LUCEAFĂRUL ROMÂNESC

revistă on-line de literatură şi cultură românească

Dinu Bălan: „On line”

Un sunet de cadelniţă, un miros ademenitor de tămâie, o voce tărăgănată de preot mai preocupat de vocalize decât de nemurirea sufletului, dieci, babe cu bocete din vremuri vechi, dar insidioase pănă la lacrimi, un vanitas vanitatum topit printre ierburile putrede de toamnă. Curgerea vremii unge aerul cu melancolie, clopotniţa satului sună pustiu.

Am devenit suspect de melancolic. De câteva zile stau cu ochii pironiţi în computer, la biroul de Pompe funebre al unei metropole. Lucrez cu gândurile vraişte. În baza de date există atâta moarte. Calculatorul a început să se deregleze.  I-Worm.Tanatos, un virus afurisit, mi-a pustiit computerul. Am chemat un serviciu IT. Aveam foarte mulţi clienţi care telefonic, prin e-mail sau personal, ne solicitau serviciile alarmant de frecvent.

Până când specialiştii IT controbăiau conexiunile moarte ale calculatorului, am început să contemplu metropola, uriaşă ca un mamut. O viermuială de maşini împroşca penetrant gazul de eşapament. Zigzagul străzilor îmi producea ameţeală. Un miros de încins îmi provoca imaginea unei incinerări. Parcă oraşul se golea de vitalitate. Numai betoane încinse, cabluri, unde magnetice care îmi cauzau dureri de cap. Ciudat, chiar prietena mea Livia îmi reproşa uneori aceste descrieri macabre. Doar lucram la un serviciu de pompe funebre fapt ce n-o deranja, de altfel. Fiecare are jobul lui. 

Adineaori mi-am aruncat ochii peste statisticile metropolei noastre. Am dat de un raport al primăriei noastre de cartier. Populaţia a îmbătrânit alarmant. Tinerii sunt tot mai rari şi mai bine plătiţi pentru jobul lor. Serviciile de asigurări şi de pensii scârţie din toate încheieturile. Raportul mai arata  că locurile din cimitire s-au împuţinat alarmant, iar un loc de incinerare a devenit extrem de scump, chiar prohibitiv. Locuitorii metropolei preferau incinerarea, din motive practice. Serviciul nostru, din acest motiv,  şi-a adaptat profilul. Am început să vindem la cerere şi urne funerare cu numele inscripţionate pe ele.

Într-un ziar am citit despre un profesor de istorie, ateu şi adept al cultului egiptean al soarelui, cum şi-a trasformat propriul apartament într-un mausoleu. Pereţii erau cu nişe pentru urnele familiei, iar apartamentul o bibliotecă labirintică cu fotografii, decoraţii, premii, extrase de articole din ziare, suveniruri ale morţilor din familie.

Am început să mă scrântesc rău. De 2 săptămâni de când lucram aici, gândeam numai în asociaţie cu morţii. Prietena mea, Livia, m-a sfătuit să-mi iau chiar câteva zile libere. Eram surmenat, munceam peste program. Când mă întorceam acasă o găseam pe Livia adormită, iar o mâncare rece mă aştepta de mult timp în frigider. Îngurgitând mâncarea, priveam designul interior şters al camerei şi mobila mată, ca un ochi orb. Livia era singura culoare în acest pustiu. Pesemne va trebui să schimb ceva pe aici.

Într-o noapte ea mi-a reproşat felul disperat, brutal de a face sex. Nu-i mai ascultam dorinţele. Nu mai exista ca fiinţă vie, comunicativă. Nici nu prea avea multe ocazii, pentru că momentele de rară şi profundă intimitate începeau să lipsească…

În faţa asediului infernal de cereri pentru servicii funebre, am cerut şefului noi forţe. Nepăsător mi-a cerut soluţii. Îmi relatase cândva o filozofie a sa. Aici e numai moarte. Viaţa e în afară. De aceea jobul acesta trebuie tratat nu prea serios. Altfel rişti să te dereglezi.

Computerul a răguşit de atâta moarte. Mai nou am început să vizitez site-uri funerare. Cât de straniu sună: w.w.w.morţi.ro. Pentru un tânăr de 30 de ani nu e o ocupaţie prea obişnuită. Livia a fost chiar şocată când m-a văzut îmbrăcat în acelaşi costum negru săptămâni în şir. Am pretextat uzanţa firmei.

În faţa computerului realitatea din jur se atrofiase. Locul ei îl luaseră imaginile, statisticile, ştirile. Se poate trăi doar online? Tinerii se cunosc aici. Se iubesc, suferă, trăiesc drame. Din ce în ce mai mult comunicam cu Livia numai pe net şi pe mobil. Ea a devenit un personaj, printre morţii mei, e drept un personaj viu, înfrăţit prin sex, prin suflet. Sufletul nu-şi are etimonul în verbul a sufla, a respira? Odată, într-un week-end liber,  discutam cu Livia la o masă la restaurant nu neapărat de morţi, dar asociaţiile pe care le făceam între evenimente personale erau morbide. După o clipă de tăcere în care ea m-a privit ca un scaner, a exclamat în râs: Mortule!

Trebuia să găsesc la birou o soluţie izbăvitoare. Trebuiau rezolvate într-un fel cifrele ameţitoare de cereri pentru servicii funebre. Declicul s-a produs printr-o asociaţie neaşteptată chiar în faţa computerului. Înaintea unui client obraznic, care-mi cerea zeci şi zeci de servicii – se vedea că trăia pe picior mare – am izbucnit: de unde să scot pentru incinerarea defunctului tău tată urnă cu inscripţii în 3 limbi, să îţi realizez, auzi!?, nişte plăci votive cu toate datele biografice şi distincţiile, (fusese politician, dacă mi-aduc bine aminte), doar nu-mi va scoate computerul atâtea lucruri din senin!? Pentru aceasta trebuie să lucrez prin alte firme şi totul costă timp… Da, în sfârşit, ce mai… Câtă energie depun oamenii aceştia pentru imaginea lor post-mortem! Dar din acest lucru se pot scoate bani serioşi! Brusc mi s-a asociat imaginea metropolei îmbătrânite cu aceste probleme imposibil de rezolvat. De ce nu un cimitir on-line? De ce nu un cimitir virtual?  Imaginea contează oricum, nu realităţile oricum dispărute ale defunctului… În felul acesta toate dorinţele clienţilor noştri ar fi rezolvate automat.

De mii de ani sufletul s-a desferecat din închisoarea trupului, credinţă de la Platon citire. De ce n-ar exista un cimitir virtual cu un site propriu pentru fiecare suflet de om? M-aş plimba cu plăcere prin acest ţintirim electronic. Şi în plus realităţile imaginare de altădată – Infernul, Câmpiile Elisee, Paradisul ar primi o netă consistenţă. Sufletele ar avea posibilitatea să se ridice la un cer virtual, on line, o lume în sine perfectă. Familia supravieţuitoare a mortului s-ar trudi ca imaginea mortului său să fie cât mai atrăgătoare, mai captivantă, iar Dumnezeu nu şi-ar osteni memoria într-atâta, ci ar vizita banca de date, iar la Judecata de apoi ar judeca cu probe. El îsi poate crea acest ajutor, prin noi, oamenii. Oricum scoarţa terestră nu mai poate face faţă, din cauza supraaglomerărilor urbane. Criptele s-ar putea muta în cer.

Sunetul mobilului a sunat mai nervos ca niciodată. Era Livia. A rupt în sfârşit tăcerea. Mi-a spus tot ce vroia probabil să-mi spună mai de mult că o neglijam, că viaţa noastră era monotonă, că eram un demodat care trăia cu morţii lui şi că mai bine ar fi să ne separăm.

Când mi-a înşirat toate acestea pe mobil am înmărmurit. În primul rând nu o credeam capabilă de o asemenea decizie. Nu credeam că Livia poate exista cu un Nu în viaţa mea. Se vede treaba că jobul, morţii mei îmi topiseră minţile. Nu ştiu unde greşisem, când anume. Realitatea relaţiei noastre o vedeam de-abia acum schimbată. Multe detalii foarte importante îmi scăpaseră. Reproşurile ei sau privirile ei îmi răneau de-abia acum sufletul mai mult ca niciodată. Derulam imaginile trecute ca-ntr-un film. Dar dintr-o altă perspectivă, a celui care a pierdut. Eram un demodat. Îmi uitasem tinereţea. Poate aveam înscrisă în genă bătrâneţea sau, cine ştie, moartea!? Totul pornise de la acea înmormântare a părinţilor mei din satul acela uitat de lume? Îmi neglijasem  rădăcinile în metropola aceasta, şi o data regăsite m-am schimbat? De atunci oare?

Sau poate ideea acelei afaceri cu morţii. Deja reuşisem să-mi conturez totul. În minte mi se urzise totul ca o reţea. Mă hotărâsem să includ morţii mei pe profesii. Aici intrau arborele genealogic, fotografii pe diferite trepte ale vieţii, actele, studii, operă, copii, visuri, iubiri, mici păcate nemărturisite… Toate ale răposatului! Morţii îmi erau prietenii şi ajutoarele mele. Discutam cu ei. Se plângeau de rudele lor nepăsătoare, prea grăbite. Eram eu cu cimitirul meu virtual. Îi ascultam pe morţi cu atenţie. Aveau nevoie de o înţelegere specială. Rudele îmi ofereau dosare peste dosare. Le răsfoiam avid fiecare filă a vieţii lor. Iar morţii îmi spuneau mai multe dedesubturi ale vieţii lor, decât poate dacă aş fi discutat cu ei în timpul vieţii. Erau nişte neajutoraţi. Aveau nevoie de timpul şi de înţelegerea mea.

Dar mă scrântisem, e sigur. Livia mi-a reproşat într-o dimineaţă, după o noapte bâjbâită de dragoste: Puişor, tu ai început să vorbeşti în somn?… Era evident că morţii îmi controlau nu numai viaţa derizorie, cenuşie, ci şi somnul şi dragostea.

Am plecat acasă. Apartamentul pustiu. Singura pată de culoare în cimitirul acesta cenuşiu a fost ea. M-am aşezat pe pat. Parfumul ei încă persita. Ciudat nu-l simţisem încă. Începeam să simt de-abia acum urmele trupului ei imaculat, savoarea lui. Prin unghere adăstaseră şoaptele ei. Pe pielea mea zăceau imprimate săruturile ei catifelate în ruj. Căutându-mi lenjeria de noapte, am dat de un sutien al ei uitat în mare grabă înainte de a pleca. L-am aruncat ca pe-o sfidare. Fiecare lucru uitat săpa câte o rană în urma lui. Vidul dimprejur săpa cărări adânci. Nu eram un expert în moarte, în lipsuri?… Pe toate cutele şi pliurile cearşafului am citit povestea iubirii noastre. Am căutat să văd ce ar fi vrut să spună ea mai mult şi nu a spus.

Noaptea metropolei se strecura hoţeşte, ca un şarpe anevoios, inoculându-mi o otravă bătrână, stătută ca moartea însăşi. Căutam salvarea. Morţii mei au încetat să mai vină. Am visat. Umblam buimac printr-un oraş devastat, incendiat. Erau schilozi, arşi, ultraradiaţi. Poate o bombă… Soarele ardea pe boltă sus într-o mare de cenuşă. Era atâta suferinţă în jur! Brusc, m-am împiedicat şi-am alunecat. O grotă, o pivniţa a unei case distruse? Nu, era mai degrabă o biserică sub pământ. Aspectul era unul de peşteră. Sfinţii atârnau pe stalactite sau pe rădăcini de copac. Dar era impresionant de calm. Era o linişte de şuvoi rece de pădure. Era o litanie de foşnet de pădure. M-am împiedicat prin lumina difuză din jur. Un colţ de icoană. Am şters pămăntul reavăn de pe ea. Era Livia. Era Ea, Icoana. M-am trezit îndurerat.

M-am dus în baie. Eram bărbos şi mai pierit ca niciodată. Liviei îi plăcea întotdeauna când eram neras. Îi plăcea aspectul meu poros, sălbăticia şi virilitatea mea. Poate aici s-a înşelat, la început. De fapt, eram un mort pe dinăuntru, în mine era un cimitir. Acum era totuna. M-am bărbierit încet şi absent. Câteva zgârieturi începeau să apară tot mai adânci. Încercam să îi bărbiersc săruturile ei care îmi ardeau faţa, strecurându-se în sânge. Faţa mi se înroşise cu sânge. Cred că arătam rău. Picături rubinii mi se prelingeau pe piept. M-am scufundat în cada fierbinte. Cândva, demult, se practicau spălările rituale. Se credea că orice lucru murdar, de care nu prea era plăcut să-ţi aminteşti, putea fi şters prin spălări repetate. M-am înspumat cu mult gel de duş. Cred că arătam ca un om alb de pluş. Trebuia să-mi decolorez trupul, să-l mumific, să mă omor pentru a renaşte în alt loc şi timp.

Trebuia să fac ceva. M-am mutat definitiv în birou, la jobul meu. Lăsasem apartamentul pentru ca Ea să moară acolo cu toate şoaptele ei perfide. M-am hotărât s-o înmormântez acolo. Şi pentru ca orice urmă să dispară i-am legat într-un pachet puţinele lucruri rămase în apartament pentru a apela la propriul meu serviciu de pompe funebre. Trebuia să fac ca ea să dispară. Orice clipă care mai însemna rămânerea ei aici mă istovea, mă distrugea. Îmi ajungea viaţa mea dereglată. Îmi ajungeau morţii mei. Am împachetat lucrurile. Le priveam. Le simţeam însufleţite de o putere mai presus de înţelegerea mea. Am aflat de la un prieten cândva, că dacă vrei să scapi de urmele unei iubiri, ar fi bine să-i arzi orice suvenir, orice amintire, fotografie, cadou. Le-am aşezat în mijlocul biroului pentru marea ardere de tot. Ce mai rămânea? Am şters e-mail-urile, SMS-urile de pe mobil. Dar oare printr-un simplu foc se va rezolva totul? Unde este ritualul?

Dar mi-a apărut în faţă computerul, ca un ochi atoatevăzător. Şi cimitirul virtual? Atunci m-am gândit la siturile funerare în construcţie. Trebuia ca Livia să aibă primul site. Povestea aceastei iubiri trebuia să fie înmormântată la intrarea în acest cimitir online. Încolo lăsaţi orice speranţă, voi cei ce intraţi… Ah, era să uit. Adresa sitului acestui cimitir virtual este: http://www.morţi.com/.

Dinu Bălan

Anunțuri