~Elena Buică- Pickering: „Buna creştere“

Cu mai multi ani in urma, pe cand locuiam in Bucuresti, intr-o duminica foarte calduroasa de pe la inceputul verii, aud soneria apartamentului nostru. Cand am deschis usa, mai ca nu am putut da crezare ochilor. Un nepot din partea sotului meu, impreuna cu un prieten, veniti din comuna Ineu de Cris, nu departe de Oradea, erau in prag ca doua aratari. Era o caldura inabusitoare si ei erau imbracati “la costum”, acum foarte botite, cu cravata la gat desfacuta si stramba. Erau leoarca de transpiratie, din par le curgeau picaturi de transpiratie, aveau ochii rosii de nesemn, franti de oboseala, flamanzi, insetati si cu un puternic miros – amestec de sudoare indelungata, de tutun rau de slaba calitate si de alcool, parca veneau infranti de la razboi.

– Ce-i cu voi? am intrebat eu dupa ce i-am poftit inauntru.

– Ce sa fie, unchioaie!…a inceput sa ingane nepotul. Apoi  a tacut nestiind cum sa imi spuna ce-l framanta. Cuvantul “unchioaie”  se foloseste pentru sotia unchiului. Daca as fi fost ruda de sange, mi-ar fi spus “matusa”, dar eu eram pentru el numai “unchioaie”. Fiica-mea, Andaluza, ii era “verisoara dulce”, adica verisoara primara.

De la o vreme a inceput sa vorbeasca retinut:

– Daca n-ai vrut sa ne primesti la dumneata, de ce nu ne-ai spus? Vorbea apasat ca socru-meu, bunicul lui.

– Cum poti tu sa spui asta, mai Mitrule ? am sarit eu in sus.

– Da pai, atuncea, de ce ne-ai dat adresa gresit? N-ai vrut sa te cautam? El era tare descumpanit si se vedea ca se straduie sa nu ma supere cu astfel de intrebari.  Nu intelegea cum de a avut atatea de patimit pana sa ajunga la noi.

– Da-mi sa vad adresa. Ma uit. E corecta. Ati ajuns asa cum e scris aici.

–  Aici pe adresa este scris scara “A” si voi stati la scara “B”.

L-am dus in fata blocului si mi-a aratat un ”B” care indica blocul si nu scara. S-a lamurit si s-a linistit ca eu il primeam cu placere. In timp ce le-am pus ceva de mancare, iar ei au pus pe masa o sticla de palinca “trascau” de Bihor, am continuat converstia.

– Trenul de la Oradea a venit la ora 5 si acum este ora aproape 12. Unde ati stat in acest timp?

– Am stat pe banca in fata blocului la scara cealalta pe care o credeam “A” . Daca nu v-am gasit, nu am stiut ce sa facem si am stat acolo.

– De ce nu ati rugat pe cineva ca sa va  indrume?

– Am fi facut  noi rugarea, dar daca nimeni nu ne-a intrebat de ce stam acolo, cum era sa ne bagam in vorba, batar (macar ca) am stat acolo toata dimineata si oamenii tot intrau si ieseau din bloc. Pana la urma a iesit un domn din bloc si ne-a intrebat pe cine asteptam. Noi i-am spus ca am venit tocmai de la Oradea la o unchioaie, dar ne-a dat adresa gresit si acum nu stim ce sa facem. Ne-a cerut adresa, i-am dat-o si ne-a spus: ”Doamana profesoara sta aici in blocul asta la cealalta scara” si ne-a adus el.

– De ce ati venit imbracati asa de gros pe o caldura atat de mare?

– Daca am venit la Bucuresti unde sunt numai domni, a fost musai sa ne imbracam si noi ca domnii, cu ce am avut mai bun, adica cu costume.

– De ce sunteti asa de obositi?

– Am calatorit  tot timpul in picioare.

– Nu ati cumparat bilete cu locuri?

– Ba da, dar au fost doi insi care nu au avut loc si pentru ca erau mai mari ca noi, le-am dat locul, fiindca pe noi asa ne-au invatat parintii. Am stat pe coridor. Acolo in picioare am si mancat. Am avut pita cu slana si cu brisca am putut taia cum ne trebuie ca sa mancam. Am avut si de baut ceva palinca, fiindca noi asa suntem invatati si apoi cu cate o tigare ne-am petrecut timpul pe drum.

– Dar de la gara pana aici v-ati descurcat bine?

– Nu chiar asa bine, dar nu ca aici in fata blocului.

– Cum ati ajuns aici in Drumul Taberei?

– Noi tot auzisem ca lumea din Bucuresti nu e ca cea de prin satele noastre unde se ajuta unii pe altii. Aici trebuie sa stai mereu cu banii in mana. Asa ca am pregatit si noi sa avem bani pentru asa ceva. Cand am coborat din tren, ne-am dus sa cautam troleybuzul asa cum ne-ai explicat in scrisoare. Acolo am scos 5 lei si m-am dus la un domn si i-am zis: “Fie ai dumitale astia 5 lei si spune-ne de unde sa luam troleybusul”. Omul ne-a zambit si ne-a spus ca tocmai acum soseste 93 in statie,  sa ne suim repede. Nu a vrut sa ne ia banii. I-am tinut in mana si ne-am dus la sofer si i-am spus: “Fie ai dumitale astia 5 lei si te rog sa ne spui unde sa coboram la statia Cetatea Histriei”. Soferul a zambit si el si ne-a spus ca nu ia banii si ca o sa ne spuna el unde sa coboram. Noi am stat in picioare nu departat de el ca nu era frumos din partea noastra sa il facem sa ne caute prin troleybus. Dar el, bag sama, a uitat de noi. Pe drum, noi am vazut ca intr-o statie pe o tablita scrie Cetaea Histriei, dar nu ne-am dat jos daca soferul nu ne-a spus. Cand am ajuns la capul liniei, soferul si-a adus aminte de noi. I-a parut rau ca a uitat de noi si a spus ca tot el ne duce inapoi. Si asa a fost. Am stat acolo multa vreme la capul liniei, fiindca erau multe troleybuze, dar n-a fost bai. Bai a fost aici in fata blocului unde ne-am necajit foarte tare.

– Cu ce treaba ati venit voi in Bucuresti?

– Prietenul meu se duce cu o cerere la C.C. (Comitetul Central al PCR), iar eu trebuie sa merg la Pipera sa iau un tractor, dar nu stiu cum voi ajunge acolo.

– O sa va ajutam noi pe cat se poate, fiindca pana acolo trebuie sa strabateti tot Bucurestiul de la un capat la altul, numai ca noi trebuie sa mergem la servici. Ne vom scula mai de dimineta cu doua ore si Andaluza va merge cu voi pana unde va puteti descurca singuri.

A doua zi nu ne-a venit sa credem cand Mitru a venit acasa tocmai seara frant de oboseala si flamand.

– Ti-ai terminat treburile, Mitrule? l-am intrebat eu.

– Nu, n-am facut nimic.

– De ce?

– M-am dus acolo, am intrat intr-o curte mare si am stat ca sa ma intrebe de ce am venit. Toti au trecut pe langa mine si nu mi-o zis nimeni nimica. Asa ca am stat toata ziua si nu m-a intrebat nimeni de ce am venit. Cand sa se faca seara, am plecat. M-oi duce maine iar. L-am invatat ce are de facut si a plecat iarasi a doua zi la Pipera.

Cand a venit l-am intrebat iar:

– Acum ai rezolvat?

– Da.

– Si poti sa iti ridici tractorul si sa pleci cu el la Oradea?

– Da

– Cu cine ai vorbit acolo?

– Cu un domn cu haine albe.

– Cum il cheama si ce functie are?

– Cum era sa il itreb eu asa ceva, sa spuna ca n-am buna crestere? Se vedea ca e domn si ca e sef. El a venit la mine si m-a intrebat ce veau, m-a chemat la el in birou si tot el mi-a iscalit hartiile astea. Maine ma duc sa ridic tractorul si plec la Oradea.  Numai ca nu stiu cum o sa merg eu cu tractorul prin centrul Bucurestiului si pe unele strazi inguste. Nu stiu cum o sa ies  din Bucuresti  ca sa iau drumul spre Oradea.

Am dat un telefon la Pipera si i-am rugat sa ii dea un insotitor pana la iesirea din Bucuresti. Au acceptat cu placere. Am inteles ca l-au primit acolo cu multa bunavointa, intelegere si chiar cu simpatie.

Mitru s-a linistit si apoi a stat si a cugetat ca un ardelean adevarat:

– Unchioaie, bag sama, si aici sunt oameni tare cumsecade, nu numai la noi pe sate. Dar mie tot nu-mi place Bucurestiul. Asa mi-o mers aici de rau, de gandesti ca am fost bolund (nebun) de cap. Eu chiar bolund nu ma stiu, dar aici, chiar asa am fost. Pana acuma nu mi-o zis nimeni ca-s bolund si nici sefii mei de la sevici nu m-ar fi trimis pe mine la Bucurestiul asta incurcat ca sa iau de aici un tractor si sa ma duc cu el prin toata tara, pana la Oradea. Viata omului de prin satele noastre nu se potrineste cu viata din Bucuresti. Eu am vrut sa arat buna crestere cum m-au invatat parintii si cum am vazut ca se poarta oamenii pe la noi, dar toate mi-au mers ca vai de capul meu. Cu cat am vrut sa ma port mai bine, cu atat mi-a mers mai prost. Abia astept sa ajung acasa si sa ma limpezesc la cap.

Am cugetat si eu in felul meu: Asta este un episod ca in nuvela “Prostii” lui L. Rebreanu, dar intr-un timp mai aproape de noi si cu un altfel de final. Vizita lui Mitru la Bucuresti pe noi ne-a distrat, desi il intelegem. Mult mai bine l-am inteles cand am venit in Canada si eu, ca si multi altii, i-am luat locul lui Mitru. Deruta lui am trait-o si eu aici, incat imi venea sa cred si eu par pentru altii, fie  “bolunda”,  fie descinsa din nuvela “Prostii”. Mai toti am avut de platit un pret stramutarii in alt mediu.

Vizita la Bucuresti a lui Mitru atunci s-a sfarsit cu bine, dar mai tarziu, din nefericire, a platit cu viata nesocotinta de a duce obiceiurile din satul sau in tulburata si vanzolita lume a tehnicii si  a vitezei.

Intr-o noapte, asa cum facea in sat, a calatorit cu bicicleta fara faruri pe soseua nationala. O masina l-a lovit si a murit  in chinuri dupa cateva zile la spital. Cand am auzit vestea, noi, “unchioaia” si “verisoara dulce” am aprins candela si o lumanare stergandu-ne lacrimile.

Din cand in cand ne punem intrebarea daca nu facem si noi ca Mitru atunci cand nu vrem, sau nu putem sa renuntam la obiceiurile si mentalitatile  lumii din care am venit si care  nu se mai potrivesc  cu cele ale  lumii noi in care am intrat.

ELENA BUICA – Toronto