ATITUDINI – Isabela Vasiliu-Scraba: „Eliade şi Culianu“

Motto : «Mircea Eliade, avec un génie qui lui est propre, a mis clairement à la portée de tous l’analyse des comportements de l’homme religieux» (Michel Meslin).

Din felul cum a fost tipărit la Editura Humanitas DICTIONARUL RELIGIILOR (1993), tradus de Cezar Baltag, se dezvăluie tendinţa oficială post-decembristă de a-l propune pe Culianu în locul lui Eliade, coborându-l pe cel mare si înălţându-l pe cel mic, «uitând» prea sistematic spre a nu părea înadins că în Olanda (1976-1987) Ioan Petru Culianu a fost profesor de italiană, numit conferenţiar în 1986 şi că la universitatea din Groningen unde preda italiana a ţinut doar o dată un curs de istoria religiilor (v. I. P. Culianu, Cuvânt înainte la volumul Eros si magie). Dacă în Franţa, cei de la Editura Plon au marcat pe coperta Dicţionarului religiilor, alcătuit prin extrase din opera lui Eliade, cu corp de literă mare numele lui Eliade drept autor si cu o literă de vreo trei ori mai mică numele lui Culianu (Paris, 1990), în România post-decembristă s-a pierdut de mult dreapta măsură: >>>>

OPINII – Adrian Botez: „Specificul ELITELOR ALBE, în sec. XX-XXI“

1-SPECIFICUL LUPTEI ELITELOR ALBE, ÎN SECOLELE XX-XXI

Prezentul studiu se vrea a fi o nuanţare, în spiritul gânditorului mihaelic şi luptătorului naţionalist-creştin Corneliu Zelea Codreanu, alături de Întâiul Ales al Arhanghelului Mikäel, EMINESCU – a unei discuţii despre necesitatea formării sau renaşterii elitelor naţionale în România, ca şi în oricare altă ţară.

Părăsirea treptată a culturalităţii hedoniste şi revenirea la CULTUALITATEA CREŞTINĂ, ca smerenie divin-perceptivă şi oţelire spirituală – trebuie să fie una dintre principalele specificităţi ale elitelor următoarelor trei secole, perioadă pe care deja am numit-o (după indicaţiile spiritualistului german, întemeietor al antroposofiei, RUDOLF STEINER) EPOCA MIHAELICĂ. Numai că, aşa cum în plan fizic căutăm să aţintim ochiul sau urechea spre surse reale de informaţie fizică, tot aşa şi sufletului trebuie să-i oferim sursa reală a mesajului divin: să-l aţintim neîncetat spre Dumnezeu cel Viu, pentru a primi mesaje spirituale vii – prin intermediul clarvăzătorilor autentici. >>>>

HISPANICE – Adriana Vidroiu Stanca: Trei poeme

PASARILE LUNII

Imens de noapte, albe, lungi, ore de absint

Cand pasarile Lunii- au tacut

Arginti si praf, cuvinte ce mai mint

E sarbatoare, pierduta-s in secolul trecut.

Imaginea, departe, s-a spart in cioburi reci,

Departe, stiu ca vin colindatori,

Un colt de lume veche, spre care ma petreci

Cand pasarile Lunii, apar de sarbatori.>>>>

Alexandru Nemoianu: „Cronică de familie“

Termin de citit „Cronica de Familie” scrisa de Petre Dumitriu.Trei volume insumand cateva mii de pagini.Este o carte lunga,prea lunga si care si-a propus sa faca mai mult decat putea autorul.Este o carte scrisa prea repede.Partile cuprinse in carte ,cele mai bune ale ei,ar fi trebuit sa fie mici romane sau nuvele autonome.Dincolo de asta ca lipsa majora este de notat imprejurarea ca autorul era inzestrat pentru stil scurt sau moderat,nu avea „suflu” pentru epica de mare intindere.Dar fara indoiala ca in carte sunt parti cu totul remarcabile.Mai ales descrirerile de interioare, desi adesea hiperbolizate,de comportament, vestimentatie, etc. Paginile adresand trecutul mai indepartat, anii saizeci ai veacului al XIX-lea ,sunt cele mai bine scrise. >>>>

Al. Florin Ţene: „Ideea naţională“ sau „Transformarea sufletească a României“

Strădania cercetătorului literar Dan Brudaşcu de a strânge între coperţile unei cărţi articolele şi cuvântările poetului, omului politic Octavian Goga, în condiţiile în care naţionalismul este greşit perceput, înţeles ca o formă a discordiei între neamuri, este un gest de curaj şi iubire faţă de valorile autentice ale naţiunii noastre. Înainte de a pătrunde în problematica cărţii Octavian Goga – Ideea Naţională, Casa de Editură „Sedam”, Cluj-Napoca, 1997, ediţie îngrijită, „Cuvânt introductiv” şi „Notă bibliografică” de Dan Brudaşcu, doresc să subliniez că naţionalismul autentic prin care se promovează specificul unui popor uneşte neamurile şi nu le dezbină, coagulează şi interferează valorile acestora în diversitatea unităţii statului. Acesta este naţionalismul promovat de Octavian Goga şi astfel trebuie înţeles de noi, în condiţiile unei Europe unite în care specificul fiecărui neam îşi păstrează valorile perene. >>>>

Nicolae Georgescu: Completări la „Boala şi moartea lui Eminescu“ – Cu ochii larg închişi. „Dosarul Maiorescu“

Foarte puţin convingător este Călin L. Cernăianu atunci când vrea să demonstreze izolarea lui Mihai Eminescu de familia sa în vara lui 1883, de către Titu Maiorescu. Repet: şi mie mi-ar place să fie adevărat, simt oarecum unda adevărului plutind în aer – dar argumentele sunt strâmbe şi trebuie să închid ochii, să tac, să aştept eventuale probe noi, – şi să-i atrag atenţia autorului „Conjuraţiei anti-Eminescu” asupra unei consecinţe posibile a acestui mod de abordare ca a sa: compromite tema şi dacă cineva, cândva, o va relua cu informaţie şi demonstraţie nouă se va putea zice că nu vrea decât să calce pe urme bătute o dată în… nisip. Şi de aceea sunt dornic să storc de minciuni sau rătăciri logice studiul acesta îndelung al lui Călin L. Cernăianu: pentru a rămâne din sutele de pagini înfoiate cele câteva zeci cu adevărat necesare; pentru a izola, adică, ce cred că trebuie înţeles şi preţuit. >>>>

RECITIRI – Ana Dobre: „Plutonic şi Neptunic în dimensiune eminesciană“

La începutul secolului al XX-lea, când I. Scurtu a publicat primele postume ale lui Mihai Eminescu, o parte a criticii (Ibrăileanu, printre ei) a sărit ca arsă. Blasfemie! Nu se poate publica ceea ce poetul însuşi nu a publicat, ceea ce n-a trecut de cenzura propriei exigenţe. Alţii (Nicolae Iorga, de exemplu) considerau că orice cuvânt din Eminescu trebuie cunoscut. Între aceste extreme, ambele susţinând cultul pentru poetul pe cale de a se mitiza, s-a dezvoltat şi a evoluat posteritatea operei eminesciene. Astăzi, e un lucru învederat că opera poetului trebuie cunoscută în profunzimea şi în complexitatea ei impresionante. Ceea ce a publicat poetul în scurta lui existenţă pe Pământ este minim, este doar vârful aisbergului. Poeziile din Familia, Convorbiri literare, volumul de Poesii(1883) îngrijit de Titu Maiorescu, prozele, articolele literare sau politice din Albina, Federaţiunea, Timpul sunt insuficiente pentru a avea reprezentarea spiritului eminescian în totalitatea desfăşurării sale, a gândirii sale demiurgice. Volumul de poezii pe care îl visa el însuşi, Lumină de lună, nu a mai putut să-l publice. Cu acest titlu a apărut un volum de poezii în îngrijirea lui I. Scurtu în 1910 şi 1912. >>>>

Nicolae Rotaru: „Eminescu e mort! Trăiască Luceafărul!“

Am trăit (mai mult ca El care abia a depăşit vârsta terestră a Mântuitorului!) să apuc crucificarea Sa de două ori. O dată când bolşevizarea naţională l-a chiuretat (dar nu l-a interzis, ci dimpotrivă l-a luat …aliat!), i-a extirpat „Doina” (căci depăşise graniţele trasate de noii învingători!), i-a interzis genialele articole ce-l califică şi cel mai mare ziarist al tuturor timpurilor (ce s-a exprimat în „Timpul”!), dar numele de Poetul Naţional al românilor şi opera sa fundamentală au rămas în conştiinţe şi în manuale şcolare.

Acum (că trăim liber, fără sabia lui Damoclosov ori Damoclesin deasupra capului!) îl crucificăm din nou. Definitiv. L-am scos din cărţi (la liciataţie au învins „antinaţionaliştii internaţionalişti get-beget românii democrat-occidentalizaţi” Patapievici, Tismăneanu, Liiceanu, Pleşu, Dinescu şi-alţi Escu, inclusiv tele-Esca, să nu discriminăm femininele, soaţă de român verde şi iubitor de Eminescu!) şi-l ponegrim în public, >>>>

Flora Mărgărit Stănescu: „Eminesciene“

LA STATUIA LUI EMINESCU

Mi-am sprijinit braţul

pe piatra rece,

pe soclul statuii

poetului îdrăzneţ,

ce şi-anmuiat condeiul

de-a dreptul în luceafăr,

şi-a aruncat prostiei

un zâmbet de dispreţ.>>>>

Ion Murgeanu: „Cezar (o evocare post-mortem a poetului Cezar Ivănescu)“

Ultimele lui 35 de zile aici la Bucureşti am fost mereu împreună, se întorcea cu o fervoare şi o rară tandreţe la primii noştri ani de literatură, de la Bârlad, m-a purtat cu el peste tot, şi din nou. La Şcoala Centrală, în cadrul unei întâlniri cu elevii şi profesorii din Aula Magna a primei şcoli bucureştene de fete, a rostit o declaraţie fulminantă chiar în legătură cu mine: „Dacă azi sunt cine sunt şi ce sunt îi datorez totul Dlui Ion Murgeanu, de aceea am insistat să fie prezent aici, să ne amintim că în anii de început, la vârsta voastră, el a fost primul care mi-a recunoscut talentul de poet, dar şi cel mai consecvent susţinător al meu, timp de o viaţă; am dorit să-i mulţumesc public iar pe voi vă rog să înregistraţi pe aparatele voastre şi să reţineţi”. Deşi, între timp şi între timpuri fuseseră intre noi şi „răciri”, cum se spune, şi pauze de respiraţie, când lui i se părea că eu am mai mult noroc (sic!), dar eu de când l-am cunoscut şi pânâ cu trei zile înainte de a muri i-am lăsat avansul meritat, cel puţin doi paşi înaintea mea, şi a noastră, de fapt, a tuturor care facem literatură in acest subsol blestemat al lumii; nu am avut cu el o competiţie, i-am recunoscut si susţinut GENIUL, >>>>

OCTAVIAN GOGA , INTELES AZI – A.I. Brumaru: „În văzul criticii“

Precum cărţile, autorii au destinul lor; mai degrabă însă istoria, sau povestea, istorisirea. Două cărţi recente semnate de Dan Brudaşcu (Goga şi Francmasoneria şi Goga şi criticii săi, Editura Sedan, Cluj-Napoca, 2007 şi, respectiv, 2008) ar confirma glorioasa spusă. Mai întâi, iată, cu privire la biografia marelui ardelean. Octavian Goga a trăit doar cincizecişişapte de ani. Dar atât, ca să zic astfel, e de plină istoria românească de el, încât e neverosimil ca poetul şi omul politic să fi trecut aşa de iute pe sub vremi! Octavian Goga fusese, cum se ştie, bardul mesianic până la 1918, însă după împlinirea dezideratului de unitate, profetismul poetului isprăvindu-se din lipsă de obiect, lucrarea sa lirică va trece în chip firesc pe o linie secundă. „Misiune încheiată”, apreciază şi criticul clujean Constantin Cubleşan,un exeget avizat în temă, într-un comentariu pe suport electronic la una dintre cărţile lui Dan Brudaşcu (vezi Luceafărul Românesc, ARP, Mai, 2008). E vorba desigur de o „încheiere” – şi aceasta nedreaptă, nu totdeauna corect interpretată – în aria poeziei militante, poetul continuând să scrie, absolut admirabil, însă în alte registre: l-am putea oare înţelege pe Goga altfel decât ca autor al unei poezii, cum observa definitiv G.Călinescu, „greu de comentat, fiind deasupra goalelor cuvinte, de un farmec tot atât e straniu şi zguduitor”? >>>>

CANTEC ARHAIC – Elena Armenescu: „Căluşarii“

CĂLUŞARII

Auzi cum trec, coboară dinspre daci
Cu paşii lor împletiţi in memoria ierbii
Cu glasurile lor cărări de amurguri şi zări
Nici un vuet de luptă nu se aude pe creste

Nici un foşnet…
Doar pacea răsfrantă-n răşini
Ceaţa din trupuri se risipeşte
Din sceptrul cântecului răsar lumini

Se dezlanţuie dansul!

Aripi nevăzute le cresc dintr-un clocot
Furtuni de ropote calea-şi deschid
Sub tălpile lor arcuiesc nemurirea
cu bâtele lor opresc vântul uimit >>>>

Lucian Marina: „Ultimul omagiu poetului Olimpiu Baloş din Serbia“

Profesorul Olimpiu Mihai Baloş, poet şi prozator, publicist şi ziarist la Radio Novi Sad, distins ,,pedagog de şcoală veche”, a plecat în cele veşnice la 4 iunie 2008. Funeraliile inimosului fiu de preot, născut la Torac pe data de 24 octombrie 1950, au avut loc la 5 iunie, la Ispas, când toţi ortodocşi sărbătoresc Înălţarea Domnului. În aceea zi, amicul drag şi colaboratorul apropiat a adormit somnul de vecie printre versurile sale eminesciene şi argheziene, printre versurile sale pline de metafore mioritice, trimise prin harul Tatălui ceresc care l-a şi aşezat printre cei aleşi. Sâmbătă, 7 iunie 2008, Societatea de Limba Română din Voivodina în colaborare cu Şcoala generală ,,George Coşbuc” din Torac a organizat o reuniune comemorativă la care a fost adus ultimul omagiu regretatului preşedinte al Filialei S.L.R. din Torac, timp de aproape trei decenii profesor de limba română care a insuflat tinerilor torăceni, şi nu numai, dragostea pentru limbă şi literatură, pentru creaţie şi în special pentru Eminescu. >>>>

ANTOLOGIE DE POEME – Nastasia Maniu: „Visând într-o călimară“

(Poemele de altadata)

DISTIH

Mi-e frig, Doamne, si mi-e teama

si ma simt singura, mama.

_________

RUGACIUNE

Nu ma lasa singura, Doamne,

intre peretii acestor zile,

reda-ma mie insami, cauta

linistea care m-a zamislit.

__________

DECAPITATE SENSURI…

Decapitate sensuri dorm sub fraze

si otravite ganduri in sicrie

de litere sticloase, file moarte,

un vechi poem si singur ma tot scrie

intr-o aceeasi amanata carte. >>>>

ESEU – George Anca: „Cromozomul Calcutta“

Târgovişte-India

Mihai Stan venise, dryly, cu ideea unei antologii de poeţi din Târgovişte împreună cu poeţi indieni tocmai când mă pregăteam, invitat de Adelina Patrichi, pentru lansarea, la Bookfest, a romanului Cromozomul Calcutta de Amitav Ghosh, în traducere românească. Nu c-avusesem malarie (cromozomul e altceva), dar, reîntors în India lui Eliade, mă separam cumva, la mijloc de timp, printre mai multe antologii poetice indiene pe viu, de sertar însă, din trecuţii ani ’80 (în delir, eram înspăimântat, contextual-comunist, de ce am scris şi am tradus în India şi în… Târgovişte). Să spun, la lansare, de folosirea sovietică a literaturii indiene, la vremea lui Mitrea Cocor, până la Avara/Vagabondul? Ce mult însemnaseră Gandhi şi Tagore înainte de război în româneşte? Ce va să însemne însă (de) acum literatura Indiei şi a diasporei sale? Să spun de “Târgovişte-India”? Deocamdată, semn de eliberare(?), scot la iveală traduceri-ritual de când eram în putere dar şi de ieri-azi(-mâine?) tocmai spre a versiona afin confraţii din vechea Capitală în anglo-indiană. >>>>

Camelia Radu: Poeme

TRECERI

peste cerul din adânc

trece îngerul visând

peste cerul neumblat

trece sufletul curat

peste cerul de aproape

trece cântecul prin toate

peste cerul cel de sus

trece tot ce nu s-a spus

peste cerul cel din vis

trece tot ce am promis

peste cerul oglindit

trece cel ce l-a privit

peste cerul neştiut

trece tot ce am iubit >>>>

ANTOLOGIA DE PROZA – Antonia Iliescu(Belgia): „Inger gonit“

Dora era o fetiţă ciudată, venită dintr-o constelaţie modernă care se numeşte Fornax Chemica , situată în apropierea polului Sud galactic, într-un meandru al fluviului Eridan.
Mama ei îi inoculase sentimentul religios încă din prima copilărie. Efectele le urmărea în fiecare dimineaţă a anotimpurilor calde, aşezată pe o treptă a scării de piatră din spatele casei. Era locul ideal ca să stea în plin soare şi să mediteze, aşa în felul ei. Implinea un fel de ritual, cu convingere şi curiozitate, la fiecare început de zi care avea miros de flori de cireş, apoi miros de cireşe coapte, de vişine şi în sfârşit, miros de gutui. Cînd venea anotimpul ploilor culegea cu grijă frunze uscate şi le punea între coperţi ştiind că vor învia la primăvară; „hârtia le va tine de cald” – spunea ea. Când primii fulgi scoteau săniuţa de lemn din pod uita să mediteze, de prea multă joacă. Dar venea Sfântul Niculaie şi apoi sfântul Crăciun care îi dădeau recompensa credinţei de peste an. Cât erau de săraci părinţii, tot găseau ei un măr, o nucă sau vreo portocală să pună în micul pantof lustruit în ajun şi aşezat cu pioşenie la fereastră. >>>

ATITUDINI – Florian Roatiş: „Horia-Roman Patapievici sau despre insuportabila absenţă a dialogului“

Indubitabil, Horia-Roman Patapievici este unul dintre cei mai prizaţi eseişti ai momentului pe care-l traversăm. Admirat şi elogiat, uneori cu o indecentă lipsă de măsură de unii, contestat cu vehemenţă de alţii, el generează – de regulă când publică vreo carte – dispute aprige în care adulaţia şi negaţia se însoţesc ca într-o postmodernă coincidenţă a opuşilor.

Inteligenţa sofistică şi seducţia pe care o exercită scrisul său, chiar dacă presărat uneori cu inutile neologisme, corelate cu o vizibilă fatuitate, l-au transformat peste noapte într-un idol pentru un segment important de români. La aproape 35 de ani, el ieşea brusc în faţa reflectoarelor precum zeiţa Atena din capul lui Zeus, fără istorie, dar gata format pentru agora.

Declarat de către Gabriel Liiceanu drept „un Kierkegaard bucureştean”[i] cu ocazia unui debut editorial cam tardiv, Horia-Roman Patapievici a rămas, după mai bine de un deceniu de, totuşi, bogată activitate publicistică, departe de reperul asociat lui cu gratuitate de către directorul Humanitas-ului [ii]. >>>>