~Simona Maria Pop: „Intelectualul român în străinătate“

„Părăsesc din nou Occidentul cu multă admiraţie pentru posibilităţile sale culturale şi înaltul său nivel economic, dar cu o mare dezamăgire pentru carenţa sa morală şi politică, pentru dezangajarea sa ideologică, pentru lipsa sa de previziune istorică. O societate care pare că moare frumos…”.[1] Aceasta este impresia pe care i-o lasă criticului Adrian Marino contactul cu Europa, după o serie întreagă de călătorii de documentare în străinătate, de participare intensă la congrese, colocvii, simpozioane şi întâlniri ştiinţifice internaţionale, de colaborare cu edituri sau redacţii literare străine, de contacte directe cu intelectuali europeni de prestigiu. Concluzia este rodul unei observaţii directe a mediului european şi se dezvoltă din experienţele plăcute sau traumatizante pe care le-a avut cu acesta: „Cunosc acum, din interior, o serie de realităţi şi mecanisme nebănuite, diametral opuse oricărei viziuni «turistice» (…). De acum înainte «relaţiile» mele apusene (morale şi intelectuale) vor fi pe baze mult mai lucide, realiste, reci şi prudente. Ştiu ce pot face şi ce nu pot face singur (oricât aş dori), ce se poate şi ce nu se poate face pentru cultura şi literatura noastră în străinătate, ce este realitate şi aparenţă, esenţă şi bluf. «Lecţia», uneori foarte dură, a fost – sper – învăţată”.[2]

Dincolo de orice răfuială personală prin care să se răzbune pe suferinţele provocate de tratamentul uneori dispreţuitor al occidentalilor, criticul este interesat de a face cunoscute şi celorlalţi toate aceste realităţi culturale europene, chiar de a primi un feed-back din partea acestora: „Mă consider un spirit român care a depăşit «provincialismul» de orice speţă, în măsură să ofere – alături de alţii – unele observaţii şi concluzii scoase dintr-o oarecare experienţă. Ele pot fi, se înţelege, corectate şi completate”.[3]

Şi cum s-ar putea realiza mai bine acest lucru decât printr-o examinare la rece a statutului pe care intelectualul din Est îl are în Occident? Bineînţeles că există o mare doză de subiectivitate în această prezentare, concluziile la care ajunge reprezentând viziunea sa personală asupra fenomenului, viziune născută de propria lui experienţă, de situaţiile inedite trăite în Occident, de calitatea relaţiilor umane de care a beneficiat în aceste deplasări, de reprezentanţii exilului românesc cu care a avut unele tangenţe, de mediile culturale frecventate etc.

Pentru a întregi contextul trebuie adăugat faptul că receptarea Europei se realizează prin inteligenţa, nivelul cultural şi intelectual, sensibilitatea, afinităţile profesionale, simpatiile şi antipatiile proprii criticului, totul fiind filtrat prin propria sa filozofie de viaţă, prin succesele sau insuccesele înregistrate în realizarea programului cultural personal sau prin forma sa individuală de înţelegere a patriotismului. Totul stă sub semnul năzuinţei sale permanente de învingere a europocentrismul prin triumfarea universalei „republici a literelor”, în care nu oboseşte niciodată să creadă cu tărie, în ciuda nenumăratelor dezamăgiri trăite.

Dacă apar unele observaţii caustice la adresa mediocrităţii intelectuale care s-a instalat în mediile culturale europene, acestea trebuie tratate ca venind din partea unui intelectual erudit, conştient de propria sa valoare, posesor al unei personalităţi şi filosofii de viaţă foarte bine conturate, care nu poate fi uşor impresionat de orice nonvaloare intelectuală europeană.

La toate acestea se adaugă orgoliul creatorului şi mândria sa de a fi român şi european în acelaşi timp, conştiinţa că nu este un autor oarecare, ci un critic internaţional cu un sistem personal de critică, care nu poate fi desfiinţat de oricine. Orice critică incompetentă la adresa operei sale, orice tratament jignitor aplicat proveninţei sale etnice, orice umilinţă adusă statutului său de „străin în Occident” este aspru demascată şi încondeiată ironic, indiferent că vine din partea unui umil funcţionar sau a unei ilustre personalităţi culturale.

Această atitudine defensivă rezultă din ceea ce autorul numeşte „complexul Dinicu Golescu”, adică din conştiinţa apartenenţei la o zonă culturală minoră, subestimată şi superficial tratată în centrele culturale occidentale. Decalajul economic sau regimul politic totalitar nu sunt motive suficiente pentru a clasa cultura română într-o zonă a ignoranţei totale. Adrian Marino suferă teribil de pe urma acestei indiferenţe totale a Occidentului pentru valorile noastre concrete, nu lipsite de importanţă. Absenţa totală a informaţiilor despre România, culminată cu neputinţa identificării sale geografice, des întâlnită în mediile intelectuale occidentale, nu sunt decât motive în plus pentru criticul român de a deveni conştient de faptul că este exponentul unei culturi aproape necunoscute, care nu interesează decât pe câţiva filologi specializaţi în limbile romanice.

Departe însă de a se simţi complexat de această stare de fapt, Adrian Marino stabileşte un plan practic de acţiune în vederea promovării internaţionale a valorilor noastre culturale, prin înfiinţarea unei reviste de literatură comparată într-o limbă străină, prin scrierea şi publicarea de cărţi în străinătate, prin identificarea unei politici eficiente a realizării de traduceri sau de opere indispensabile unei familiarizări cu valorile noastre, demne de a se impune pe plan internaţional.

Pentru a realiza aceste lucruri, Adrian Marino susţine că trebuie neapărat depăşit complexul de inferioritate prin muncă asiduă, prin documentare serioasă, care să cuprindă aparat critic internaţional, prin scrierea unor opere competitive pe plan european şi prin promovarea unei imagini a calităţii şi a valorii. Amintindu-şi în permanenţă că „Perioada nu prea îndepărtată când orice intelectual străin ni se impunea prin simpla sa calitate de străin este definitiv depăşită”[4], criticul român constată că poate fi învins acest complex printr-o ignorare totală a tuturor relaţiilor occidentale nesănătoase, care nu fac decât să amplifice complexele de inferioritate prin inacceptarea, subestimarea, marginalizarea şi intimidarea exponenţilor de cultură minoră.

Sfatul pe care îl dă intelectualilor români mai tineri care sunt la primele lor contacte cu Occidentul sunt deosebit de utile pentru învingerea acestui complex de inferioritate de care suferă, în mod inevitabil, orice român plecat în străinătate. El susţine că o primă operaţie fundamentală constă într-o triere foarte atentă a legăturilor umane, la fel ca şi în acceptarea, fără nici un resentiment, a realităţii. Nu trebuie să se simtă jigniţi de incapacitatea interlocutorilor lor de a se detaşa de propria lor suficienţă occidentală şi să-şi aprecieze propria valoare pe baza unui principiu de egalitate. Dacă nu poţi schimba aceste prejudecăţi ale superiorităţii europene, atunci nu trebuie decât să le accepţi aşa cum sunt: „Constat că n-am spus totul, că n-am reţinut, poate, chiar esenţialul: ceea ce mă îndepărtează şi frânează multe din relaţiile mele pariziene intelectuale este atitudinea interlocutorilor mei, chiar şi a celor mai apropiaţi, mai binevoitori: involuntar şi inevitabil condescendentă, distant-amabilă, căci ei sunt din «vest» şi «la Paris», zone prin definiţie superioare, iar eu vin şi aparţin «estului», zonă prin definiţie inferioară. Este poziţia clasică eurocentristă, nu lipsită de cauze istorice, dar care mie mi-a devenit profund antipatică, aproape insuportabilă. Analiza acestui «complex» ar merita o analiză serioasă, în adâncime. Poţi înţelege o astfel de atitudine la mari personalităţi. Dar nu şi la profesori şi publicişti de mâna a doua, a treia, care şi aici abundă, formând de fapt majoritatea. Totul vine, cred, din nenorocul de a nu fi întâlnit adevărate «mari personalităţi». Iar cele, foarte puţine, pe care le-am întâlnit efectiv, m-au decepţionat pe plan uman”.[5]

Dacă intelectualii români nu vor lăsa condescendenţa, amabilitatea formală, europocentrismul şi grandomania să îi ofenseze, atunci nu vor suferi de pe urma ignorării imaginii României în exterior: „De alţi scriitori în trecere prin Paris (de pildă… români) nu se ocupă aici nimeni, dar absolut nimeni. Dimpotrivă, parcă ar constitui o prezenţă stânjenitoare, o compromitere”.[6]

Înlăturată această suferinţă neproductivă, scriitorul român va putea să se concentreze asupra propriilor sale proiecte profesionale, încercând în acelaşi timp promovarea valorilor autentice româneşti în mediile pe care le frecventează. Puterea exemplului personal este mult mai grăitoare decât orice dispută filosofică asupra egalităţii culturale care nu ar trebui să ţină seama de nici o zonă de proveninţă. Obţinerea egalităţii personalităţilor europene este posibilă doar prin furnizarea unor intelectuali români cu adevărat competenţi, a căror valoare să se impună prejudecăţilor eurocentriste: „Nivel european nu înseamnă a cita, a compila, a prelua scheme, limbaj, date, noţiuni, ci a dobândi un orizont, o competenţă şi o personalitate românească, definită în cadrul culturii noastre, dar cu şanse reale de confruntare, validare, comparare şi asimilare internaţională”.[7]

Desigur că strădaniile ar fi încununate de succes dacă ar fi ajutate şi de românii exilaţi în diferite centre culturale străine, care ar putea duce, la rândul lor, şi de pe poziţii mult mai bine consolidate, o campanie de promovare a imaginii româneşti peste hotare. Durerea cea mai mare, constată autorul, este experimentarea sentimentului de respingere din partea confraţilor a oricăror propuneri de colaborare: „(…) lipsa unei coordonări, a unui acord – fie şi foarte general – între «exil» şi scriitorii din ţară, care gândesc încă în mod liber”.[8]

Împingând această situaţie într-o adevărată extremă, exponenţii exilului nu doar resping aceste colaborări ţară – străinătate, ci chiar suspectează de duplicitate pe cei care vin cu propuneri de parteneriat: experienţa trăită de autor cu Hermeneutica lui Eliade, când a fost acuzat că recuperează acest autor în contul regimului ceauşist. Aşa se naşte o altă dramă care complică existenţa duală a oamenilor de litere cu vizite în străinătate: „Poate intui cineva din afară teribila mortificare morală a următoarei situaţii? În exterior treci, vrând-nevrând, drept un reprezentant (tolerat) al unui regim pe care-l deteşti; în interior, mereu suspect, cenzurat, complexat şi constrâns, vegetând în mizerie şi izolare?”.[9]

Părăsind spaţiul literar românesc, eşti suspectat de trădare şi de alianţă cu capitaliştii duşmani ai poporului, ajungând în străinătate, eşti văzut ca exponent al totalitarismului, de care unii confraţi au scăpat prin traumatizanta experienţă a exilului. Judecat şi considerat vinovat de ambele părţi, un asemenea intelectual simte dramatic nu doar pendularea între două culturi şi mentalităţi diferite, ci şi sentimentul inacceptării, al vidului, al reducerii la inexistenţă, al neaderenţei la nici un mediu.

Sentimentul de dezrădăcinare trăit prin conştientizarea acestei situaţii stupide este dublat de incapacitatea de adaptare la o cultură majoră, pe care eşti obligat să o descoperi şi să o asimilezi în claustrare şi prin metode proprii: „Sentiment în acelaşi timp tot mai puternic de viaţă artificială, ireală, în contrast absolut cu existenţa mea trecută şi desigur viitoare: erudiţie înaltă, biblioteci, muzee, relaţii internaţionale, filatelie tematică etc., etc. – tot atâtea activităţi în contratimp cu multe alte situaţii [mizerabile din ţară]. Paradox? Coincidentia oppositorum? Dar ce ironic sună această formulă tradiţională savantă pentru o adevărată dramă [personală, socială, naţională!]”.[10]

Un nivel cultural doar visat, în condiţiile de cenzură şi politizare excesivă a tuturor mediilor intelectuale din ţară, se transformă în realitate, dându-i intelectualului român sentimentul că trăieşte un vis, iluzie brutal retezată de trezirea la realitate. Întors acasă, aceleaşi probleme de adaptare pe care le-a avut în străinătate i se profilează în conştiinţă, prin constatarea că nimic nu mai este ca înainte, că nu mai poţi lucra şi produce în aceste condiţii mizerabile, după ce ai cunoscut o altă realitate, net superioară.

Este ceea ce semnalează şi Adrian Marino prin definirea exactă a dramei sfâşierii intelectuale între două culturi şi limbi diferite: „Mult mai dificilă (rezumată energic) este însă o altă situaţie: 1) Publicaţiile străine, stagiile mai mult sau mai puţin lungi de documentare, toate aceste congrese şi colocvii, etc. riscă să te scoată dintr-o cultură şi literatură, fără a te introduce, de fapt, în alta. 2) O problemă de stil, concepţie şi tehnică a redactării se dovedeşte în cele din urmă şi mai gravă: nu poţi să gândeşti şi să scrii într-o cultură şi să publici în alta. Decalajul dintre culturi este mult prea mare ca o simplă şi normală traducere să-l poată înlătura cu uşurinţă”.[11] Pendulare spirituală între două culturi nu poate fi atenuată decât de adoptarea uneia dintre alternativele:

– adaptare la cultura care te absoarbe şi negarea sau trecerea sub tăcere a originilor etnice (cazul frecvent întâlnit în diasporă);

– păstrarea independenţei spirituale şi practicarea cosmopolitismului: „(…) a nu te fixa spiritual în nici o regiune, ţară sau cultură, care în mod inevitabil te seduce şi te modelează definitiv. Frecventând, dimpotrivă, mai multe zone, din contrastul lor şi dintre ele cu tine însuţi, se pot trezi la viaţă destule posibilităţi şi latenţe încă nemanifestate. Pe scurt, echilibrare, incitare, contrast, emulaţie, cunoaştere de sine, maturizare a personalităţii”.[12]

Cea de-a doua alternativă este considerată o dovadă în plus de patriotism deoarece prin promovarea creaţiei personale scriitorul cosmopolit face o campanie favorabilă ţării sale, făcându-o cunoscută în afară printr-o imagine a valorii şi a competenţei sale: „Important, decisiv chiar, este de a depăşi pragul inhibiţiei şi a intra în competiţie europeană şi «mondială» directă. Eliade, Cioran, alţi câţiva sunt efectiv mari fiindcă au depăşit acest prag al complexului de inferioritate. Mă înscriu cu foarte mici realizări în aceeaşi serie: intrare – câtă a fost – în critica europeană, de la egal la egal, fără inhibiţie, la remorca nimănui”.[13]

Nu este însă atât de uşor pe cât pare la prima vedere, îmbrăţişarea acestei alternative însemnând asumarea unor consecinţe deloc favorabile reuşitei profesionale interne sau internaţionale: „Soarta spiritului independent blocat din toate direcţiile. Dar dincolo de orice «dramă» şi «lamentare» (atitudini pe care le detest), o astfel de situaţie rămâne pentru un critic din Est – obiectiv vorbind – nu mai puţin exemplară. Realizez ceva din dificultăţile de a fi, sau măcar de a încerca să rămâi, un spirit independent, «original», bine disociat de studiile universitare şi teoretico-literare dominante străine. Mă întreb: câţi compatrioţi îşi pun în mod real astfel de probleme. Mulţi plătesc un preţ prea ridicat (prin aliniere docilă, mimetism, pastişă, compilaţie etc.) pentru rezultate mult prea minore şi nesemnificative. Mai bine «ignorat» decât bătut pe umăr cu condescenţă de mediocri, care deţin unele poziţii doar fiindcă s-au născut în vest printr-un simplu accident biografic. Vocaţia de «discipol» şi suiveur în ţară sau în străinătate mi-a lipsit totdeauna. Şi azi când mă văd considerat «călinescian», «elev» a lui X, în ciuda atâtor evidenţe contrare, mi se urcă tensiunea…”.[14]

În urma acestor experienţe trăite în postura de intelectual român în străinătate, Adrian Marino elaborează o etică personală a comportamentului pe care trebuie să-l adopte orice intelectual român atunci când intră în contact cu toate aceste decepţii occidentale: „Pentru omul de cultură român, care cunoaşte îndeaproape sau lucrează într-un mediu intelectual străin, respectarea a trei principii – foarte simple – mi se pare esenţială. Primul: să nu uite niciodată, şi în nici o împrejurare că aparţine unei culturi specifice, culturii sale; recomandare, de fapt, inutilă, căci pentru adevăratul om de cultură, cu personalitate distinctă şi matură, acest gând are valoare de axiomă; el constituie un dat natural, istoric şi, dacă vreţi, fizic; nimeni nu poate sări peste umbra sa. Al doilea: să nu fie «provincial». Există două feluri de a fi provincial în cultură: complexul de inferioritate («complexul Dinicu Golescu») şi de superioritate (…). Al treilea: a avea, ceea ce aş numi luciditatea şi «resemnarea» istoriei, să nu sufere – mai mult decât este cazul – că o serie de valori şi realizări româneşti nu sunt încă binecunoscute în străinătate şi uneori nu sunt chiar deloc cunoscute. Dintre toate obstacolele (istorice, geografice etc.) limba mi se pare handicapul cel mai serios. Dar din faptul că Occidentul, mult timp, nu cunoştea nimic (sau aproape) din valorile orientale (şi invers), nu se poate deduce că aceste valori n-au existat, că ele nu există”.[15]

SIMONA MARIA POP

---

[1] Adrian Marino, Evadări în lumea liberă, Iaşi, Institutul European, 1993, p. 184.

[2] Adrian Marino, Carnete europene. „Însemnare a călătoriei mele făcută în anii 1969-1975”, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1976, pp. 228-229.

[3] Adrian Marino, Prezenţe româneşti şi realităţi europene. Jurnal intelectual, ediţia a II-a, Iaşi, Polirom, 2004, p. 31.

[4] Adrian Marino, Evadări în lumea liberă, Iaşi, Institutul European, 1993, p. 106.

[5] Adrian Marino, Evadări în lumea liberă, Iaşi, Institutul European, 1993, p. 122.

[6] Adrian Marino, Evadări în lumea liberă, Iaşi, Institutul European, 1993, pp. 111-112.

[7] Adrian Marino, Evadări în lumea liberă, Iaşi, Institutul European, 1993, p. 23.

[8] Adrian Marino, Evadări în lumea liberă, Iaşi, Institutul European, 1993, p. 157.

[9] Adrian Marino, Evadări în lumea liberă, Iaşi, Institutul European, 1993, p. 156.

[10] Adrian Marino, Evadări în lumea liberă, Iaşi, Institutul European, 1993, p. 75.

[11] Adrian Marino, Evadări în lumea liberă, Iaşi, Institutul European, 1993, pp. 100-101.

[12] Adrian Marino, Evadări în lumea liberă, Iaşi, Institutul European, 1993, p. 85.

[13] Adrian Marino, Evadări în lumea liberă, Iaşi, Institutul European, 1993, p. 182.

[14] Adrian Marino, Evadări în lumea liberă, Iaşi, Institutul European, 1993, pp. 103-104.

[15] Adrian Marino, Carnete europene. „Însemnare a călătoriei mele făcută în anii 1969-1975”, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1976, pp. 43-44.