~Pr. Al. Stănciulescu-Bârda: „Mitropolitul Antonie Plămădeală“

Cu mai mulţi ani în urmă, la o şedinţă cu preoţii, Vlădica Nestor Vornicescu  ne-a spus: ,,Părinţilor, peste ani veţi fi mândri că aţi fost contemporani cu câţiva mari ierarhi ai Bisericii noastre. Aş pune în capul listei pe Vlădica Antonie al Ardealului. Mai departe completaţi Dumneavoastră lista!”

Cuvintele acestea le-am reţinut în sufletul meu şi azi, de câte ori îmi amintesc cu durere că Părintele Nestor nu mai este printre noi  şi îi dau dreptate. Au fost câţiva ierarhi ai Bisericii  noastre, cum nu se ştie când va mai avea această instituţie!  Despre Înaltul Nestor am mai vorbit, dar niciodată de ajuns,  despre Vlădica Antonie Plămădeală niciodată şi nu ştiu de ce!

Am avut o reţinere ca să scriu despre marele ierarh transilvan. Era  imensă personalitatea lui şi am socotit întotdeauna că i-aş profana memoria, dacă aş îndrăzni să-i creionez chipul în câteva cuvinte. Poate nu l-am cunoscut eu suficient de bine sau poate am fost întotdeauna unul dintre cei mai mari admiratori ai săi.

Eram în facultate şi Vlădica Antonie era pe atunci fie episcop-vicar patriarhal, fie episcop de Buzău. Indiferent ce funcţie administrativă avea, el  se impunea tuturor ca un mare cărturar. Una după alta, cărţile sale ieşeau de la tipar, care mai de care mai atrăgătoare, mai incitantă, mai  plină de învăţătură. Le căutam, le cumpăram dacă le găseam şi le citeam cu nesaţ. Îmi reproşez şi azi că n-am apucat să-i găsesc şi să-i citesc volumul Trei ceasuri în iad, despre care am auzit multe, ceea ce mi-a mărit curiozitatea şi dorinţa de a-l avea cândva în mână. Călătorea enorm de mult, poate mai mult decât un ministru de externe. Vedeam revistele noastre teologice. Nu era număr al lor, în care să nu fie relatată prezenţa ierarhului Antonie Plămădeală la câte una sau mai multe reuniuni internaţionale de interes teologic, ecumenic, social, interreligios şi interconfesional. Ca secretar al Consiliului Ecumenic al Bisericilor de la Geneva,  Vlădica strecura în sufletele noastre, ale studenţilor , o rază de bucurie şi de mândrie firească, de români şi de creştini ortodocşi. Un ierarh ortodox român ocupa o  funcţie atât de importantă într-un for internaţional atât de  înalt al lumii de atunci, ceea ce  nu era puţin lucru. Vlădica Antonie venea adesea la Institutul Teologic din Bucureşti cu prilejul vizitelor unor delegaţii sau personalităţi străine şi întotdeauna se remarca prin vastele sale cunoştinţe teologice, prin engleza ireproşabilă pe care o vorbea, prin robusteţea personalităţii sale. Privindu-l şi ascultându-l, te simţeai mândru că eşti român şi că eşti creştin, că faci parte dintr-o Biserică reprezentată de un asemenea ierarh.

Îmi amintesc că într-o zi a venit la noi la facultate un episcop indian însoţit de vlădica Antonie. Ierarhul străin trebuia să ne ţină nouă, studenţilor şi profesorilor de la facultate, un discurs pe teme teologice. Translator era  cel mai bun interpret al patriarhiei, fost student la Oxford, cunoscător aproape perfect al limbii engleze. Întotdeauna traducerile  făcute de acel translator erau de o cursivitate şi rapiditate impresionantă. Totuşi, de data aceea, translatorul se poticnea una-două. Ceva nu era în regulă. Ori el nu se simţea bine, ori cele ce debita ierarhul indian erau intraductibile. La un moment dat, Vlădica Antonie şi-a pierdut răbdarea, a întrerupt oratorul şi translatorul şi  ne-a spus: ,, Îmi pare rău că trebuie să precizez, dar e vorba de o teologie de seminar şi o engleză de Ferentari. Vă cer îngăduinţa să vă spun eu cam ce ar vrea să spună musafirul nostru!” A început vlădica Antonie să ne vorbească aşa cum numai el ştia, iar ierarhul indian se uita la el cu jind, neştiind de unde o scoate atâtea şi atâtea cuvinte, ca să-i traducă amărâtele lui cunoştinţe.

Am trimis ca preot mai multe articole la ,,Telegraful român” de la Sibiu şi mare mi-a fost bucuria când le-am văzut publicate acolo. I-am trimis mitropolitului Antonie câte o carte a mea, care îmi apărea din când în când la câte o editură de stat şi am rămas profund impresionat,  când am văzut că fiecare era prezentată în ,,Telegraful român” la rubrica ,,Semnalăm… semnalăm….”. Erau cuvinte de apreciere şi încurajare, erau cuvinte care denotau însă că autorul lor parcursese, chiar şi numai în mare grabă volumul respectiv. El nu lăsa cuvântul să-i iese din gură, ori să se aştearnă pe hârtie, până nu-l cântărea bine cu mintea sa uriaşă, până nu citea apoi pe rânduri şi printre rânduri fiecare propoziţie, fiecare frază. Avea un adevărat cult pentru carte şi pentru cuvântul scris şi tocmai de aceea prezenta fiecare carte primită la reşedinţă de la autori sau editori ca pe un dar pe care i-l trimiteau prietenii şi însăşi Veşnicia. Cuvintele rostite de mitropolitul Antonie Plămădeală despre o carte erau ca o pecete pusă pe un document şi puteau ţine loc de pisanie, dacă acea carte ar fi fost un templu al gândirii şi culturii lumii. Aceasta, fiindcă în puţinele cuvinte pe care le rostea despre lucrarea respectivă, ierarhul transilvan surprindea esenţialul, aşa încât, dacă ai fi făcut ulterior recenzie la acea carte nu ai fi avut altceva de scris decât să amplifici fiecare frază  rostită de mitropolit, căci altceva nou nu-ţi mai rămânea să scoţi în evidenţă Mitropolitul Antonie Plămădeală citea mult şi din prisosul inimii şi minţii sale scotea cărţile acelea de referinţă în cultura românească. Bibliografiile folosite la alcătuirea fiecărei lucrări erau impresionante. Scotocea totul, până la cele mai neînsemnate ştiri, pentru a face lucrul său deplin. Făcea lucrare de apostolat în Biserică, în afara Bisericii şi în cultura românească, atâta cât îi permitea contextul politic şi cultural al vremii. Biblioteca sa era imensă şi cuprindea nenumărate cărţi,  cu care s-ar fi mândrit marile biblioteci publice ale ţării şi ale lumii. Cel ce va avea privilegiul să studieze  în biblioteca ierarhului aflată azi la ,,Academia” de la Sâmbăta, va descoperi comori nebănuite de spiritul unui muritor de rând.

Am îndrăznit şi i-am scris, eu, un amărât de popă dintr-un cătun mehedinţean. Nu mică mi-a fost   surpriza şi bucuria, când am primit  după câteva zile răspuns de la Vlădica Antonie. Mă trata ca pe un om matur, ca pe un om demn de atenţie, ca pe un interlocutor aproape egal. Lucrul acesta îmi dădea aripi.  S-a însăilat între mine şi Vlădica Antonie o corespondenţă, care avea să dureze câteva decenii şi  să însumeze nenumărate scrisori, pe care le păstrez şi astăzi cu sfinţenie şi, dacă va vrea Dumnezeu, într-o bună zi vor vedea lumina tiparului. În scrisorile lui nu era nimic din morga specifică unei corespondenţe oficiale. Ierarhul mi se descoperea ca om, cu intimităţile lui intelectuale, cu gândurile, speranţele şi proiectele sale. Ar fi interesant dacă aş contabiliza proiectele mari de care vorbea în acele scrisori privind viitoarele sale cărţi  şi  câte din ele s-au materializat în lucrări propriu-zise. Oricum, planurile de viitor pe care le nutrea depăşeau cu mult puterea şi viaţa unui om obişnuit. Erau proiecte pentru uriaşi, care s-ar fi putut întinde de-a lungul a mai multor vieţi.  Ceea ce m-a impresionat în mod deosebit din lectura ,,Telegrafului român” din perioada cât Vlădica Antonie conducea eparhia Transilvaniei era faptul că se anunţau acolo concursuri pentru ocuparea posturilor de preot, de protopop, profesor etc. Era extraordinar pentru mine, cel de dincoace de munţi, care acum aflam pentru prima dată cum se propaga spiritul şagunian peste  veacuri. Transparenţa, competenţa şi competiţia erau câteva trăsături care slujeau intereselor majore ale Bisericii. Am discutat adesea cu preoţi din Transilvania şi niciodată nu am auzit de la vreunul că acolo s-ar fi  scos parohiile la mezat, că cineva ar fi dat ceva mitropolitului pentru a obţine un post mai căldicel, pentru a fi numit la o parohie mai bună. Spiritul de dreptate pătrunsese în conştiinţele din mediul bisericesc şi nimeni nu îndrăznea măcar să se joace cu astfel de lucruri. Se ştia că Vlădica Antonie nu glumeşte, ci este omul legalităţii şi al dreptăţii.

Nu pot să precizez exact anul când l-am întâlnit ,,faţă către faţă” pe Vlădica Antonie. Cred că eram undeva la Casa Studenţilor ,,Grigore Preoteasa” din Bucureşti. Ţinea dânsul o conferinţă studenţilor de la diferite facultăţi. Într-o pauză m-am dus la dânsul şi i-am spus cine sunt. A tresărit, s-a uitat lung la mine şi mi-a spus zâmbind cu confidenţialitate: ,,Să-ţi spun drept, te credeam mult mai în vârstă, undeva în pragul pensiei! Mă bucur însă că eşti aşa de tânăr şi că vei putea să faci încă multe  în viaţă!”

Corespondenţa dintre noi a mai continuat puţin după Revoluţie, apoi s-a întrerupt brusc. Am aflat târziu de boala ierarhului, care-l ţintuise la pat. Am crezut multă vreme,  că, pur şi simplu, nu mai vrea să corespondeze cu un popă atât de prăpădit dintr-un sat oarecare.  Dumnezeu să mă ierte, că l-am judecat pe nedrept! L-am văzut târziu la televizor în scaun cu rotile şi am plâns, ca atunci când am pierdut pe unul dintre părinţii mei .

Detractorii şi oamenii fără conştiinţă românească  şi creştinească l-au împroşcat cu noroi, aşa cum au ştiut ei mai bine, cu o inventivitate diabolică. El nu s-a apărat. Prin ziare şi prin televiziune i-au dat palme, l-au scuipat şi i-au pus cunună de spini şi el le-a primit. Din când în când a şoptit ca  pentru sine şi pentru Dumnezeu: ,,Iartă-i , Doamne, că nu ştiu ce fac!”

Vlădica  Antonie Plămădeală s-a dus dintre noi, lăsând un gol uriaş în urmă. Rămâne prezent prin spiritul lui, prin cărţile, articolele şi studiile răspândite cu largheţe peste tot, prin nenumăratele sale ctitorii, prin tot ceea ce a făcut  sau doar  a vrut să facă. El a reuşit să aducă cu sine din Basarabia lui iubită duhul omului aflat sub vremi, care luptă din greu să  supravieţuiască  şi să lase ceva în urma sa. El a reuşit să reînvie duhul  lui Şaguna şi al marilor ierarhi transilvăneni, care au făcut şi au scris istorie prin faptele şi prin gândirea lor. Despre Vlădica Antonie Plămădeală e greu să vorbeşti la trecut încă multă vreme de aici încolo. Despre el când vorbeşti, trebuie să vorbeşti despre viaţă, despre fapte, despre realizări, fiindcă el este cu adevărat omul faptei şi aşa va rămâne în Istoria Bisericii Ortodoxe Române şi a culturii româneşti.

Pr. AL. STANCIULESCU-BARDA