâm imobiliar, ci prin ele se urmăreşte şi aspectul moral din acest domeniu, căci – precizează autorul – „imobiliarul este hârtia de turnesol a unei societăţi” (p. 2).

Eseistica imobiliară a lui Artur Silvestri oferă o radiografiere a jafului în sectorul imobiliar, la care potentaţii zilei nu s-au sfiit să se dedea. De asemenea, ele atrag atenţia, pe plan mai larg, asupra unui fenomen înregistrat în România zilelor noastre: „…prezenţa jafului instituţionalizat şi a deposedării planificate de muncă naţională consumată alături de arvunirea muncii noastre de viitor prin îndatorare, (…) şi neo-iobăgia unui tineret halucinat de consumismul sălbatic sunt mecanisme ce s-au dezlănţuit în forme specifice deopotrivă în aşezările umane, în natură şi cultură şi în <<imobiliar>>…” (p. 2).

Nu s-a remarcat până acum spiritul pamfletarului Artur Silvestri, care, adoptând ironia înţelegătoare, se vede nevoit să lămurească bunele sale intenţii în publicarea unor astfel de studii, socotite de pretora detractorilor drept erezie culturală: „…într-o ţară unde s-au furat şi ouăle de sub găină şi s-a creat onorabilitatea prin hoţie şi nu prin dedicaţie şi contribuţie la binele colectiv, a stărui în slujire fără nici cel mai neînsemnat câştig şi cheltuind din buzunar (…) începe să fie socotită atitudine eretică…” (p. 3).

În acest sens, titlul noului op are la bază aceeaşi ironie înţelegătoare, prin ricoşeu: adoptând postura unei persoane cu opera non-grata, Artur Silvestri sfichiueşte adevăratele persoane non-grata.

Prof. Dr. Const. MIU, Medgidia, Constanţa