LUCEAFĂRUL ROMÂNESC

revistă on-line de literatură şi cultură românească

~Cleopatra Lorinţiu: „Un talent uriaş“

Niciodată nu am înţeles prea bine cum se măsoară cu adevărat temperaturile în America, traducerea acelor Farenheit ca pentru lumea noastră, de-aici, şi coeficienţii aplicaţi pentru intensitatea vântului!

Aşadar n-aş putea spune câte grade erau în ziua aceea de iarnă cu cer sticlos şi soare tăios, în care am plecat din Detroit către Jackson, în maşina prietenului Constantin Badea, ca să-l întâlnesc pe Alexandru Nemoianu. Asta se petrecea în iarna lui 94 cred, o perioadă în care eu eram foarte preocupată de o posibilă punte între noi, cei rămaşi în ţară şi ei, cei plecaţi în lumea largă.

Era un demers pur personal, o călătorie pe banii mei ca să zic aşa, eram însoţită de băieţelul meu care atunci avea nouă ani şi iubea America foarte tare. Purtam cu mine o cameră de luat vederi super vhs, tot proprietate personală, un trepied şi un microfon cu fir, butucănos ca de pe vremea lui Pazvante dar nimic din ridicolul trusei mele tehnice nu părea să mă descurajeze.

Puneam camera în funcţiune, lăsam copilul să potriveasca obiectivul, trăgeam firul microfonului şi-mi făceam interviurile.Vă semnalez că acel biet VHS, cinste lui, funcţiona la minus 20 de grade Celsius …o adevărată performanţă tehnică… în fine, în ziua aceea a funcţionat, nu vă mai povestesc ce-a urmat… Toate interviurile au fost până la urmă difuzate pe postul naţional al televiziunii române, desigur şi cel cu Alexandru Nemoianu…de la „Vatra românească“.)

Când am ajuns la Jackson, un soi de simplitate şi rigurozitate a locurilor „Vetrei“ mi-a dat un anume fior pios, un drag de Semnul acela românesc şi ortodox implantat acolo, în nordul american, aproape de răsuflarea marilor lacuri.

Gândiţi-vă că în acea vreme Alexandru Nemoianu era autorul care încă nu publicase nici una din cărţile care aveau să urmeze.Acum mă gândesc că poate ele erau chiar pe masa de lucru, în biroul acela dominat de culoarea lemnului şi în care regăseam fotografii şi câteva obiecte de artizanat românesc. Tema care mă preocupa intens pe vremea aceea era legată de a sa „History of the United Romanian Society“, cartea care cred că avea să apară la puţin timp după interviul pe care l-am filmat.

Cu puţinele mele mijloace tehnice, voiam totuşi să am o mărturie video, şi cei din ţară să vadă cu ochii lor şi mai ales să audă ce spune istoricul. Căci asta era dumnealui atunci pentru mine, un om al cărţii şi al istoriei, al cunoaşterii şi iscodirii.

M-a marcat întâlnirea cu Alexandru Nemoianu, de ce să nu recunosc, verbul său răspicat, amploarea documentării, seriozitatea demersului şi mai ales soliditatea întreprinderii sale, acolo, în marea aceea de nea, sub răsuflarea marilor lacuri, sub septentrion… Mi se părea o grozăvie să trăieşti acolo, aşa de departe de ţară şi să fii conectat la ea atât de profund.

Ce m-a mai marcat atunci era capacitatea sa de a fi printre românii de acolo, respectat şi recunoscut, ştiut fiind faptul că specificitatea micilor comunităţi româneşti este un fel de automăcinare interioară.

La aproape 15 ani de la această amintire încep să citesc una din cărţile sale. Articolele, comentariile, atitudinile i le citeam frecvent pe siturile revistelor literare (salvatoare!) ale profesorului, scriitorului şi îndrăznesc să spun prietenului de cursă lungă, Artur Silvestri.

Citesc aceste pagini acum, în această clipă a existenţei noastre când mi se pare că singurul sprijin ne vine din alcătuirea interioară, din acel specific naţional pentru care confraţi iluşti au fost sacrificaţi.

Am început „Semnele vremii. Gânduri şoptite către fratele Gavriil de pe Ceahlău“ (eseuri) întâi pur şi simplu interesată, apoi tot mai binevoitoare, apoi intrigată, şi pe urmă tot mai prinsă, mai emoţionată.

După mine emoţia creată e marele semn sigur al harului.

Apoi dau de un sfat: „Să nu vă străduiţi mai mult decât trebuie“ şi „Poate nu ar fi rău să faceţi un drum“ apoi „Şi mai ales nu vă temeţi, îndemnul cel mai repetat în Noul Testament“… Simt dintr-o dată o stare de linişte, o comunicare, sigur, nu mie îmi sunt adresate sfaturile dar parca sunt pentru mine, eu, cititorul necunoscut, neştiut.

Şi totul într-o limbă pură şi elegantă, o boierească cu întorsături şi filigrane (ce i-ar mai fi plăcut lui Tomozei, cel nebun după Stavrinos căruia îi şi închinase o carte…)

Pe urmă găsesc o notaţie, el scrie „cu enormă îngrijorare am auzit de greva ceferiştilor…“ mă uit la dată: 11 iunie 2005. Doamne, eu unde eram, desigur departe de ţară, nu aflasem nimic, nu ştiam, ruptă de soarta alor mei. Cât de mult mă tulbură puterea lui Alexandru Nemoianu de-a gândi la distanţă, la o asemenea distanţă… (mi se face brusc ruşine de suferinţa mea mică, de „reîntoarsă“ în ţară, de cum mă simt eu umilită, ignorată, lovită, de cum îmi privesc cărţile, dosarele cu manuscrise, ca pe nişte bastarzi nedoriţi.

Mi-am rupt filă cu filă romanul scris vreme de cinci ani, în bucaţi mici, mici, ca să văd mormanul în faţa ochilor, în material, rezultatul unei munci, primul pas spre distrugerea totală oare? o ştergere a urmelor în pragul disperării…)

Oare cartea aceasta pe care o citesc pe ecranul ordinatorului mă va opri? Oare ea e ajutorul venit? Oare ea e întruparea acelui îndemn „Nu te teme…“ oare ea mă va împiedica să alunec…

Citind-o, întâi am avut fireasca tentaţie de-a face apropieri, de-a căuta similitudini, de-a identifica personaje, pe urmă am început să iau totul altfel….

Paginile despre nopţile la Borloveni, lumea aceea păstrată, stratul dacic care nu moare! poveştile despre solomonari şi toată atmosfera aceea, toamnele aurii din nordul american, sunt pagini de literatură de-o frumuseţe pură. Apoi explicaţia (covârşitoare)a delimitării de ceilalţi „Eu fug de oameni nu pentru că îi urăsc ori dispreţuiesc, ci pentru a mă feri de înjghebările sub care ei trăiesc!“ sau sila de ştiri, de tv (zâmbesc în sine-mi… cum trebuie să mă fi văzut atunci, în iarna mea de la Jackson, domnul Nemoianu: o cuconiţă mioapă, târând după ea un aparat de filmat demodat, enorm, şi un copil dezorientat, învelită-n haine groase şi abia mişcându-se pe gheţus, convinsă de seriozitatea acţiunii ei, anume aceea de a lua imagini şi vorbe pentru un tv pe care dumnealui îl evita la maximum…. ce mai ironie a sorţii!)

Rămân de acum în apropierea acestor scrieri atât de pure şi de pline de substanţă. Pline de profunzimi halucinante: „Iar oportuniştii, victorioşii aceia care s-au ploconit stăpânilor vremelnici au trecut într-o ruşinoasă uitare mai repede decât ne putem imagina. În urma lor nu a rămas nici măcar pulbere.“

Nici măcar pulbere! Ce forţă poate să aibă Alexandru Nemoianu, sigur că îi vine din credinţă, din umilinţă, din cultură, dar îi vine şi din talent.

Un talent uriaş.

CLEOPATRA LORINŢIU