Dimitrie Grama: „Biblioteca cerului”

Dintr-un cer prabusit, cazut ca o rana vie printre dealuri, case si oameni, dintr-un cer care se dezintegreaza undeva intre Soare si Pamnint, cad nesfirsite mesaje umede. Si eu le citesc! Fiecare strop de cer cazut in ochii mei este o scrisoare, o odisee, un destin, iar hainele de pe mine, ude leorca si baltocile din drum, sunt bibliotecile cerului. Oricine poate citi marturiile cazute din cer ; orbii, surdo-mutii, sfintii, ticalosii, lupii si viermii. Si mai ales viermii, care stau de paza, dar si cu rabdare, rod timp, rod eternitate, transformind totul in ceea ce suntem.

-Linistete-te! Te rog sa taci, te rog sa nu-mi vorbesti aiurea in cap, fortindu-ma sa scriu cu totul altceva decit imi planificasem!! Tacere vreau, tacere…

Un colt de strada, un bulevard, pe care sunt obligat sa-l cuceresc, sa-l strabat, cu toate ca e complet gol, complet pustiu. Ma lupt cu el, pasindu-l hotarit si apasat si cu fiecare pas sunt tot mai convins ca acest drum nu duce nicaieri. Dar continui sa pasesc si alaturi de mine paseste Prometeu, Ulise, Michelangelo, Isus Cristos si tatal lui Dumnezeu.

Calci greu in apa vie, calci in picioare cer, calci imortalitate si de aceea nu stii, nu intelegi! – Si iarasi, fara de voie, imi vorbesti in cap? Hai spune-mi esti tu, „Linistea” esti „Spaima”? Sau taci! De-a pururea sa taci!

……Si am ajuns acolo unde si bulevardul si ploaia brusc s-au terminat intr-o balustrada inalta de un schiop si jumatate. Aplecindu-ma putin in fata, pot foarte clar sa vad focul care incalzeste Pamintul, focul de care se tem cei care nu au pacatuit. Dar daca alunec si cad pina in centrul Pamintului, pot oare sa ma reintorc de mina cu Atlas. Si reintors, pot oare sa ard ca un sfat bun, ca o bucurie? Si daca ard asa, pe cine pot sa-l incalzesc, pe cine flacara mea poate sa-l lumineze, sa-l mistuie-n lumina din adincuri si sa-l salveze? Nu, nu-mi raspunde tu, Ulise si nici Tu, Doamne nu-mi raspunde. Sa vina un necunoscut si ala sa vorbeasca!

Acum e liniste deplina. Un fel de moarte cu ochii larg deschisi care inregistreaza totul, dar nu raspunde. Ce glas are Moartea? Cu ce cintec seducator, cu ce mars glorios sau cu ce soapta tainica ne atrage ca un magnet si ne trimite in murire? Sau poate ca intr-adevar este ne-murire, sau poate ca ne trimite intr-un cuvint necunoscut, care nu poate fi rostit de cineva inca in viata. Trbuie sa fii mort cu adevarat ca sa-i intelegi menirea, sa-l poti rosti, impartasii altora si atunci doar mortii te vor auzi, te vor intelege!?

Si ea, Moartea; ramine cu noi pentru intotdeauna, sau doar apare la balustrada, ne intinde mina si ne trece de partea cealalta? Ca apoi sa dispara ca o promisiune ne-implinita, lasindu-ne singuri sa pipaim intunericul sau lumina o eternitate? Eternitate care pare sa fie chiar mai lunga decit viata de toate zilele….

Cerul s-a ridicat pina cind incet, incet, a disparut si mesajele lui umede nu mai pot ajunge pina la mine. E liniste si nimeni nu-mi mai vorbeste in cap. Sa fiu oare mort? Mort pentru prima oara!?

18 martie 2007

Dimitrie Grama