ATITUDINI – Adrian Botez: „Quousque tandem abutere, Manolescule, patientia nostra?“

(Scrisoare deschisă domnului profesor Nicolae Manolescu, Preşedinte al USR)

Se zice că Marcus Tullius Cicero, după rostirea celebrei catilinare (In Catilinam, I), care începea cu sastisitul “Quousque tandem abutēre, Catilina, patientia nostra?!” – timorat de posibilele consecinţe ale discursului său, din partea colericului şi vânjosului aristocrat anarhic, cu spirit dictatorial şi cam…prea hoţ, chiar şi pentru moravurile unei Rome aflate în descompunere (sec. I. a.H.) – ar fi tulit-o din Roma…să nu-l găbjească “beneficiarul” discursului său, sangvinarul Lucius Sergius Catilina (110-62 a.H.)…

Dar eu n-am să urmez ciudatul exemplu al celebrului orator, în primul rând pentru că sunt cu cel puţin 10 ani mai bătrân decât era Cicero, atacatorul cu vorba (pe când ataca…), al doveditului criminal, corupt şi iresponsabil de tiranic, în comportament… Sau, pur şi simplu, din curiozitate: bine, nu voi fi ajungând eu nici la glezna lui Cicero… – dar, chiar şi aşa, Elefantul (dvs.!) va simţi, oare, pişcătura puricelui (eu…)?!

Chiar aşa, domnule profesor Manolescu – deşi pe final de mandat: Preşedinte al USR, din 2005 (…unde premiile nu se dau decât cu “binecuvânare de la haham”!!! – dacă ar veni la “curtea” dvs. un şirag de scriitori “milogi”, în frunte cu Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici, Nichita Stănescu… – dvs. i-aţi da afară, pe scări, “pe rudă-pe sămânţă”, pe motiv că…v-au “feştelit” covoarele…persano-franceze…) – …ambasador al României la UNESCO, stabilindu-vă sediul la Paris (de unde vă conduceţi „şerbii” scrisului românesc…) – …mason cu grad ameţitor etc. etc.: >>>>

ATITUDINI – Isabela Vasiliu Scraba: „Mircea Eliade pe internet“

De zece ori propus să primească Premiul Nobel pentru literatură (it.wikipedia), si tot de atâtea ori «lucrat» pentru a nu primi acest premiu, Mircea Eliade îi spunea lui Ion Raţiu că ştie de unde i s-ar trage «lucrătura». Poate şi Lucian Blaga îşi cunoştea şansele, când, în 1956, reprezentanţii politici ai culturii aşa-zis române s-au repezit să meargă până în îndepărtata Suedie ca să-l «lucreze» pe candidatul din ţară la Premiul Nobel propus de la Paris de Bazil Munteanu. Acelaşi tip de reprezentanţi peste graniţele închise ale unei ţari abandonate nesăţioasei razbunări a mercenarilor ocupantului sovietic aveau să-l «lucreze» (la diferenţă de câţiva ani) şi pe Vintilă Horia, spre a fi împiedicat sa primească un premiu mai modest decât Premiul Nobel, anume Premiul Goncourt.

De la Monica Lovinescu ştim cum s-a derulat «cazul Vintilă Horia»: La aflarea veştii că un scriitor român trăitor în exil ar putea fi onorat cu un premiu de prestigiu, acel stat în stat (pe care l-a reprezentat Securitatea înfiinţată la ordinul Moscovei de Ana Pauker) a trimis la Ambasada R.P.R. din Paris un dosar calificat de Monica Lovinescu «foarte şmecher. Se găseau în el unele lucruri reale, articole scrise de pe poziţii de dreapta, în fotocopie. Si erau tot acolo, altele, INVENTATE, adică BĂTUTE LA MAŞINĂ şi FOTOCOPIATE, articole de un antisemitism fulminant şi delirant. (…) Erau amestecate abil, foarte inteligent, bine trucate în colajul ce se oferea » (v. Resemnarea cavalerilor, Ed. Jurnalul literar, Bucureşti, 2002, p. 100). >>>>

Societatea Scriitorilor Bucovineni (SSB) – 70 de ani

Societatea Scriitorilor Bucovineni (SSB) aniverseaza, în luna octombrie 2008, 70 de ani de la înfiintare.

Societatea Scriitorilor Bucovineni a luat fiinţă la Cernăuţi, la 12 noiembrie 1938, ca secţie a Societăţii pentru Cultura şi Literatura Română din Bucovina, printre iniţiatorii săi numărându-se Mircea Streinul, Traian Chelariu, Iulian Vesper, Neculai Roşca, George Drumur, figuri de primă importanţă ale literaturii române bucovinene interbelice.
Scriitorii care au înfiinţat SSB, dintre care ulterior se vor impune câteva nume de prestigiu în plan naţional, îşi propuneau să facă dovada că Bucovina este capabilă să dea literaturii române repere „peste care nu se poate trece cu uşurinţă”, după cum era convins liderul acestora, vulcanicul poet şi prozator Mircea Streinul. După ocuparea nordului Bucovinei de sovietici, şi SSB, şi revista „Bucovina literară” (a cărei primei serii a început a se tipări din 1941, la Cernăuţi) şi-au încetat existenţa. La Suceava – aşa cum arăta, într-un interviu de acum 5 ani, scriitorul Ion Beldeanu, actualul preşedinte al SSB –, „împrejurările istorice favorabile au permis reluarea firelor întrerupte atunci. >>>>

PAGINI DE ISTORIE LITERARA – Gabriel Mareş: „Praga monumentală a lui Nicolae Filimon“

Iulie, 1858. Praga. Nicolae Filimon, aflat înr-o călătorie pe parcursul căreia mai vizitează Germania şi Italia, ajunge în acest oraş din centrul Europei care îşi reflectă imaginea în valurile Vltavei de mai bine de zece secole. Descrie vizita în prima sa lucrare, în ordinea apariţiei, volumul Escursiuni în Germania Meridională.Ajuns la Praga, Filimon se lasă sedus de farmecul turnurilor aurite, al cupolelor multitudinii de biserici, al străduţelor romantice, de simbioza stilurilor arhitecturale şi de încîntătoarele sale grădini.

Se cazează la hotelul Schwarzes Ross, din cartierul numit Oraşul Nou. Cu un interes şi o aplecare către detaliu remarcabile, vizitează o întreagă serie de obiective precum Castelul din Praga, catedrala Sfântul Vit, Biserica Loreta, Biserica Tyn, Palatul Wallenstein sau Podul lui Carol. Vizita sa la Praga este cu atât mai interesantă cu cît, 12 ani mai tîrziu, un alt mare om de litere al vremii, Jan Neruda, merge la Bucureşti, într-o vizită, parcă, de răspuns. Marele poet şi ziarist ceh scrie, la rîndul său, propriile impresii despre capitala României. Comparînd şederea lui Nicolae Filimon la Praga şi cea a lui Jan Neruda la Bucureşti putem să concluzionăm următoarele: în vreme ce Neruda merge printre români pentru a intra în contact cu felul lor de a fi şi de a trăi, Filimon este atras mai cu seamă de monumente, de muzee, de modul în care cehii trăiesc muzica şi arta. >>>>

OGLINDA RETROVIZOARE – Emilian Marcu: „Urcarea scroafei în copac“

Se pare că dintre animalele de pe lângă casa omului cel mai nerecunoscător trebuie, cu siguranţă , socotit porcul. Stăpânul îi face coteţ, îl îngrijeşte cu multă atenţie, cum ştie el mai bine, într-un cuvânt îi asigură ‘’ confortul’’ necesar unui trai, atâta cât este. Porcul, tot porc rămâne. Sparge toaca, dărâmă coteţul până ajunge să se caţăre în copac. Ba, uneori, dacă are ocazia, şi el ştie să şi-o creieze, încinge şi un chef porcesc. Nici că s-ar putea altfel. Nu aş fi scris despre aceste ‘’tărăşenii’’ dacă nu aş fi primit de la un amic, pe e.mail (ce ţi-e şi cu tehnica aceasta de vârf) un mesaj zguduitor. Da, zguduitor. Regret că nu-l pot transmite către cititor, prin intermediul acestui articol, decât doar povestit, relativ şi cu o doză de bun simţ pe care o am faţă de cititori. Minunaţi-vă ! O gaşcă de aşa zişi artişti tineri şi fără doar şi poate şi avangardişti, peste toate celelalte, aleşi nu se ştie pe ce criterii, au vrut să arate americanilor cât de mari, de interesanţi şi de liberi în exprimare pot fi. {i demersul lor a reuşit din plin dacă reuşită se poate numi bazaconia de acre au dat dovadă acolo . Găzduiţi câteva luni de zile, desigur gratuit, adică pe banii poporului român, ‘’artiştii noştri’’ nici mai mult nici mai puţin s-au pus pe treabă. {i ce ‘’artă’’ mai acătări ştiau ei să facă mai mult decât aceea pe care o practică mereu, de astă dată plătiţi de Institutul Cultural Român sub directoratul lui Horia Roman Patapievici,care i-a şi girat, dacş nu partidele şi obsesiile lor sexuale şi blasfemiile ce le huruie prin cap mai ceva decât huruia pe vremuri marfarul când urca dealul la Bârnova. O batjocoră cum nu s-a prea mai pomenit în ultimele sute de ani la adresa poporului român, a României şi chiar, de ce nu, a demnităţii umane. >>>>

PROFIL LIRIC – Al Florin Ţene: „Ţara mea de nicăieri“

POEŢII NU MOR NICIODATĂ

Poeţii nu mor niciodată,ei doar

îşi odihnesc zborul

între clipa ce vine şi visul cea fost

potolind focul din oase şi luna

cu dorul,

arzând întotdeauna

cu rost.

Poeţii nu mor niciodată,se-ntorc în cuvinte

eterne vorbe încolţite-n brazdă

în frunze,flori şi în întoarceri din cele sfinte

sau în zborul păsărilor ce torc la stână

cântece pregătite să fie gazdă

în care intrăm cu ei de mână.

Poeţii nu mor niciodată , ei vin >>>>

EVOCARI – Cezarina Adamescu: „Timpul întâlnirilor cruciale. În vizită la poetul Cezar Ivănescu“

Mă aflu în casa Poetului Cezar Ivănescu. Aştept de ani întregi clipa asta. Astăzi, 3O august 1989 s-a întâmplat. Am alungat, în sfârşit, ursitoarele mincinoase care mi-au menit la naştere că nimic din ce-am iubit nu voi putea păstra doar în chivotul inimii. Iată-mă în preajma Poetului pe care-l admir peste poate, de ani de zile. Învârt pe degete superstiţia, dau cu tifla viclenelor ursitoare.

De la Casa Scânteii am venit cu toţii acasă. În strada Silvestru, 50. Dona Maria mă priveşte cu vădită uimire şi înţelegere. Exaltarea mea nu seamănă cu cea a admiratoarelor dintotdeauna ale Maestrului. E altceva. Momentul de stinghereală iniţială trece. Intrăm în curte. Casa e impunătoare, din piatră, acoperită cu ţiglă. E o casă veche, respectabilă, cu odăi multe care dau dintr-una în alta. Un hol, potrivit ca mărime desparte camera Poetului de celelalte odăi, din stânga. Sunt poftită în camera de zi. Gazda dispare să facă oficiile de rigoare. Sunt integrată firesc în ambianţa familiei, fără multe fasoane. Servim o cină frugală şi bem cafea măcinată proaspăt. Cezar şi Mary Ivănescu au de făcut neapărat astă seară o vizită scurtă. Convenim să-i aştept acasă. Nu vor întârzia mai mult de un ceas.

Acum sunt singură în casa Poetului. Nu îndrăznesc că cutreier prea mult cu ochii împrejurul. Din bun simţ, din pudoare. Nu se cade să fiu indiscretă. Umblu fără să ating cu tălpile podeaua de lemn, lustruită, mâinile refuză să pipăie lucrurile. >>>>

CARTI SI AUTORI – Adrian Dinu Rachieru: „Destine umbrite“

După o febrilă şarjă poeticească (rodind editorial în câteva titluri) şi un răgaz prielnic, trebuitor chiar unor fireşti acumulări, MARIANA GURZA „recidivează”; vizitată, din nou, de „gânduri nocturne” ne propune, aşadar, un alt volum, adunând un buchet de tablete, şi ele inevitabil amprentate de fiorul liric. Fiindcă sub titlul Destine umbrite noul op se vrea o carte de neuitare, aparţinând unui suflet fremătător şi suferitor, o carte-mărturie, reverberând cu patos o trăire sinceră, o devoratoare iubire pentru neam şi glie. Fie că discută despre Spiritul locului sau despre România tainică, fie că portretizeată admirabile Feţe duhovniceşti sau reconstituie Sărbători în clepsidră (cum sunt botezate cele patru secţiuni ale cărţii), autoarea – o insomniacă vizitată de întrebări – se împotriveşte, spuneam, uitării. Veghează ca memoria naţiei să nu fie ameninţată de eclipse amnezice. Pricină pentru care creionează portretele unor figuri luminoase, prigonite de Istorie, adevăraţi păstori ai neamului, culegând cuvinte de folos şi luminându-ne calea cu puterea rugăciunii. Şi părintele Ţârovan şi preotul Adrian Făgeţeanu şi preotul poet Megheleş ca să nu mai vorbim de patriarhul Teoctist (smulgându-i, la despărţire, gânduri cernite), de Antonie Plămădeală, Nestor Vornicescu, Gh. Calciu Dumitreasa, dar şi Ciprian Zaharia ori Milivoi Stoin intră, scrie apăsat d-na Gurza, în şirul învăţătorilor neamului. Sau întâlnirile cu Arsenie Papacioc, cu Iustin Pârvu ilustrând rodnicia pildei, aspiraţia spre celest şi pacea sacră, puterea credinţei şi armonia fiinţei. Sunt cuvinte de învăţătură preţuind clipa şi veghind trecerea, inevitabila „mare plecare”, izvodind însă lucrarea, şirul faptelor spre binele neamului. >>>>

BLOC-NOTES – Petre Bucinschi: „Frământările unui scriitor“

Sunt interesat, ba chiar as spune pasionat de noua poezie, pasionat in cel mai inalt grad. Intotdeauna m-au interesat si ma intereseaza generatiile care vin din urma fiindca atunci cand au aparut optzecistii eram total inflamat, aveam impresia ca ceva mai grozav in literatura adica in poezie decat ceea ce faceau optzecistii nu se mai facuse. Senzatia clara ca la noi exista o izbucnire extraordianra, o promisiune, devenind un spirit nou. Dar totul se fasaie ingrozitor de rapid. Foarte curand au venit nouazecistii, douamistii, si tot felul de „isti” care ne dau si ne-au dat aceeasi impresie. Iata-i acum pe acestia care au 20, 30 de ani in care eu am multa incredere. Si de ce spun asta? Pentru ca am avut impresia ca optzecistii si nouazecistii au intrat in poezia romaneasca intr-un fel regimentat. Acum mi se pare ca cei aflati intre 20-30 de ani sunt mult mai personali, adica sunt deja de la inceput conturati ca personalitati individuale in domeniul poeziei si nu numai. Remarc doua directii: una spre transcendent, spre metafizica, ceea ce ma bucura enorm pentru ca in generatia anterioara chestia asta aproape ca disparuse, iar cealalta directie, foarte pregnanta, este cea telurica, tenebroasa, cea ingrozitor de sexuala, pana la obscenitate. Stau si ma intreb daca nu exista cumva si o metafizica a carnii, deocamdata eu le imbratisez pe amandoua. Trebuie sa va marturisesc ca sunt absolut convins intr-un viitor apropiat in revigorarea poeziei, ba chiar se observa deja, vine in forta, poezia nu se pierde, daca la noi in tara se alunga forma si se merge pe continut printr-un dens dur, in Germania si in alte tari se merge pe experimente, unde nu mai intereseaza continutul. >>>>

CARTI SI AUTORI – Aurel I. Brumaru: „Istoria literară altfel“

Eugen Negrici face parte din speţa, încă rară astăzi la noi, a criticilor şi istoricilor literari dedaţi deopotrivă construcţiei sistemice şi inspiraţiei ideistice, o edificare va să zică sub porunca şi controlul conştiinţei teoretice. Se va îndepărta, cu alte cuvinte, premeditat de ceea ce s-a numit, în literatură, critica impresionistă, critica de întâmpinare etc. – nu recenzează, de aceea, icontinent, mult şi în fugă, nu-şi adună, în fine, în cărţi pasagere articleria, de va fi existând, sezonieră. Nu e, fireşte, singur în lucrare: Cornel Ungureanu, Ion Vlad, Livius Ciocârlie, mai de mult, ca să nu întind nepermis lista, Dan Culcer, venerabilul Adrian Marino i se alătură în familia de spirite. Destinaţia, menirea demersului ar fi, după priceperea mea, întărirea exerciţiului teoretic în istoriile literare constrânse, de regulă, la fenomenism şi descripţie, radicalizarea, apoi, în discursul critic a conceptualului, deja a reflecţiilor culturale. (Consecinţe – ca să deschid o paranteză – obligatorii astăzi spre a demonstra rezistenţa raţiunii critice în faţa duhurilor inculturii, a provocărilor, tot mai frecvente, ale acesteia. Un fapt recent de impostură în aria lexicografiei istorico-literare, la care se adaugă mistificaţia şi, fireşte, lângă aceasta, prostia agresivă, resentimentul, frustrarea, nu în ultimul rând insolenţa, s-a petrecut nu de mult la o editură de periferie: un nechemat, veleitar notoriu, iscăleşte o improvizaţie de „fişe” biobibliografice – copiate, furate, agramate etc. – oferind-o, obraznic şi ignar, drept dicţionar, el aflându-se, desigur, în situaţia şarlatanului din Est ce se înfăţişează, cum se ştie, ca vindecător universal, ameninţând pe creduli până şi cu o „diplomă” de medic; rezultatele, fără îndoială, îl dezmint, în cazul nostru însăilarea cu pricina nefiind decât un fals şi un imundiciu. >>>>

ANTOLOGIE – Cleopatra Lorinţiu : „Despre ţara de azi“

I-au dat de toate
Şi-n acelaşi timp, câtă nemernicie…
Pentru ce în derivă, mereu? Pentru ce
cohorte de hoţi, valuri de cartofori,
să înşele, să curme acest argint viu?
Hoţi, hoţi, hoţi,
hoţi de carne, de vise, de vorbe şi de memorie fumegândă, hoţi de ideal.
Vai nouă, vai nouă, părinţilor noştri muribunzi
ofiliţi arşi de ruşine de părere de rău .
De zădărnicia vieţilor lor.
Ţara-i aceeaşi. Oamenii s-au schimbat.În fanarul
politic nemica nu iarta. Noi, ceilalţi, o fostă masă de manevră se pare, scriem cu un vârf
prea subţire. El se spulberă-n vânt
când atinge hârtiile nevăzute.
El devine praf, umilinţă . >>>>

TIMPUL SINTEZEI AUTENTICE -„Dictionarul scriitorilor romani ” – editia Cimpoi

Uniunea Scriitorilor din Moldova şi Societatea Culturală „Pasărea Phoenix” vă salută, rugându-vă să susţineţi demersul nostru cu referire la demararea unui proiect editorial de proporţii, care, la momentul apariţiei va fi lansat în toate filialele Uniunii Scriitorilor din România. Proiectul respectiv se va constitui într-un Dicţionar al Scriitorilor Români Contemporani, prezenţa cărora va fi antologată de un grup de experţi ales de Consiliul de Conducere al US din Moldova şi al filialei Chişinău al US din România. Ţinând cont de cele expuse, vă rog să-mi expediaţi la adresa de internet afişată lista completă a mebrilor organizaţiei conduse de Dvs, cu adresele de poştă electronică/numărul de telefon/adresa de contact a lor şi cu specificare poet/prozator/critic-istoric literar/eseist/traducator/dramaturg.În speranţa soluţionării acestui demers, vă mulţumesc anticipat şi vă asigur de neţărmurita mea consideraţie scriitoricească şi de neam, fapt pentru care semnez. >Acad. Prof. dr. Mihai Cimpoi >>>

SE ANUNTA O NOUA CARTE – Artur Silvestri: „El Corte Ingles“

SEMNE, PUNCTE ŞI IDENTITĂŢI

E toamnă, o toamnă încă senină şi liniştită, caldă, uneori înăbuşitoare, un anotimp cu explozie stranie de vegetaţie despre cum se spune că nu există decât în Provenţa, pe dealurile de deasupra Mării Mediterane. Aşa să fi fost? Ori acesta era numai povestea despre cum ar fi realităţile posibile despre care ne închipuim doar că ştim ceva fără ca să ştim, de fapt, nimic sau ştim prea puţin? Scrisese această frază şi aşezase creionul pe masa lunguiaţă, acoperită cu o muşama unde, ca pe o hartă de dinainte de Columb, stăteau aşezate puncte şi identităţi, plante cunoscute după siluetă, mărimea frunzei şi aspect, poate şi după nume. Numele, care le însoţeau ca un fel de îndrumător de a citi, apărea pretutindeni în latină, ca şi în marea carte a naturii pe care, în alte timpuri, o alcătuise un suedez. Unele semănau cu numele ştiute de el, altele erau chiar identice. Le citea treptat, aproape silabisindu-le şi însoţind pronunţarea numelui în gând cu privirea aşternută peste desenul în culoare verde, foarte puţin stilizat, doar micşorat la scară. >>>>

PROGRAM – Grigore Vieru: „Răzvrătirea limbii române“

Ritmul gandirii, simtirii si infatisarii noastre ca natiune nu poate fi altul decat ritmul Limbii Romane. Razvratirea painii, mai exact razvratirea putintatii ei, poate impaca, in cele din urma, foamea trupeasca, dar nu ne poate salva ca Neam asa cum o poate face razvratirea Limbii Romane. In una din cugetarile sale , Cioran spunea ca, potrivit unei legende de inspiratie gnostica, in cer s-a dat o lupta intre ingeri, in care cei aflati de partea Arhanghelului Mihail i-au invins pe cei ai Balaurului. Aceia dintre ingeri care, nehotarati, s-au multumit sa priveasca au fost alungati pe pamant pentru a face aici alegerea la care nu se puteau hotara acolo sus; alegere cu atat mai anevoie de facut cu cat ei nu pastrau nici o aducere aminte despre lupta si mai putin inca despre atitudinea lor echivoca. >>>>

FORME SI CUVINTE – Elena Buică: „Scrierile lui Nicapetre“

Elogiu glasului artei

Scriu despre maestrul Nicapetre ca o mangaiere pentru pierderea lui prea timpurie din mijlocul nostru, caci prin arta, el a mers pe altarul jertfei. Dumnezeu a prins dragoste de el si l-a chemat ca sa-si duca existenta in alte sfere spirituale. Disparitia lui ne-a strecurat in suflet insingurarea si scriind despre el, parca ii simt prezenta printre randuri. Scriu cu oarecare strangere de inima despre acest sculptor care a obtinut confirmarea internationala a talentului, fiindca sunt personalitati care te pot inhiba cand incerci sa scrii despre ei. Despre sculptorul Nicapetre, exponent de varf al artei contemporane universale, s-a scris mult, si totusi foarte putin fata de valoarea operei sale. Are lucrari raspandite in toata lumea si a cunoscut consacrarea internationala dupa exilul sau. A primit nenumarate premii internationale, dintre cele mai valoroase. Doar in Romania s-a auzit despre el cu glas ceva mai stins. Disparitia lui nu a avut ecoul in tara pe masura lui. >>>>

SENSURI – Acad. Mihai Cimpoi: „Dorul“

„Dorul nu este un cuvant; ci o notiune-cheie, un simbol si o imagine a fiintei romanesti. Prin dor (si jale) ea se rosteste cel mai bine cu toate aratarile/ascunderile, cu destainuirile/tainuirile ei. O data patruns in campul lui magnetic, narcotic, demonic-caci el se instapaneste asupra fiintei, este chiar fiinta-, ajunge in modul cel mai spontan la existenta sau cel putin la unele din pragurile acesteia. Intrarea in sfera dorului inseamna ontologizare pura sau- mai degraba preontologizare pura, caci el reprezinta o preexistenta, impregneaza existenta, o actualizeaza, o scoate in praesentia. E ca si un camp cu un orizont care se inchide, actul inchiderii deschizandu-ti alte orizonturi concentrice, focalizate puternic, printr-o luminare/intunecare succesiva invarstata care aduce aminte de imbinarea capricioasa de culori din tesaturile taranesti. >>>>

ESEU – Alexandru Nemoianu: „Câteva gânduri despre Ernst Junger“

Ernst Junger (1895-1998) este una dintre cele mai de seama personalitati ale culturii europene si in mai toate chipurile,un simbol al destinului german in veacul al XX-lea. Nascut la sfarsitul veacului al XIX-lea in Hanovra el a crescut in amurgul frumusetii ultimului veac normal, care s-a sfarsit in 1914. El a cunoscut normalitatea si bogatia unei lumi care apunea. Caracter aprig si neobisnuit a cautat situatiile limita de foarte tanar. A fugit de acasa si s-a inrolat in “Legiunea Straina”,de unde a fost adus inapoi de parintele lui. Izbucnirea Primului Razboi Mondial a facut ca intrarea lui sub arme sa nu mai poata fi oprita. Ernst Junger participa la lupte crancene si se distinge prin vitejie personala la nivelul de a primi Ordinul “Pure le Merite”, cea mai de seama distinctie militara germana. Era cel mai tanar dintre cei doar optsprezece Germani sub arme care au fost onorati cu aceasta decoratie pe toata durata razboiului. De fapt primirea acestei decoratii i-a marcat destinul definitiv.Ernst Junger trebuia sa se comporte exemplar si asta a si facut. >>>>

ATITUDINI – George Anca: „Eminescologie cu N. Georgescu, apostolul apostrofului“

În 1983, publicând “Doina” de Mihai Eminescu, în original şi în versiuni hindi şi engleză, la Universitatea din Delhi, rectorul Gurbaksh Singh m-a convocat arătându-mi o scrisoare confidenţială a şefului Departamentului de Limbi Moderne Europene, Abbhay Maurya, în care i se intima gestul catalogat drept “antirusesc” şi de “distrugere a limbii române”. I-am răspuns venerabilului vice-cancelar (rector) că noi avem în română “Bande mataram” şi, simetric, am vrut să citească studenţii indieni această poezie comparabilă la o sută de ani de la publicare. Înfinţasem în 1981, acolo, Academia Internaţională “Miahai Eminescu”, sub egida căreia apărea şi “Latinitas”, deschis cu un cuvânt chiar de Gurbaksh Singh, mare savant în chimie, respectat şi de Indira Gandhi, cum a declarat, şi relansând “Doina” (interzisă în ţară – iată că şi aici, ruseşte, cu dosar pe care nu-l cunosc în alte detalii decât >>>>

MARI SCRIITORI CONTEMPORANI – Teofil Răchiţeanu: Antologie de poeme

POEMUL PĂDURARULUI

Pădurarului Ioan Bunta –

in memoriam

Pădurarul Bunta a plantat şapte munţi

Şi a împărăţit peste alţi şaptezeci şi şapte,

Şi-a oglindit chipul în o mie de ape curgătoare

Cu care a curs la vale

Potrivindu-şi inima

>>>>

PROZA – Sorin Cerin: „Iubire“ (Fragment)

Dedic aceste gânduri despre iubire şi sfinţenie,despre puritate şi simţire sufletului tău minunat prin care am reuşit să-L iubesc şi să-L înţeleg mai bine pe Dumnezeu.
CAPITOLUL I

Îmi amintesc că la despărţire era atât de multă singurătate în privirile cuvintelor tale încât aceasta se prelingea peste bătăile inimii mele atunci când şoaptele tale mă îmbrăţişau de bun rămas. Şi te-aş aştepta în continuare dacă aş şti că norii îmi vor aduce cel puţin o fărâmă din tine atunci când se va porni iarăşi furtuna amintirilor. Oare am să te mai întâlnesc vreodată în altă parte decât în palatul de cleştar al lacrimilor mele unde pare că te-ai ascuns pentru totdeauna? Nu mi-ai spus că există reîncarnare şi că sunt atât de multe lumi şi destine încât norii nu se pot pierde de ploaie precum viaţa de destin? Spune-mi , cum aş putea să ştiu în ce lume eşti? >>>>

SCRIITORUL SI TIMPUL – Aurel Anghel: „Cei pentru care nu sunt ţigan“

Zeii mei de pe pământ : Domnul Ioniţă Costache

De la adunarea mea din 23 iunie, au lipsit unii dintre zeii mei, cei pe care I-am iubit cel mai mult, prin faţa cărora nu îndrăzneam să trec. Unde sunteţi voi, o zei AI mei, cei cărora Le închin sufletul meu ascuns între rândurile cărţilor, cei care m-aţi îmblânzit cu modelul vostru şi m-aţi adus la liman, capabil să vă mulţumesc din adâncul fiinţei mele pentru lucrarea voastră dumnezeiască.

A lipsit mai întâi domnul Ioniţă Costache, învăţătorul cel mai adevărat pe care l-am întâlnit. Din păcate nu lucra ca învăţător, era directorul nostru, profesorul nostru de fizică şi de muzică, omul acesta AR fi predat şi fizica nucleară dacă AR fi fost în programa de învăţământ. Era un bărbat înalt şi frumos. Cehov spunea că „La om totul trebuie să fie frumos, şi trupul şi mintea şi îmbrăcămintea…” Aşa era domnul meu Ioniţă. Eram atât de naiv în iubirea mea pentru el încât credeam că în toate împrejurările se uita doar la mine. M-am lămurit cum e cu unghiul privirii la mulţi ani după ce am plecat din Cocora, eram student în ultimul an. Am fost la Lille în Franţa cu orchestra Casei Studenţilor din Bucureşti. >>>>

ESEU – Const. Miu: „De la cuvânt la poezie“

Nimeni altul nu putea să definească poezia într-un mod cu totul inedit decât Eminescu, în Epigonii, aceasta fiind, pentru el: „Voluptos joc cu icoane şi cu glasuri tremurate, / Strai de purpură şi aur peste ţărâna cea grea”. Spre a înţelege acest joc cu icoane şi cu glasuri tremurate, se cuvine ca mai întâi să ştim ce este cuvântul şi ce semnificaţii capătă el într-un context poetic.

În Arte poetice ale secolului XX, Nicolae Balotă scria: „La începutul poeziei este cuvântul şi poetul însuşi nu e decât verb întrupat”. (Nicolae Balotă, Arte poetice ale secolului XX, Editura Minerva, Bucureşti, 1976, p. 193) Ca entitate, cuvântul implică existenţa a două laturi: o latură materială – sunetele, învelişul sonor, produs al organelor vorbirii şi o latură ideală – noţiunea, care reflectă în mod generalizat realitatea înconjurătoare. Altfel spus, cuvântul are o formă şi un sens, un element formal şi unul semantic. >>>>

REMEMORARI – Mircea Micu: „Adevărul despre Marin Preda“ (II)

Marin Preda avea un fel ciudat de-a vorbi despre colegii scriitori. Un amestec de zeflemea şi detaşare ironicã, un fel de superioritate accentuatã. Cel mai des calificativ acordat ĩ legãturã cu talentul nu ştiu cui era: «bun dar n-a fãcut gaurã-n cer»…Atât. Nici cât de bun era, nici de ce era bun…

# Se destãinuia rar, cu grijã şi control minuţios, şi, când o fãcea povestea ca şi cum şi-ar exersa fraza, cu multe amãnunte, subliniind scenele cu râsul acela ciudat «he-he-he», un fel de behãit rãguşit.L-am auzit povestind aceeaşi ĩntipmplare la diverse intervale de timp. De fiecare dată povestea altfel. Miezul nu era schimbat dar amãnuntele erau total diferite şi pitoreşti. >>>>

RECITIRI – Constantin Schifirneţ: „A.D. Xenopol în spaţiul public“

Despre spaţiul public discutăm în sensul conferit de J. Habermas: ,,Noi calificăm drept «publice» anumite manifestări atunci când spre deosebire de cercurile închise, ele le sunt tuturor accesibile, în acelaşi fel cum vorbim despre locuri publice sau despre case publice”[1]. Spaţiul public este acel spaţiu unde au loc manifestări accesibile tuturor. În accepţia autorului german, spaţiul public se constituie atunci când „interesul public” derivă indubitabil dintr-un „consens raţional” întemeiat pe „discuţii practice” între actori sociali. Sfera publică s-a format o dată cu constituirea societăţii burgheze. Actorii sociali reflectă critic asupra statului şi asupra propriilor lor persoane şi expun teme de interes pentru public. Oricine poate interacţiona oricând cu oricine, discutând despre orice. >>>>

POEME – Al Florin Ţene: „Vitraliile mării“

FEMEIA CU TRUPUL DE LUT ARS

Femeie cu trupul de lut ars,încă te aştept

lângă barca întunecată

cu nasul vârât în nisip,

măcar că noaptea a trecut ne-mpăcată.

În valuri străluceşte luceafărul de ziuă

pe nisipul plajei roţile căruţei se aud

şi omul aruncând algele cu furca dimineţii

când peste tâmple mă loveşte biciul unui gând.

Dar dorul nu te aduce,pluteşte la orizont în hău,

Îţi poartă de ieri urma trupului tău.>>>

ESEU – Ana Dobre: „Viaţa din spatele destinului“

Primim în dar, când apărem în lumină, o viaţă şi un destin. De aceea, unii filosofi care au avut şi menirea de a schimba ceva în mentalul omenirii au crezut că toţi oamenii sunt egali – în faţa naturii şi a lui Dumnezeu. Ne naştem egali. Din punctul zero al existenţei pornim ca un grup compact de sportivi, cu şanse egale în marea competiţie a vieţii. Oscarul se poate primi şi pentru rol principal, şi pentru rol secundar. Şi totuşi, lucrurile nu sunt atât de simple, nu pot fi privite atât de simplist. Unii oameni îşi primesc în dar viaţa şi odată cu ea şi destinul; alţii îşi caută destinul toată viaţa, cu îndârjire, în toate meandrele; alţii coboară treptele umanităţii în subdestin, alţii nu-l găsesc niciodată. Pe unii destinul îi găseşte pregătiţi, pe alţii îi surprinde, pe alţii îi lasă indiferenţi. Suntem individualităţi, personalităţi, în comparaţie cu alţii, în comparaţie cu noi înşine. >>>>

ANTOLOGIA DE POEME – Cezarina Adamescu: „Departele şi aproapele“

Sunt ca o Ană

în drumul spre

monastire

spre a o zidire…

*

Un miracol de iubire

om şi zeu

dumnezeire…>>>>

ANTOLOGIA DE PROZA – Nicolae Rotaru: „O zi metafizică“

„Nu sunt dintre aceia care interzic, prin dispoziţii scrise şi lipite pe uşi, fumatul şi cacofoniile. Nu fac nici exces de modestie, ştiind că asta se cheamă prostie, cum nici nu abuzez de calităţile mele, etalându-le tot ca prostul! Nu sufăr să fiu împovărat de banalităţi şi platitudini, nici năclăit în metafore şi alte năbădăi lexicale. Când m-a proiectat, pesemne, Dumnezeu a fost făcut să râdă de vreun sfânt, că m-a croit în glumă! Acum, când stau la coadă resemnat, aşteptându-mi rândul la moarte, adică la porţia de nemurire, parcă-mi pare rău. Eu am vrut-o. M-am străduit pentru asta…” Zăbovesc sub vişinul bătrân, la masa rustică acoperită cu muşamaua prinsă cu cârlige de rufe la colţuri, pentru a nu o zbura vântul, şi filosofez. Eu şi filosofia! Asta-i tema ce-mi frământă cenuşiul din ţeastă, biciuindu-mi neuronii leneviţi şi burtoşi, de când cu pensionarea. Stau lângă ceaşca mea cu ceai antidiabetic şi legumesc orele dimineţii brodate cu triluri şi bântuite de arome. >>>>

NOUA GEOGRAFIE LITERARA – George Pena: Poeme „mumoase“

CA ÎNTRE BĂRBAŢI

Eu n-am nevoie

de funcţii,de grade

de decoraţii…

sunt omul liniştei

şi-al tăcerii adevărate.

Pentru înalte treburi

nu-s născut,

iar dacă, uneori,

ochii îmi ard >>>>

OPTIUNI – Adrian Botez: „Mărturisirea mea de credinţă literară“

Consider, ca orice scriitor normal, că, orice aş scrie, se transformă, automat, în Ţara Mea. De fapt – în Patria Mea. Probabil că şi România, ca şi celelalte ţări – este/există în forma şi în măsura scrisului scriitorilor săi. Dar, evident, “Patria mea este numai a mea!”… – zic des… – însă, uneori, trebuie să recunosc, spăşit: “Patria mea este a tuturor celor cu care sunt frate întru Spirit!” Şi Primul meu Frate întru Spirit – Fratele meu cel Mare! – este, firesc, Eminescu.
Nu-mi pot imagina, şi nu vreau asta! – ca Patria Mea să fie pângărită de cei ce nu vor să afle şi nu ştiu ce înseamnă Spiritul – deci, nu vor să afle şi nu ştiu ce înseamnă Frăţia întru Spirit!
Mai cred că Poeţii au format, deja, pe planeta Pământ, O NOUĂ RASĂ. Ei, Poeţii, nu se aseamănă cu niciuna dintre rasele pe care le ştim, din tratate – ori vestite prin Sfânta Scriptură: cred că mai sunt, ascunse, Sfinte Scripturi – pe care evanghelişti de taină ai lui Hristos au hotărât să nu le ivească decât atunci când lumea va fi ajuns la amiaza Epocii Mihaelice-Epoca Victoriei Spiritului pe Terra. Va fi ajuns la stadiul creştin autentic – adică, la Abecedarul Învierii… >>>>>>>>>

PORNIND DE LA CIORAN – Victor Martin: „Filozoful sub apă“

Filozofia lui Emil Cioran este bazată pe paradox şi, în acelaşi timp, paradoxală. Nu orice filozofie bazată pe paradox e paradoxală. Filozofia lui Cioran e paradoxală în mod existenţial, ca viaţa însăşi. Faptul că e o filozofie paradoxală, e mai greu de înţeles, dar, de multe ori, nu contează înţelegerea, ci tocmai neînţelegerea. O anumită formă de ascundere a raţionalului, ascunderea în intuitiv, cristalizează priza la public.
Plictisul lui Cioran e un fel de antiplictis; nu are nimic a face cu decadentul. Emil Cioran te face să-l înjuri, tocmai pentru a-ţi stârni curiozitatea. N-ai nici un chef să vorbeşti despre el, ci despre filozofi mult mai mari sau interesanţi, dar, totuşi, o faci. E ca şi cum ai prefera o mică insulă în Marea Egee, în detrimentul marii Grecii. Atomul poate fi mai greu de disecat, mai paradoxal decât întregul Univers, dar e mai interesant să faci asta.
Pentru a afirma inconvenienţa existenţei, poţi să te ascunzi în spatele paradoxului, poţi chiar să-i sondezi profunzimile, acesta fiind un truc foarte reuşit pentru a-ţi vinde marfa, adică pe tine, ca filozof. Pentru a fi un bun filozof, trebuie să intuieşti ceva deosebit în interiorul tău, raportat la realitatea înconjurătoare, şi îţi trebuie şi o inteligenţă nativă de excepţie pentru a sonda acest ceva deosebit. Şi, bineînţeles, îţi trebuie sila de a fi chiar şi filozof. >>>>>>>

INTALNIRI CU SCRIITORI – Ioana Stuparu: Dumitru Bălăeţ – ,,filosofie‘‘ şi ,,mitologie‘‘

La Biblioteca Metropolitană Mihail Sadoveanu din Bucureşti, în ultima seară a lui Cireşar, 2008, are loc ,,Întâlnirea cu scriitorii‘‘, eveniment organizat lunar de poeta Victoria Milescu. De astă dată invitatul este scriitorul Dumitru Bălăeţ. Cele peste cincizeci de apariţii editoriale, expuse pe rafturile bibliotecii din sala ,,Mircea Eliade‘‘, unde are loc întâlnirea, dovedesc contribuţia pe care şi-a adus-o la literatura română invitatul acestei seri. Participarea este numeroasă şi totodată valoroasă, în sală se află scriitori de seamă care, cu o deosebită consideraţie sunt prezentaţi de poeta Victoria Milescu, spre adevăratul scop al întâlnirii – ,,să ne cunoaştem scriitorii‘‘: Mariana Ionescu, Aureliu Goci, Florentin Popescu, Ion Lazu, Ion Horea, Iuliu Raţiu, Constantin Carbarău, Gheorghe Grosu, Gheorghe Zarafu, Ioana Piersică, Emil Lungeanu, Virginia Meheş, Marin Codreanu, Gabriel Puşcă şi mulţi alţii. >>>>

VOCI LIRICE – Maria Ciornei: Poeme

IUBI-TE-VOI, DOAMNE!

Iubi-Te-voi, Doamne,

Vartute-n valtoarea

De azi,

Intarire

In drumul pustiu si crucis,

Scaparea

Celui

Ce murmura-n strana >>>>

CARTI SI AUTORI – Florin Contrea: „Reevaluarea lui Nichita Stănescu în studiile lui Adrian Dinu Rachieru“

Din coperta volumului Nichita Stănescu – un idol fals? realizat recent de criticul şi exegetul literaturii Adrian Dinu Rachieru, ne impresionează chipul încordat al poetului Nichita Stănescu, aflat într-un moment catarthic, recitându-şi versurile la inspiraţia Muzelor. Titlul este polemic, făcând aluzie la starea poeziei sale aflată – după dispariţia poetului, – în situaţia de a fi mereu reevaluată de cititori şi de specialiştii domeniului literar. A fost sau n-a fost „idol” poetul Necuvintelor, la vremea sa, în conştiinţa publicului? Biografia sa ni-l arată pe Nichita, într-o evoluţie continuă, atât pe plan valoric, cât şi pe planul receptării sale estetice. A avut parte şi de elogii dar şi de contestări, din unghiuri diferite de vedere. Valul contestărilor recente, iscate mai mult din motive extraliterare, produce în rândul publicului cititor, o anumită stare de confuzie, produsă pare-se, şi de faptul că rafturile librăriilor sunt pline de orice, mai puţin de ceea ce ar fi mai necesar acum, adică de poezie actuală, şi de calitate. >>>>

LUCEAFARUL ROMANESC -iulie 2008

REMEMORARI – Mircea Micu: „Adevărul despre Marin Preda”

ANTOLOGIA DE PROZA – Mariana Brăescu: „Dimineaţă, cu ochii fierbinţi”

Elena Buică: „Magia cuvintelor”

Angela Nache Mamier: „Femelismul”, un probabil manifest literar

CRONICA LITERARA – A.I.Brumaru: „Eros şi Thanatos”

DESTAINUIRI-Ioan Baba: „Unde există întrebări nu există un punct final”

Emilian Marcu: Poeme noi

RECITIRI – Const. Miu: „Fabulosul de sorginte populară la Galaction şi Caragiale”

PROZA – Violeta Ionescu: „Sfinţi şi îndrăgostiţi”

POEME NOI – Ioana Trică: „Sunt”

SCRISUL MEU – Theodor Rapan: „Eu scriu fără vestă antiglonţ!”

CARTI SI AUTORI – Maria Vaida: „Al treilea ochi”

„CRITICI SI SCRIITORI” – Gabriela Zavalas Anghel: „Forcepsul şi proiectul”

CARTI SI AUTORI – Al Florin Ţene: „Cristalizarea hazardului”

POEME NOI – Marcel Turcu: „Iată”

ESEURI – Daniela Voiculescu: „Indigo şi Portocaliu”

PROZA – Gheorghe Postelnicu: „Forever”

ATTUDINI – Isabela Vasiliu-Scraba: „Eliade şi Culianu”

OPINII – Adrian Botez: „Specificul ELITELOR ALBE, în sec. XX-XXI”

HISPANICE – Adriana Vidroiu Stanca: Trei poeme

Alexandru Nemoianu: „Cronică de familie”

Al. Florin Ţene: „Ideea naţională” sau „Transformarea sufletească a României”

Nicolae Georgescu: Completări la „Boala şi moartea lui Eminescu” – Cu ochii larg închişi. „Dosarul Maiorescu”

RECITIRI – Ana Dobre: „Plutonic şi Neptunic în dimensiune eminesciană”

Nicolae Rotaru: „Eminescu e mort! Trăiască Luceafărul!”

Flora Mărgărit Stănescu: „Eminesciene”

Ion Murgeanu: „Cezar (o evocare post-mortem a poetului Cezar Ivănescu)”

OCTAVIAN GOGA , INTELES AZI – A.I. Brumaru: „În văzul criticii”

CANTEC ARHAIC – Elena Armenescu: „Căluşarii”

Lucian Marina: „Ultimul omagiu poetului Olimpiu Baloş din Serbia”