Horia Ion Groza: „Permanenţa poeziei de substanţă”

Titlul “Timpul – rană sângerândă” al. unei recente antologii a poeţilor din Lumea Nouă, editată de Ştefan Stoenescu, are semnificaţii multiple şi grave, dar una din ele se întoarce asupra însăşi soartei poeziei. După cum observa deunăzi, puţin prea alarmat, Ion Simuţ,  “poetul este, în lumea consumistă [de azi], relicva altei epoci, aşa cum sunt dantelăresele, ceasornicarii, autorii de epopei sau panegirice, cronicarii şi rapsozii” (Poezia din nou ameninţată cu moartea, Observatorul Cultural, 156, 2004). Mircea Cărtărescu, bardul cel mai aplaudat la ora actuală în România, mărturisea şi el, ceva mai blând: “Farmecul poeziei e că e pe moarte, ca Traviata, care, până să expieze, vocalizează la nesfârşit”. Nu cred că au dreptate. Piere poezia circumstanţială, în pas cu modele trecătoare, dar nu piere poezia de substanţă. Timpul rămâne imperturbabil un judecător imparţial. Ceea ce ţine de spirit şi inefabilul de care însetează acesta şi pe care doar poezia îl poate exprima va continua să fie mereu actual. O astfel de poezie ne oferă şi poetul-preot Theodor Damian. El este recomandat de cele nouă volume de poezie apărute până acum, dintre care două bilingve, de versurile din Antologia amintită, de sutele de versuri răspândite prin reviste. Pe linia lor se situează şi volumul Semnul Isar, apărut în 2006 la Biblioteca Româneasca, Paralela 45, cu o prefaţă de Vasile Andru.

Theodor Damian are darul de a transforma experienţe majore de viaţă în sublimul poeziei, în care se simte gravitatea orei şi atingerea de aripă a transcendentului. Mesajul este comunicat printr-un vers scurt, lipsit de punctuaţie, de o mare supleţe. Poemul se desfăşoară  după o structură proprie care, prin contrapunctul sintagmelor poetice, realizează o cantabilitate modernă, neformală. Discursul liric curge în valuri care se întretaie,  accentuând, întrerupând, reluând, ramificând sau sintetizând mesajul într-o dinamică  neîntreruptă ce ţese o anume aureolă poetică a limbajului. În acelaşi timp însă o bogată cantabilitate interioară se lasă ghicită, cu fascinaţie, sub haina  cuvintelor relativ simple, uzuale, ale poemului.  Ea provine din  neostentaţia unei vieţi trăite zi de zi sub semnul sacerdotal al unei calde intimităţi cu adevărurile dintotdeauna ale credinţei în Dumnezeu. Şi, pentru că “în mod  normal/ trebuie să ajungi să locuieşti/ în fiecare cuvânt (45)“, poemul se încheagă “când fiecare cuvânt/ a devenit rugăciune” (86), după cum mărturiseşte poetul, atent la punerea în pagină a celor rostite astfel ca ele să prindă susurul tainic al dialogului intim cu Creatorul, dialog care, în momente intens existenţiale, poate atinge mari combustii interioare amintind de întâlnirile lui Moise pe muntele Sinai, când contează “aşezarea pustiei în fiecare cuvânt/ pustia, cu rugul ei aprins” (84). Cu ştiinţa meşteşugului poetic autorul aduce în discuţie gândul unor persoane ilustre ca Heraclit, Sf. Augustin sau Descartes sau adaugă culori ale plaiului românesc (“Poemele mele/ [sunt] ca un tunel în Carpaţi/ trebuie să trec prin ele/ cu luminile aprinse”  – 55)

            Theodor Damian a avut de trecut printr-o dublă grea încercare: o afecţiune gravă aducând mirosul brizei morţii şi o dificilă intervenţie chirurgicală într-un spital din oraşul bavarez München străbătut de apele Isarului. “Nici în spital/ nu ştiam dacă-s în adânc/ sau la mal/ cu o adormire toţi suntem datori” (62). Brusc se face simţită perisabilitatea vieţii: “Bolnavii au ieşit afară/ am ieşit şi eu la soare/ ca fluturele ce-n trei zile moare” (33). Stăruie însă un gând:  “Descartes avea dreptate/ dacă eşti pierdut şi nu ştii nimic/ orişicum/ alege un drum” (5). Decizia nu întârzie, cu curajul acţiunii şi bărbăţia privirii pericolului drept în faţă: “Crede şi mergi înainte/ dacă tot trebuie să mori/ să nu fii niciodată pe loc/ moartea te prinde mai greu/ când înaintezi” (7).  Iar experienţa, de reuşeşte, nu poate fi decât benefică pentru suflet: “Numai cel ce ce trece prin moarte/ va şti/ prin Marea Roşie fundul adâncului/ primitor/ ca pod ce freamătă la trecerea ta/ de la moarte la viaţă/ Cu frică în spatele tău/ şi cu cutremur în fugă” (12).

            Întregul volum este o mărturisire zguduitoare, din care poetul iese transfigurat de prezenţa supranaturală a Iubirii. Întâi sunt surorile de caritate: “Martina, Nicole, Maria, Francesca/ Stephanie/ îngeri ce poartă veşnicia-n aripă/ îngeri de dimineaţă, de zi şi de seară/ îngeri de noapte/ toţi albaştri ca-n Chateau de Bossey/ aici protejaţi şi ei de-un cuvânt/ schwester” (3). Bolnavul, în fierbinţeala durerilor, se încredinţează în mâinile lor: “Îngere/ lasă-mă să te urmez/ nu/ du-te şi spune cât bine ţi-a făcut ţie/ Dumnezeu” (10). Cu multă fineţe poetul mută pe nesimţite planurile şi fiecare gest capătă ecoul prelung al tainei ceasurilor de veghe din preajma Domnului la lumina tremurândă a candelelor: “Când am căzut în slujba de seară/ şi îngerii m-au ţinut/ ca să nu se lovească de piatră/ piciorul meu/ am înţeles de ce lui Heraclit/ i s-a dat miezonoptica” (30). Bucuria mersului spre vindecare se amestecă cu solidaritatea pentru ceilalţi, în acea supremă unire în suferinţă şi cu conştiinţa fragilităţii situaţiei, ca într-un alt drum spre Ierihon: “Vreau să vin la spital/ să văd dacă îngerii n-au lăsat în urmă/ ceva bolnavi/…/ sau să trimit un înger după ei/ dar cum să-l deranjez de la cină/ dacă se supără/ şi mă mută din această lumină/ merg/ îmi spun/ bolnavii mei sunt singurul drum” (49).

            Apoi este fiorul vântului rece din infiniturile de dincolo de moarte. Nu trăiau Sfinţii Părinţi continuu cu gândul la moarte? “Boala de care te plângi/ ce te poartă prin nedoritele spaţii/ ale unei false geografii/ cum poţi să ştii dacă eşti bun de murit/ sau dacă poţi să-ţi doreşti/ să învii?” (45). Este un Dies Irae în aer: “Clopotele sună ca o chemare ce vine/ din veşnicii/…/ şi frunzele acestea sunt bolnave/ au căzut înainte de vreme/ aşa cum strămoşul meu/ într-un timp ce n-a fost al lui/ şi acum se aude cum geme” (47). Dar Hostias!, un suiş al sufletului este posibil: “Cerul e încă deschis/ fiecare clopot  face o gaură-n cer/ cu sunetul lui/ pe acolo se poate intra/ mă iau după dâra de sunet/ şi ajung direct la cină/ am impresia că întunericul  a murit/ că mă aflu într-o  altă lumină” (48) şi “Atunci simt în rărunchii universului/ şi ai mei/ freamătul Învierii” (26). De la Ioan Alexandru nu am întâlnit versuri de un asemenea grad de emoţionalitate. Şi vine Iubirea, care străbate întregul volum şi al cărei transcendent îl sugerează mereu poetul: Benedictus qui venit… Întâi cu responsabilitate: “În fiecare zi trece Învierea/ prin noi/ unii o iau şi alţii o lasă/…/ Învierea nu te ia/ decât în haine de nuntă/ după vechiul obicei oriental” (59). Apoi izbăvitor: “Totul e acoperit de bandaje/ Lazăre, vino afară/ îmi strigă cineva în urechi/…/ies din camera de operaţie/ ca din mormântul nestricăciunii” (9).

            Este o Iubire ca aceea a mâinii lui Iisus trăgându-l pe Petru din apă: “Când mi-a scos Dumnezeu/ moartea din trup/ m-a adormit ca să nu mă doară/ despărţirea de moarte” (32). Agnus Dei… Ca un anestezic iubirea face să nu se simtă durerea necesară mântuirii. Omului îi este dat în viaţă să treacă de mai multe ori prin moarte ca o pregătire a spiritului pentru plecarea definitivă şi fiecare revenire din umbra morţii este ca o recreare a vieţii: “Dumnezeu a despărţit întunericul/ de lumină/ a scos moartea din mine” (31). Vindecarea sa e ca o nouă Geneză a lumii căci plămădirea omului este încoronarea celor şase zile ale facerii. Sanctus, pleni sunt coeli et terra gloria tua. Unicitatea fiecărui individ, fiecărei Persoane, în faţa Creatorului, unicitate care se dezvăluie treptat într-o continuă interacţiune, în datorie, virtuţi şi ascendenţă (poetul inversează intenţionat numerele creaţiei şi ale poruncilor): “biblia mea s-a scris altfel/ fiecare zi a creaţiei vine/ cu propria sa poruncă/ acum o să vă întrebaţi/ ce rânduială este aceasta/ mi s-au dat zece zile ale creaţiei/ sau numai şapte porunci/ citiţi-mi poemul până la capăt/ şi veţi vedea/ vă răspund” (31). Un eveniment cutremurător care a pricinuit o revelaţie ce nu se va uita: “Până acum Te-am cunoscut/ ca văzându-Te în oglindă/ acum Te văd faţă către faţă/…/în noaptea aceea lungă/ unde mă legănam între moarte/ şi disperare” (58). Îmi amintesc că oameni, care supravieţuiseră în comunism unor ani lungi de detenţie pe motive imaginare, găseau o singură explicaţie suferinţei lor atroce: şansa apropierii de esenţe, de Dumnezeu, Singurul cu Care poţi trece coridorul (Theodor Damian a scris un superb poem, de o limpezime rilkeană, publicat în Nemitarnice: “Când Te-am chemat/ ai venit/ nu pe uşa de la apus/ ci pe cea de la răsărit// Când toate rănile vieţii/ mă dor/ Tu vii din partea/ înspre care mor”. Versurile au ceva din tensiunea emoţională a poeziei din închisoare, de o sfâşietoare experienţă existenţială, a lui Radu Gyr). 

Minunile se întâmplă în fiecare zi, trebuie doar ochii credinţei ca să le vezi. O ieşire din ameninţarea morţii este însă mult mai evidentă. “Învierea ni se dă în cifre/ precum se vede/ numai că nu ştii în care/ într-o zi înţelegi însă/ că nu în cei care-ţi cer datoria/ când tu eşti pe moarte/…/din rană mai curge-un poem/ da, dar nu din rana făcută de tine/ prietene/ prin rana aceea intră şi ies/ aşa cum intră lemnul în cui/ ca atunci când te scalzi în apele nimănui” (57). Se întrevăd în aceste versuri cu multiple straturi de înţelesuri şi Crucea şi Botezul.

Un poem care stă singur în picioare, de la un capăt la altul, un poem antologic, este cel cu numărul 43 pe care l-aş întitula cu cuvinte din el: Apropierea nocturnă. Poemul acesta are de toate: şi farmecul serii, şi elementul social, şi iubirea creştină, şi taina luminii necreate spusă cu condimentul modern al fizicii (E=mc²). “Miroase frumos seara pe Isar/ ca-n spital pe blândele coridoare/ a ceară parfumată miroase/ ţânţarii fug şi oamenii se-adună/ noaptea ca un cort/ ne trage aproape/ ciudat/ căci ideia de aproape/ nu merge cu noaptea/ ea este rezultatul radicalului patrat/ aplicat/ cifrei eterne a luminii/ înseamnă că apropirea nocturnă/ e un mit/ care ne place pentru că nu ştim/ de unde a venit” (43).

Atent la natura înconjurătoare (“Astăzi plouă invers/ dinspre pământ spre cer/ nori groşi umblă mânaţi de dor/ pe trotoare” – 65), Theodor Damian folosind grafia fină a două haiku-uri întrepătrunse, cu acea specifică fixare a unei frânturi de eternitate efectuată cu un ochi contemplativ, scrie astfel despre podul de lemn de peste Isar: “n-are probleme cu şalele/ coloana lui de asfalt roşu/ e luminată de felinarele/ de pe margini/ două câte două/ clipind în seara bavareză/ concurate de torţele aprinse/ ale băutorilor de bere” (39). Râul Isar care străbate urbea însufleţită este ca o arteră care irigă trupul, ca un fir care leagă trăirile spiritului. Poetul chiar zice: “Cred că trebuie să îmi revizuiesc/ toate poemele/ şi să văd cum să fac loc Isarului/ să treacă prin ele/ să le mângâie/ aşa  cum mângâie grădinile Münchenului/ şi patul în care zac” (1). Deci Isarul este ca râul lui Heraclit, în termenii platonicieni ca scurgere a timpului, iscând întrebarea despre valoarea vieţii pe care am consumat-o: “Isarul curge/ ce alinare că murind/ lăsăm ceva în urmă/ un copil o apă o stea/ noroc că nu suntem noi/ carul universului/ nici cel mic nici cel mare/ să punem totul în el/ şi să plecăm la plimbare”  (26). Râul devine tămăduitor ca un botez (“Isarul trece prin rănile mele/ şi mi le spală/ ca Iordanul păcatele/ cele multe şi grele/ poate şi rana tânărului croat/ de lângă patul meu/ cu şine de fier în mâini/ şi-n picioare” – 25). Pe acest râu sufletul primeşte, metaforic, mesajul hristic (“Pe Isar în sus/ plânge Iisus/ pe Isar în jos/ suferă Hristos” – 53). Este o poezie pe care o poate scrie doar un prelat, pentru care toate marile simboluri sunt continuu prezente, trăite şi predicate.

Revenirea la viaţa cotidiană, ieşirea din înfruntarea cu moartea, din dialogul cu conştiinţa, din lecţia iubirii, din răspunsul tainic al Salvatorului, se face cu o bucurie dublată de îmbogăţirea provenită din rodul unei solitudini sufleteşti bine înfăptuite. Este ca un izbuc ce ţâşneşte din adâncuri mereu proaspăt, ca o continuă creaţie, o continuă descoperire, cu specificul fiecărei persoane, unice în faţa Creatorului: “arborii şi apa, cerul şi lumina/ sunt noi şi proaspete/ ca după facerea lumii/ aşa va fi fost în ziua dintâi/ deşi la mine e-a patra/ sau poate a zecea/ fiecare zi vine cu propria ei poruncă” (34). Revenirea la viaţă se efectueaza însă într-o realitate cu problemele ei dure: “Asta e rana cea mare a lumii/ nu gaura făcută de doctori/ în trupul meu/ prin care o singură moarte poate intra” (28). Este totodată o revenire la strădania zilnică a creştinului de a înţelege alcătuirea şi sensurile lumii din strâmta lui temporalitate: “Ceva nu-i normal aici/ lucrurile nu pot să fie aşa/ dar aşa sunt/ mai bine strigăm la Cel vechi de zile/ facă-se voia Ta/ precum în cer aşa şi pre pământ” (24).

            Semnul Isar este o carte frumoasă, un document şi o transfigurare. O demonstraţie a permanenţei poeziei de substanţă.