Vasile Tărâţeanu: „Oameni care au fost: Vasile Levitchi”

Închid ochii şi gândul mă duce acasă la -Sinăuţii mei, unde revin din când în când să văd ce mai face mama şi de pe retina lor se desprind, una câte una, sau de-a valma, imaginile de neuitat ale unei copilării oscilând între bucuriile vârstei şi lipsurile vieţii din primul deceniu de după război care a trecut cu tăvălugul său şi peste satul nostru răstignit ba de o parte, ba de alta a unor frontiere arbi­trare.

Mă văd printre alţi puradei umplând curtea şcolii vechi unde descopeream o nouă lume, legam noi prietenii cu copiii din celelalte părţi ale satului pe unde ajungeam doar de două-trei ori pe an – de Crăciun, de Sfântul Vasile şi, mai ales, de Bobotează, când îl urmam pe bătrânul preot Ropceanu, cu nepotul căruia, Stelică, prieteneam, strigând alături de alţi copii cât ne ţineau bojocii „Chi-ra-lei-sa-a-a!“

Vestea că după vacanţa de iarnă vom avea un nou director în locul lui Hnatiuc, un tip care nu s-a remarcat prin nimic, făcuse ocolul satului mai repede decât noi şi acum fremătam cu toţii în aşteptarea lui. Cum va fi el – rău sau bun? Ne va trage de urechi sau de păr? Ne va lovi cu linia peste mâini sau cu palma peste ceafa? Se va stropşi la noi ca fostul director sau ca veteranul Zemski sau va fi altfel de om? La cine va sta în gazdă? Şi câte alte întrebări ne frământau mintea noastră de elevi din clasele primare.

Până în acea zi din iarna lui 1955 când la şcoala noastră a venit cineva de la raion să ni-l prezinte în câteva cuvinte protocolare, care nu ne satisfăceau curiozitatea, pe viitorul director, spunându-ne că, până a fi transferat la noi „tovarăşul Vasile Ivanovici Leviţchi a lucrat la Pătrăuţii de Sus”, raionul Storojineţ, tot în calitate de director, că e profesor de „limba şi literatura moldovenească” şi că-i originar din Carapciu-pe Şiret.

Ne uitam cu deosebit interes la cel care era numit în fruntea şcolii noastre. Era un bărbat înalt, zvelt, aş zice chiar frumos. Avea o privire pătrunzătoare, severă, care izvora de sub sprâncenele drept arcuite, de parcă ar fi fost sculptate în piatră. Tot atunci am aflat că e căsătorit, că soţia lui, Tatiana Vasilievna, la fel de frumoasă şi ea, ne va preda limba şi literatura rusă, că au doi copii – un băiat şi o fetiţă, Valeriu şi Victoriţa, respectiv de cinci şi patru anişori şi că vor locui în fosta casă abandonată a lui Vasile Tudosă, care n-a mai vrut să rămână sub ruşi şi în 1947 s-a refugiat în România, casă situată chiar în central satului, la încrucişarea principalelor drumuri ale lui.

După înscăunarea noului director, la şcoala din sat şi nu numai în cadrul ei au început să se întâmple diverse lucruri îmbucurătoare. Şi noi eram zi de zi nu numai martorii oculari ai unor schimbări şi mutaţii, menite să spargă lâncezeala în care se scufunda de câţiva ani satul, ci şi participanţi activi ai acestora.

Şi stagnarea a fost spartă ca o crustă. Plin de ambiţii frumoase şi dornic de afirmare în mijlocul sinăuţenilor, tânărul director a întreprins în scurt timp câteva raite prin sat, aproape că pe la toate familiile cu copii de vârstă şcolară, pentru a sta de vorbă cu părinţii noştri, pentru a vedea în ce condiţii ne pregătim de lecţii, dacă avem biblioteci personale ş.a. Zăbovea mai mult pe la cei care legaseră cartea de gard şi nu se prezentau la şcoală cu săptămânile. Unii, din motive serioase, mai exact din cauza sărăciei, că nu prea aveau cu ce să se îmbrace şi încalţe, alţii din simplul motiv că părinţii lor nu înţelegeau importanţa ştiinţei de carte, a şcolii în ansamblu, replicând la observaţiile învăţătorilor că nu au de gând să-şi facă odraslele popă, şi că de aceasta nu le trimit la şcoală cu regularitate.

N-am de unde şti cum l-au primit pe noul director colectivul de învăţători, rnâjoritatea dintre care toţi veniţi de prin alte părţi erau. Noi, copiii însă, văzându-i sprâncenele drepte, nu şti u cum încruntate, şi privirea vulturească a ochilor, ne simţeam cuprinşi de un fel de teamă nebăn uită: „Directorul acesta ne va bate măr pe toţi. Nu mai răsturnăm noi şcoala ca până acum.“, îşi ziceau cei mai zburdalnici dintre noi, privindu-l.

Dar n-a fost să fie aşa! Nu-i vorbă, mai primeam noi, din când în când, câte o palmă de la noul director, dar pentru mulţi dintre noi era îndeajunsă privirea lui, ca să rămânem ţintuiţi locului, să ne mai oprim din „slalomurile“ ce le făceam prin coridoarele înguste şi întunecoase ale şcolii, – o clădire ceva mai mare decât două case ţărăneşti alipite, în care, dacă veneau toţi copiii la lecţii, se făcea mare înghesuială în timpul pauzelor.

Noul director a ştiut însă să canalizeze energiile copilăreşti în altă direcţie, încât zbenguiala noastră a fost mutată din clase şi coridoare pe terenul sportiv al şcolii, unde în timpul directoriei lui s-au făcut diverse lucrări de amenajare: s-au creat câteva piste de alergare, un sector de sărituri, un teren pentru volei, şi, principalul, s-au instalat câteva utilaje sportive de gimnastică şi de cultură fizică, o bară fixă, nişte paralele şi bârne, o capră de sărit şi câte altele, unde noi ne petreceam mai tot timpul liber.

Dar parcă numai aceste lucruri au făcut să-l simţim pe tânărul Vasile Leviţchi mai aproape de noi? Dar frumuseţea de iaz cu barcă pe el, care graţie eforturilor lui a apărut în locul mlaştinei ce se afla în spatele şcolii?

Câţi dintre noi ne-am plimbat pe el, învăţând a înainta cu o singură vâslă?

Dar lecţiile lui de literatură, neîntrecutele lui lecţii de literatură română, care nu pot fi repovestite, pentru că erau deosebit de interesante, irepetabile, care-l transformau şi pe dânsul parcă în alt om, cel care era cu adevăratelea – sociabil, ironic şi blând, totodată?

Datorită lui s-a revigorat şi mişcarea de artişti amatori din Sinăuţi. Tonul dându-l desigur şcoala, unde elevii erau mereu antrenaţi nu numai la învăţătură, ci şi să cânte, să danseze, să declame poezii. însăşi Vasile Levitchi servea drept exemplu în această privinţă, fiind un recitator deosebit, care putea să declame ore în şir din cele mai frumoase poezii ale scriitorilor români şi străini. El ştia să atragă atenţia publicului, s-o concentreze într-o singură direcţie, cea a mesajului operei declamate de pe scenă. Şi apoi cine altul decât el ar fi putut să recite cu atâta suflet şi nobleţe intelectuală Luceafărul lui Mihai Eminescu, Trei, Doamne, şi toţi trei, Moartea lui Fulger, El-Zorab, O scrisoare de la Muselim-Selo şi alte versuri de George Coşbuc, sau Moartea căprioarei de Nicolae Labiş, pe care le-am învăţat şi eu de la el, declamându-l, la rându-mi, la sfârşitul anilor cincizeci după plecarea lui din sat.

De fapt, momentul acela – plecarea lui Vasile Levitchi din Sinăuţi – a fost deosebit de greu pentru sat. în cei cinci ani, cât l-au avut în mijlocul lor, sinăuţii l-au îndrăgit ca pe nimeni altul dintre directorii şi învăţătorii din alte sate câţi fuseseră repartizaţi la şcoala noastră până la dânsul. L-au îndrăgit definitiv şi pentru totdeauna pentru felul său deschis, franc, de a fi, pentru calităţile sale intelectuale deosebite, pentru umorul fin, pe alocuri chiar sarcastic, cu care aborda diverse probleme legate de viaţa satului. Pentru că nu-i ţinea pe săteni la distanţă şi nu se situa deasupra lor, ca un egal cu ei. Mergând la pescuit sau, mai des, la vânătoare.

Cam tot prin acea perioadă a vieţii sale, Vasile Levitchi a început să se afirme în viaţa literară din Moldova, să publice primele grupaje de versuri în „Femeia Moldovei“, versuri de un lirism şi de o cursivitate aparte a discursului liric.

În acea perioadă, a aflării sale la Sinăuţi, la Chişinău i-a apărut prima carte de poezii, intitulată simplu şi nepretenţios – Versuri. Tot atunci a scris şi o carte de versuri pentru copii – Mofturoasa. Ţin minte cum fetiţa lui, Victoriţa, declama şi ea de pe scenă versurile, probabil special scrise pentru ea:

Are mama o fetiţă,

Cu ochi mari şi cu gropiţe,

Pe care o încheia cu întrebarea:

Ce folos că e frumoasă,

Dacă-i tare mofturoasă?

Exemplul lui poeticesc a fost molipsitor. Mai mulţi dintre cei mai pasionaţi cititori ai bibliotecii din sat, dintre foştii lui elevi, dintre cei mai în vârstă, care simţeau sau credeau că au ceva de spus în versuri, au început să „comită“ şi ei poezii, unele mai stângace, altele mai reuşite, pe care i le prezentau spre dreaptă judecată. Eu, ce-l puţin, aşa am procedat atunci când, la un moment dat, aveam înşirate mai multe rânduri în strofe, ce „din coadă aveau să sune“. Am venit la el cu mult prea modestele mele „poezioare“. Eram stăpânit de un fel de teamă, dar şi cu speranţă că Vasile Ivanovici, cel care mai târziu avea să-mi devină şi profesor universitar şi prieten mai în vârstă, va găsi ceva bun în ele. Fără ca să-şi afişeze superioritatea, cel care a fost pentru noi „marele nostru egal“, după cum a observat prea bine Ştefan Hostiuc, le-a citit cu un anumit interes, deşi nu prea avea ce citi pe acele câteva foi de caiet, şi, cu un zâmbet de bucurie şi cu multă bunăvoinţă, m-a încurajat să scriu mai departe, atrăgându-mi totodată atenţia asupra banalităţilor şi stângăciilor de limbă şi ritm ale acelor modeste încercări.

După acel dialog de început despre poezie, pe parcursul nenumăratelor întâlniri, vizite pe care ni le-am făcut reciproc de-a lungul a peste 30 de ani de relaţii. Aş putea spune cu adevărat prieteneşti, cum rar se întâmplă între elev şi învăţător – au urmat alte dialoguri despre poezie, despre rolul literaturii şi al scriitorului în viaţa unei societăţi şi câte alte întâlniri, în care s-a destrămat nu o singură noapte albă din multele pe care le petreceam împreună la un pahar de vorbă, fie la el acasă, fie la mine sau la Ilie Tudor Zegrea, alt sinăuţean îmbolnăvit de poezie.

Erau cele mai frumoase şi instructive dialoguri, discuţii, dintre toate cele câte le-am avut şi cine ştie dacă le voi mai avea cu cineva în viaţa aceasta.

Îţi mulţumesc, bădiţă Vasile.

VASILE TĂRÂŢEANU (Cernăuţi)