~Adrian Botez: „Preliminarii spiritual-ideatice “

Ştiţi cu toţii istoria sfântă a Naşterii Mântuitorului: la Ieslea Umilă a Naşterii Luminii Izbăvitoare a Lumii au venit să se-nchine Trei Magi, cu urechea plecată şi-nălţată, ne-ncetat, la pământ şi la stele… – care adus-au prinos Pruncului Dumnezeiesc aur, smirnă şi tămâie…- semne ale cerului şi pământului tainic, ale vieţii şi ale morţii, totdeodată…

Tot aşa, la naşterea Neamului Metafizic Românesc, acela care nu se vede cu ochii disperării Clipei, ci se presimte cu ochii înţelepciunii celei Veşnice… – s-au închinat, după  ce Aminul se născuse, fără de vină, dar cu umbra Crucii Răstignitoare pe frunte… –  Trei Magi ai Logos-ului, aducători ai tainicei vestiri, sfintei confirmări… –  şi ai prinosului de mare şi otrăvită, enigmatică tărie a Cuvântului Şoptit-Povestit: veniră, cu daruri din Grădina de Aur a Arheilor, vicleanul şerpuit prin ierburile sfinte-de-leac/lecuire de duh, plin de amărăciunile amestecate, ale Paradisului întârziat (şi, pesemne, zic unii, „ca şi pierdut”…), dar şi plin ca un stup de ispitirile Infernului, ispitele ambigue ale trecutelor şi viitoarelor lumini… – SADOVEANU…, apoi cu totul limpedele de dureri, privind Ieslea, deja, ca pe prefigurarea Golgotei prăfoase, năprasnic-sângeroase şi a Crucii Răstignirii, REBREANU… – şi, în fine, neliniştitul cu chipul hieraticei linişti de veci, fiul Morţii, Vieţii şi Învierii: el însuşi, pe veci (pentru cei nu deplin credincioşi!), o hieroglifă, MIRCEA ELIADE…

Toţi trei s-au închinat Aminului din ieslea luminată… – dar ultimul a zăbovit mai mult şi mai temeinic, mai adânc credincios şi umil…Ceilalţi au plecat din vreme, pentru a nu întârzia la Cina de Taină a Hristosului din Viitor…Eliade, rămas cu nostalgia Ieslei,  a venit ultimul la Răstignirea cea de cutremurare, păstrând în sân, ca pe mare, nestinsă putere, Icoana de Naştere a Aminului Veşnic…Dar „cei din urmă fi-vor cei dintâi”…

Aşa zice Sfânta Scriptură, prin chiar gura Mântuitorului Hristos, deci aşa va fi…

Iar Sfânta Scriptură a fost/este/va fi necesară, pentru a nu ne uita ţelul fundamental al existenţei: RECUPERAREA PARADISULUI, pentru Omul Adamic, care suntem noi, cu toţii…Iar Epoca noastră, în care se pregăteşte, cu incredibile şi nesfârşite convulsii spirituale şi fizice, întoarcerea la Originea noastră divină – se numeşte (şi se numeşte pentru că ESTE!!!) EPOCA ARHANGHELULUI MIHAIL – EPOCA MIHAELICĂ. Epoca Arhanghelului Spiritului. Nu ştim sigur decât despre ultimul Mag, Mircea Eliade, că a fost conştient de această realitate suprem-metafizică ( a contribuţiei, sub îndrumarea iniţiatică a Aminului Neamului Metafizic Românesc, la evoluţia spirituală a acestui Neam…)  – dar, chiar dacă nu au fost deplin conştienţi şi ceilalţi doi (ba, uneori, au dat chiar impresia că se împotrivesc  Epocii Mihaelice…), aceasta nu are nicio importanţă: Dumnezeu îşi desăvârşeşte Creaţia pe căi cu totul neştiute şi neînţelese de om…Dar aceasta nu înseamnă că omul, chiar în mod relativ inconştient, nu participă, uneori, la Mântuirea sa…şi a Neamului său…Aşa s-a întâmplat şi cu ceilalţi doi Magi -. Sadoveanu şi Rebreanu, Magii Întârziaţi… – dar atât de necesari, pentru evoluţia spirituală a Neamului Metafizic Românesc – în jurul Nevăzutului, dar Atotprezentului – AMIN-EMINESCU. Dacă le-ai fi pomenit, numai, de influenţa covârşitoare a Aminului, asupra operei lor, probabil că Sadoveanu şi Rebreanu ar fi rămas foarte miraţi, dacă nu chiar s-ar fi simţit, în anumite clipe trufaşe (orice om le are…) ale vieţii lor, jigniţi… – dar asta nu e decât dovada faptului că Duhul Sfânt lucrează/bate „pe unde-i e voia”…şi nu întreabă de nimeni dacă vrea au ba să-şi facă datoria faţă de Dumnezeu şi Neam-Entitate Metafizică, ci-l încearcă…De data asta, pe Sadoveanu, Rebreanu şi Eliade – i-a încercat cu otrava cea mai tare şi grea : cea a GENIULUI…

Şi aceasta, adică podidirea spiritului românesc cu „vizitele” celeste ale spiritelor geniale, închinătoare la Ieslea Naşterii AMINULUI – pentru că, din 1871, întreg Neamul Istoric Românesc (ca şi întreaga planetă de Duh,  a Pământului/Terra…), care neam trebuie a se sili să se dovedească vrednic de întâlnirea, ca-n Sfântă Oglindă, cu NEAMUL METAFIZIC ROMÂNESC – se află sub zodia arhanghelică numită EPOCA ARHANGHELULUI MIHAIL…

A se vedea, în acest sens, al spiritualizării Neamului prin Artă – că nicio operă a vreunuia dintre Cei Trei Magi nu se aseamănă cu acelea ale colegilor de epocă/generaţie:

a-în primul rând, oricare personaj al prozei lor nu acţionează haotic, după legi umane – ci SE INIŢIAZĂ!!!(în tainele cosmic-sacrale, cosmic-divine);

b-spaţiul în care evoluează personajele-în-curs-de-iniţiere slujeşte nu de decor, ci tocmai pentru împlinirea/desăvârşirea, ritualistică, a iniţierii…;

c-gesturile (fizice sau verbale) ale personajelor, aflate în plin proces de iniţiere, nu mai pot fi comparate cu gesturile/vorbele umane, aşa-zis „fireşti”, cotidiene… – ci sunt invadate de hieratismul RITUALULUI…

***

PRELIMINARII METODOLOGICE

Nu ne-am propus, în analiza mito-poetcă a operelor în proză ale Celor Trei Magi – exhaustivitatea: dorim doar să exemplificăm un stil asupra căruia nu s-a făcut vorbire aproape deloc, nici de Tudor Vianu, în Arta prozatorilor români – cu atât mai puţin de către George Călinescu, prin a sa, atât de inegală valoric, Istorie a literaturii române – de la origini până în prezent… – dar nici de către criticii aşa-zis „moderni”, care s-au ocupat de operele în proză ale lui Sadoveanu, Rebreanu, Mircea Eliade… – ne referim, implicit, la studiile unui Eugen Simion, Nicolae Manolescu, Ion Negoiţescu etc. Singura excepţie, absolute meritorie, în cazul Sadoveanu, ar fi Cezar Ivănescu (dar e vorba, exclusiv, de notaţii intuitive, iar nu de analize sistematice/hermeneutice şi de profunzime coerentă…) – iar în cazul Mircea Eliade – Ştefan Borbély…Bietul Rebreanu a avut parte, mereu, numai de orbire critică…E vorba de stilul ritualistico-iniţiatic.

Ne-am propus, la Sadoveanu, evidenţierea stilului ritualistic, mitico-simbolistic şi centrat pe procesele spiritualist-iniţiatice –  din romanele Baltagul şi Creanga de aur, precum şi din  acea structură epică, cu totul specială, Hanu Ancuţei.

La Liviu Rebreanu, am abordat întregul „front romanesc” – pentru că am fost perfect conştienţi de opera de pionierat, pe care o efectuăm, cu/prin această abordare mitico-simbolico-iniţiatică.

Iar în cazul lui Mircea Eliade, ne-am permis să adăstăm mai mult, pentru că, pe de o parte, am considerat că este exponentul celei mai profunde şi eficiente şcoli de iniţiere (spiritualistă) româneşti interbelice (cea de la cuibul „Axa”-Bucureşti), iar pe de altă parte că a adus stilul ritualistic până la încifrările cele mai profunde şi surprinzătoare…Atât de surprinzătoare, încât până şi un analist atât de rafinat, precum Ştefan Borbély, se dovedeşte complet derutat, uneori chiar total depăşit, în faţa structurilor atât de complexe şi dense, de simboluri şi mituri…

Deci, am abordat atât romanele cele mai „cunoscute” (totdeauna, ne-a înspăimântat acest termen, în cazul creaţiilor de geniu: „operă cunoscută” – este sinonim cu „operă asasinată semantic”!!!: „pedagogizarea”, plasarea unor texte în mediul şcolar, ucide, aproape sigur, din pricina prea multor dascăli fără har şi fără curiozitate/febrilitate intelectuală, toate şansele de receptare de profunzime, de re-lecturare fără bruiaj – proaspătă şi cu toate „antenele” analitice întinse. Se creează o atmosferă suicidar-spirituală, de suficienţă, de aroganţă şi de veritabil tembelism, de obturare intelectuală totală, faţă de, uneori, adevărate bijuterii de artă şi labirinturi iniţiatice…): Maitreyi, Nuntă în Cer , Noaptea de Sânziene – dar şi acea structură epică ciudată, complet esoterică, intitulată Nouăsprezece trandafiri… – precum şi o foarte mică parte (dar, considerăm noi, extrem de densă/consistentă semantic şi reprezentativă pentru demersul iniţiatic!), din nuvelistica eliadescă: La ţigănci şi Les Trois Grâces. Le-am ales pe acestea două, din noianul nuvelelor eliadeşti, din exact considerentul expus mai sus: fiind „clasicizate” (în vechiul sens al termenului: „studiate, cu elevii, în clasă”…), ele tind să fie castrate semantic…Şi e păcat…

*

Şi acum, aş dori să-l aduc pe cititor mai aproape de „laboratorul” cărţii de faţă…, deci, voi abandona, pentru câteva pagini, stilul neutral…, pluralul obiectivării „savante”…Vreau să câştig încrederea celor care au temeritatea începutului lecturării acestei cărţi, vreau să le comunic, prin această schimbare de registru, de tonalitate – că un om, nu un automat/maşină …, da, un om, şi nimic mai mult sau mai puţin decât atât, adică o fiinţă plină de frământări şi nedumeriri şi căutări, uneori, deznădăjduite, dar şi de revelaţii înfrigurate, venite, se înţelege, doar prin „preludiul” căutării… – a venit la judecata cititorului…, prin acest „op”…

Niciodată, în niciun studiu asupra unui Spirit  Românesc Genial (mă refer la cei pe care-i socotim „marii noştri clasici” – ei, in limbajul esoteric, sunt, de fapt, „stâlpi de duh” ai unui Neam) eu nu pornesc de la premiza că opera este rezultatul exclusiv al autorului/om: în „scrisul” operei se implică şi o entitate supraumană (asta s-a petrecut, să zicem, şi cu evangheliştii, cei care scriu sub „dictare divină” – tot un fel de evanghelişti, dar la nivelul spiritual de Neam, sunt cărturarii şi, mai ales, scriitorii/artişti de geniu…).

Niciodată n-am pornit, în analizarea textelor artistice,  de la conceptual de”voinţă auctorială”(care voinţă este, în realitate, foarte redusă, în cazul Artistului…), nici măcar când am analizat texte ale „neclasicilor” (chiar ale debutantilor…), nu m-a interesat „ce-a gândit autorul” – ci ce anume comunică textul în sine, ca Mesaj Obiectivat pentru Receptare – totdeauna, un text căruia i se spune „de valoare artistică”, este, de fapt, UN MESAJ – de dincolo…De aceea, scriitorul nu este conştient/”responsabil” decât pe jumătate, sau nici atât, de ceea ce scrie…Se ajunge la cazuri aparent aberante, de „capturare” a autorului, de către spiritele propriilor sale personajelor… – „bântuirile” scriitorilor sunt fapte reale (se cunoaste cazul Rebreanu, „bântuit” de spiritul fratelui său, Emil, înainte de a scrie Pădurea spânzuratilor…). Dar se ajunge şi la cazuri interesante, precum al reluării Şoimilor, de către Sadoveanu, într-un Nicoară Potcoavă, chipurile, „ideologizat”… – dar nemăsurat mai valoros, estetic, simbolistico-mitologic şi spiritual, decât varianta „neideologizată”…A vrut asta Sadoveanu, n-a vrut-o? Nu mă interesează: în artă, se constată valoarea artistică a operei – EA, opera, rămâne în eternitate, dacă are Duhul trebuitor spre a rămâne! –   nu se condamnă ideologia autorului (vezi tragicul caz Brasillach, din Franţa… – dar nu e singurul… – începe să miroasă a „caz Brasillach” şi cazurile de linşare mediatică ale lui Eminescu şi Mircea Eliade, la noi…)!!!

Altfel, ar trebui, chiar şi în cazul lui Eminescu, să trecem nepăsători peste textele de tinereţe, de tipul, să zicem, Ce-ţi doresc eu ţie…Nu, nu se poate trece chiar aşa de uşor, având în vedere că „urme”, presimţiri/prefigurări de revelaţie divină există (în forme încă nedeplin dezvoltate, pentru că nedezvoltat este, încă, nivelul exprimării revelaţiei… – despre Eminescu, se ştie, azi, că a fost deplin „luat în posesie” de Spiritul Epocii Mihaelice abia din 1871… – începutul evoluţiei plenare a Arhanghelului Spiritului Solar, MIKAËL, pe Terra…) chiar şi în primele poeme…Bineînţeles că, atunci când privim din perspectiva întregii opere, aceste „urme/traces” trebuie „dibuite”, tocmai pentru a vedea „firul roşu” al spiritualităţii evolutive a respectivului scriitor. În legătura cu ce am spus aici, un critic literar cunoscut a fost oarecum şocat, când i-am scris că eu nu mă recunosc a fi ( aşa cum mă categorisise domnia sa…) „scriitor religios”…Când m-a întrebat, foarte derutat, ce vreau să zic, prin asta – l-am lămurit asupra a ceea ce cred eu: orice scriitor este unul religios, în sensul că poezia autentică este (trebuie să fie!), cu necesitate,  poezie REVELATĂ. Şi, râzând, criticul de care fac vorbire aici a acceptat ideea, şi o transmite, acum, mai departe…

Se pune serios întrebarea – ce se întâmplă cu operele de tinereţe ale scriitorilor: trebuie ele văzute de către hermeneut, ca atare ( ca opere ale unei vremi de „neumplere” deplină cu har divin, ale nedesăvârşirii spirituale, şi deci, neavând dreptul la a fi interpretate prin grilă mitologico-arhetipală, că doar sciitorii lor n-ar fi avut cum şti, la acea vârstă fragedă, ceva despre arhetipalitate…) – sau trebuie trecut peste acest aspect?

În cazul, clasic, al lui Mircea Eliade (dar nu numai al lui!), se poate afirma, fără teama de a greşi, că, ceea ce el scrie în tinereţe, din moment ce n-a fost „recuzat” de el însuşi la bătrâneţe (se cunosc sute şi mii de cazuri de scriitori care şi-au ars textele de tinereţe, pentru că ei simţeau că nu mai sunt în rezonanţă spirituală cu ceea ce ei deveniseră, între timp, prin evoluţie/revelaţie spirituală), înseamnă că Eliade a „rezonat”, în continuare, şi bătrân fiind, cu/la mesajul supramundan, care mesaj, conştientizat sau nu, a plutit, enigmatic, dar eficient, peste fiinţa sa spirituală, şi la o vârsta fragedă – cea a scrierii romanului Maitreyi…In acest caz, e sigur ca Eliade, la bătrâneţe, evaluându-şi textul de tinereţe, nu mai făcea nicio legătură, nici cea mai mică, între femeia bătrână (care se ivise de undeva-spre undeva/geografic – din India la Chicago-SUA…) –  şi personajul său din roman… – tocmai de aceea vorbesc eu despre Grădina Arheilor, prin care „se plimbă hărăziţii unui Neam”…  

Când am vorbit despre sensurile mito-simbolice ale operei unui autor, nu m-a interesat NICIODATĂ (si nici nu mă va interesa vreodată…) contingentul, viaţa cotidiană a autorului… – decât în măsura în care această viaţă, ea însăşi, are întreţesute fire în/din Marele Fir Roşu al Mitologiei Operei – dar, oricum, şi în acest caz, mare scriitor nu este decât acela care ştie să vadă, dincolo de fenomenalitatea întâmplărilor vieţii cotidiene, sensurile de dedesubtul sau de deasupra fenomenalului. Dacă vede, cu alte cuvinte, „paşii lui Dumnezeu, în istorie”(în istoria lui personală intrând, decisiv, şi ” operând” sacral-artistic – Istoria Suprapersonală/Transpersonală…), cum spunea Eminescu…

Vorbind cumva, acum, în particular –  mesajul operei romaneşti Maitreyi (unul dintre ele, evident! – dar important…), indiferent dacă o socotim operă de tinereţe sau de bătrâneţe (am spus mai sus că eu nu pornesc de la tabelul cronologic, neapărat, atunci când analizez opera unui scriitor… – ce-aş fi putut folosi din tabelul cronologic la Rimbaud, să zicem, care şi-a încheiat poezia, TOTAL, la 17 ani…?) – este că creştinismul TREBUIE să înglobeze toate religiile anterioare, care-i sunt religii subsecvente: în primul rând, hinduismul şi buddhismul, care sunt „temeliile” de spiritualitate, pe care a „venit” creştinismul. Teoriile conform cărora creştinismul vine să înglobeze platonismul grecesc sunt acceptate de mine doar în măsura în care ţin cont (aceste teorii) de ceea ce numesc eu: Continentul Spiritual Unitar EURASIA!!! Tracii, grecii  şi indienii credeau, deopotrivă, în metempsihoză – asta, cel puţin, o ştim precis! Şi Eminescu o ştia (s-ar fi putut să nu…?!), altfel n-ar fi scris Rugăciunea unui dac ca pe un poem hinduisto-buddhist…Iar influenţa spirituală a lui Eminescu, asupra formării lui Mircea Eliade, este una decisivă, de tip fascinatoriu ( a se vedea, în acest sens, finalul nuvelei La ţigănci, în care revin toate motivele fundamentale ale poeziei/poeticii gândirii mitologico-sacrale a lui Eminescu: pădurea sacră-Paradisul, Visul, Moartea-Călătorie spre Îngerul blond/blând…

Rămânând tot la nivelul metodologic – eu mărturisesc că am ales (şi folosit) traducerea termenului de Maitreya Buddha, pentru rezolvarea problemei-cheie a intenţionalităţii mitologice a romanului Maitreyi, de Mircea Eliade – atât la Sergiu Al-George, cât şi la Victor Kernbach:”protector adevărat al lumii/depozitar real al Dharmei” – iar nu „cel mai prietenos dintre Buddha”. Poate fi o selecţie arbitrară – dar ea merge în sensul dezvoltării şi rezolvării problemei spirituale, în romanul Maitreyi, de către însuşi autorul său, Mircea Eliade. Or, Dharma fiind Legea Cosmic-înfiinţatoare şi existenţială, am prelungit semnificaţiile spre semantica Mântuirii, spre zona care era vizată de Eliade: Maitreyi (evident, personajul simbolic, nu baba aceea care vine la Chicago!) îi spune clar lui Allan că părinţii ei nu voiau convertirea lui Allan la hinduism/buddhism (ştiu diferentele, cel puţin theoretic, între cele două religii – dar le iau împreună tocmai pentru a sublinia valoarea lor de trepte spirituale pregătitoare pentru revelarea creştinismului! – să nu uităm, căci nu uită nici duşmanii de moarte ai lui Eliade… – nişte răuvoitori ignari şi sfertodocţi… – că acesta a aparţinut spiritual, în modul cel mai profund, Mişcării Legionare – şi nu s-a dezis o clipă de Mişcarea Legionară-Arhanghelică/Şcoala Initiaţică Spiritual/Crestină Românească!… – SINGURA ŞCOALĂ INITIATIC-MIHAELICĂ DIN LUME!!!… – precum a făcut-o histrionul şi oportunistul de Cioran…). Ei, şi aici este „speculaţia” mea, poate: dacă l-au primit în casa Sen ca pe „un frate”, nu puteau s-o îngăduie aceasta societăţile tradiţionale (ştim bine: castele nu permiteau niciun amestec/”metisaj” spiritual, d-apoi unul cu un paria, pentru că, pentru hinduşi, paria era un străin-gunoi, precum era şi Allan… – dar aici este „găselniţa” lui Eliade, nu a mea: paria, „Cenuşotcă”, Harap-Alb… – era creştin! – „cei din urmă vor fi cei dintâi!”, spune Hristos… – esenţele se găsesc ascunse tocmai de/sub fermentaţia borboros-ului… – zic şi alchimiştii, cu al lor V.I.T.R.I.O.L.- „ VISITA INTERIORA TERRAE RECTIFICANDO INVENIES OCCULTUM LAPIDEM = Vizitând Interiorul Pământului, RECTIFICÂND(U-TE), Vei Descoperi PIATRA ASCUNSĂ„…; oricum, creştinii/creştinismul fiind deasupra (de fapt, înglobându-i, spiritual…) hinduşilor/buddhiştilor, a hinduismului/buddhismului, din punct de vedere al evoluţiei spirituale…- sunt sigur că Eliade nu şi-a aruncat manuscrisul în foc, tocmai pentru că Dragostea este valoarea supremă a creştinismului – dar Dragostea ca fenomen esoteric, Eros-Agapé, „vehicul” pentru transcendere, iar nu eros-ul profan…)  – deci, societatea tradiţională nu putea îngădui astfel de „încălcări grave”, decât pentru un scop major, acela de transcendere, scopul evolutiv-spiritual (nu degeaba s-a fost ales povestea asta, cu un „tată brahman”… – nu, să zicem, ţăran ori meşteşugar…). 

ADRIAN BOTEZ