LUCEAFĂRUL ROMÂNESC

revistă on-line de literatură şi cultură românească

~Elena Buică despre Gabriela Căluţiu Sonnenberg

Cine este Gabriela Calutiu Sonnenberg, autoarea volumului “Vine seninul”

E un adevarat privilegiu sa-ti fie prietena o persoana ca autoarea volumului “Vine seninul”, Gabriela, nascuta Calutiu, casatorita cu Dirk  Sonnenberg,  nascut in Germania si cu domiciliul in sudul Spaniei. Eu ma inscriu printre acesti privilegiati. E o fiinta speciala, tonica, luminoasa, ia in serios tot ce face, cu multe carti citite si bine alese, vorbitoare curenta de mai multe limbi si cu un doctorat luat imediat dupa derminarea facultatii. E inzestrata cu o deosebita inteligenta, mostenire de la parintii ei, profesori de limba romana din Talmaciul Sibiului. Dar o frumoasa zestre a primit si de la inaintasii familiei ei, precum bunica Gene, mama tatalui, ducandu-si existenta pana in pragul celor 100 de ani, femeie renumita pentru intelepciunea ei transmisa in duh arhaic. Graitoare pentru acest neam de oameni inzestrati cu darul intelepciunii sunt cuvintele pe care le-a spus o vecina pe vremea cand tatal ei era inca un copil: “Tisa Gene, capul copilului dumitale  parca a mai fost la un rand de oameni”. Aceasta mostenire a Gabrielei Calutiu Sonnenberg a facut din ea o eleva si o studenta eminenta. Dupa absolvirea facultatii a fost retinuta la catedra de Turism a Facultatii de Comert, iar doctoratul a fost obtinut cu mari laude. Avand o personalitate puternica, fire calda si plina de farmec, intalnirea cu ea iti face ziua luminoasa si iti lasa convingerea ca si ziua de maine va fi la fel. Cu cat o cunosti mai bine, cu atat mai mult creste afectiunea si admiratia  pentru ea, indiferent de distanta sau de varsta, asa cum s-a dovedit si intre noi doua. Distanta dintre Canada si Spania, tarile in care traim, este destul de graitoare, ca si diferenta de varsta. Gabi putea sa fie copilul meu nascut nu chiar la prima tinerete.  O stiu pe Gabi cam de 20 de ani si chipul ei este neschimbat, intiparit parca pana la nesfarsit.

Foarte graitor a fost si modul in care domnul Dumitru Puiu Popescu a remarcat-o. Directorul ziarului “Observatorul”, cea mai prestigioasa publicatie de limba romana din Canada, fara sa o cunoasca personal sau sa ii fie recomandata, a indragit-o si i-a acordat aleasa pretuire chiar de la primele scrieri pe care i le-a publicat. Devenind colaboratoare a “Observatorului”, scrierile semnate de ea au devenit un deliciu pentru multi cititori, mai ales cei cu gusturi rafinate.

Care este secretul?  Avand o minte extrem de organizata pana la cele mai fine detalii, manata de placerea de a surprinde semnificatii neasteptate din lumea inconjuratoare, din frumusetile lumii largi, ca si din scanteierea gandirii umane, traieste intens prezentul, mereu uimita si mirata de spectacolul vietii si confera existentei o aura da vraja. Sufletul i se umple continuu de noutati pe care le iscodeste cu ascutimea mintii.

Domeniul scrierilor ei este larg, asa cum se poate trage concluzia si din capitolele cartii. Ea scrie despre oameni, despre aspectele controversate ale romanilor, despre lumea nimicurilor importante din viata noastra, despre lumea tiparului, sau despre locurile vizitate.

Desi este vorbitoare curenta a mai multor limbi, ii place sa sa scrie in limba maicii sale: “Nu zic că n-ar fi bune şi frumoase şi altele, (LIMBI) dar dacă nu sună şi înăuntru, la nimic nu le-a folosit. Rămân acolo pe post de instrumente de comunicare şi atât.”

Fiecare scriere este un unicat incantator, absolut original si reconfortant. “Imbatranim” este alcatuita in intregime  dintr-o suita de interogatii rascolitoare, pe care iti vine sa le citesti pe indelete,  ca o decantare, cu pauze care iti dau ragazul coborarii pe verticala, in adancul fiintei, acolo unde s-au depus trairile si sensurile adanci de viata. Dupa lungul sir de ingenioase intrebari, in final, autoarea, parca rasucindu-se pe calcai, taie brusc sirul acestora schimband tonalitatea scrierii: “Ce atâtea răspunsuri la toate? Ia să mai caute şi fiecare pentru sine, să-si încreţească fruntea şi să nu mai răsfoiască în manuale, vânând mură-n gură! Intrebările enumerate aici sunt doar o parte din cele multe, care încă nu şi-au găsit rezolvarea. Cu toate astea, aşa „neterminate” cum sunt, mie îmi plac. Nu le găsiţi frumoase? Ele nu sunt ca răspunsurile, cu un singur sens. Nu, ce-mi place la ele e că lasă loc pentru rezolvare în toate direcţiile, invadează spaţiul în dimensiuni ameţitoare, în toate direcţiile. De ce ar fi ele mai puţin demne de respect decât răspunsurile? Frumos a zis Rilke: „Învaţă să-ţi iubeşti întrebările. Poate că, într-o bună zi, te trezeşti că ai trăit, fără să fi băgat de seamă, direct în miezul răspunsului lor”. Ia să vedem! Vă dorim îmbătârnire reuşită! Ştiu, nu e un proces tocmai plăcut, dar dacă ne gândim la alternative…”

Nu de putine ori debutul scrierilor isi are sursa in vreo intamplare oarecare sau pleaca de la un rand citit undeva intamplator, un anunt la radio sau la TV pe care apoi construieste o lume de ganduri, stabileste legaturi nevazute de altii si apoi ti le descopera cu savoare, intr-un mod surprinzator dand explicatii seducatoare. “Deunazi mi-au picat ochii pe un articol stiintific in care se anunta descoperirea recenta a unui al cincilea brat in spirala Caii Lactee. Pentru o mai buna intelegere de catre cititorul profan era redata alaturat imaginea binecunoscuta a nebuloasei vazuta de sus, puzderie fascinanta de lumini si luminite intr-un vartej aspectuos. Pe fundalul cerului imens si negru” (Inteleg dar nu pricep)

Din zborul inalt al sferelor ceresti, prin cateva intorsaturi de cuvinte te aduce cu capul pe pamant, apoi coboara in lumea strafundorilor de ganduri printr-un labirint plin de capcane si surprize.

E incantatoare vocatia descoperirii legaturilor si semnificatiilor lucrurilor si faptelor pe care le socotim derizorii. In calatorii descopera anumite detalii peste care multi ar trece cu vederea. Descopera simboluri, construieste un mod de viata nou al lucrurilor, o adevarata lume subterana de idei, ca apoi sa te azvarle in astrele ceresti doar prin cateva batai de aripi si dupa aceea sa te intoarca si sa te puna cu picioarele pe pamant.

In “Ispita tiparului” autoarea subliniaza delicios acea “comunicare unilaterala” cu tot felul de inscriptii raspandite sub diverse forme in prejma noastra si cu care noi ne confruntam zilnic fara sa o fi solicitat.

“Omul, aflat în imposibilitatea de a comunica cu cauzatorul neliniştii sale, iniţiază pe cont propriu un dialog cu lumea întreagă, sperând ca pe calea asta ocolită să găsească răspuns la întrebările care-l macină. Poet, ce mai! Bravo celor care nu se dau bătuţi niciodată. În definitiv, sunt niste optimişti. Unele inscrisuri sunt atât de savuroase încât, dacă dispar, le simţim lipsa. Spre exemplu: nu mi-a fost uşor să constat deunăzi că administraţia locală a dispus zugrăvirea proaspătă a podului pe care trona de-o veşnicie o delicioasă declaraţie de dragoste în grafitti: „te iubesc, vulpeo!”.

Nu poti sa te abtii de la un zambet pentru romanii ajunsi in Spania aducand cu ei limba si naravurile. Dar amuzamentul merge si mai departe:

“Sau, zice autoarea, ce mă voi face dacă într-o bună zi, când voi vizita din nou muzeul de arheologie, nu voi mai găsi pe interiorul uşii toaletei damelor, scris cu pixul, „Matame Pablito, porque no te puedo olvidar!” („Omoară-mă Pablito, căci nu te pot uita!”), semnat Lucrezia?! Ce vrei mai multă sinceritate şi spirit autentic sută la sută, din rărunchi? Ce păcat că Pablito nu va frecventa niciodată WC-ul de dame de la muzeu!  Lucrezia rămâne neconsolată. Miscator –  nu-i asa? (Ispita tiparului)

Iti lasa impresia ca ti-a pus in fata un microscop si descoperi uimit o lume in miscare prin asociatii neasteptate, o lume pe care o vazusesi si tu cu ochii mintii si o trecusesi la periferia preocuparilor si a interesului. Este acea lume cu puzderia de amanunte aparent nesemnificative care ne populeaza viata si mintea, clipe care s-au depozitat uneori fara sa fim constienti de ele in ungherele cele mai ascunse ale fiintei noastre, o lume despre care nu se vorbeste decat in treacat, formulata doar in cateva cuvinte. Prin analogiile pe care le face, ea  le imbraca in alte vesminte de cuvinte si lasa deschisa poarta spre alt regat imaginar, scotandu-te din lumea omogena cu inerenta banalitate cotidiana.

Ne convinge ca lumea este o organizare rafinata in care nu poti sa prevezi monotonia si suficienta si creaza o stare a spiritului mereu surprinzatoare si provocatoare. Este o lume frumoasa … “Frumoase sunt toate, mai ales cuvintele pe care uneori n-avem curajul sa le spunem raspicat, volatile ca parfumul fin sau ca un moment de inspiratie in fata unui om cu care mai ca te-ai incumeta chiar si sa taci in dublu”. (Prieten)

Comunicarea este plina de vivacitate. Se adreseaza cititorului in mod direct, provocandu-l la un dialog imaginar din care auzi numai o parte a lui, iar tu ca cititor prins in dialog, iti dai raspunsul numai tie.

“Vrea cineva să mă contrazică sau să completeze ceva? Nici o problemă: aştept reacţia. Evident redactată curat, sub forma de text.“(Ispita tiparului)

De fapt, comunicarea directa cu cititorul este nota dominanta a scrierilor autoarei Gabriela Calutiu Sonnenberg. “Pariu”, ca si multe altele, se deschid cu o astfel de provocare  la dialog: „Pun pariu ca, in ciuda faptului ca nu ne cunoastem, avem o cunostinta comuna. Va dau cateva exemple, ca sa vedem daca o recunoasteti…”

“Dura lex si fiat lux” incepe: „Tocmai ati citit titlul acestui articol. Nu v-as condamna daca v-ar duce gandul la un nou tip de material plastic (plexiglas), respectiv la o noua marca de masina de provenienta italiana (Fiat). Sau mai era ceva? In cazul in care aveti banuiala ca ar putea fi vorba despre doua citate din limba latina, va felicit: faceti parte, din pacate, dintr-o specie pe cale de disparitie: omul cu notiuni de latina.”

Oralitatea stilului face trimitere la acea lume tihnita de odinioara si cu placerea taifasului.

“Pai cum sa nu bagi de seama ca traim, asa moderni cum suntem, inconjurati de latina (ante-, contra-, non-, extra-, ultra-, meta-, trans-) si de greaca (geo-, astro-, crono-, demo-, macro-, polit-, termo-, zoo-) etc? Pana si etc-ul e un etcetera latin in miniatura! Sufixele astea ne sunt atat de aproape incat nici nu putem concepe viata noastra fara ele. Pai cum sa le desemnam drept limbi moarte cand ele nu sunt nici macar limbi straine? Ba mai mult, sunt aproape universale, de vreme ce se regasec la fel de bine in italiana si finlandeza ca si in engleza, germana, poloneza sau albaneza.” (Dura lex si fiat lux)

“Nu, dragii mei, nu drama înghesuielii într-o lume strâmtă, înconjuraţi de semeni indiscreţi, voraci şi atroci, râvnind la bunurile noastre ne paşte în viitor! Mai degrabă plictisitorul, clasicul sindrom al însingurării, al genericului „ce film e ăsta şi ce caut eu aici?”. “Conform proporţiilor corpului uman, Statuia Libertătii ar avea măsura 3600 la picior. Faceţi ce doriţi cu informaţia asta!“ ( Planeta dodoloata)

Prin ineditul mod de a leaga si dezleaga fire nevazute, prin reliefarea  semnificatiilor pline de rafinament  ale acestei lumi privita ca o sursa de banalitati, prin incantare pe care ne-o ofera plimbandu-ne in lumea larga si punind in fraza sugestia bunului povestitor, cel cu urechea deschisa afara si cu ochiul intors in interior, autoarea ne ofera una dintre acele carti pentru care facem ferma promisiune ca ne vom intoarce la ea.

ELENA BUICĂ

Anunțuri