~Elena Armenescu: „Visele din zori”

Asculta-mă iubite, si bucură-te cu mine !

În zori, după ce tu te-ai trezit, te-ai îmbrăcat şi ai plecat de lângă mine, eu am readormit si iata ce am visat:

 Se făcea că tu erai pe o corabie, iar eu pe tărm. Veneai spre mine, legănându-te cum, se leagănă un chiparos, sub adieri, aproape imperceptibil. Eu simţeam în nări miros de plante exotice şi am fugit de-a lungul ţărmului să te întâmpin cu braţele ridicate în lateral, în dreptul inimii, îndoite le cot în unghi drept, cu palmele în sus avand degetele uşor răsfirate, aşa cum îţi place ţie să mă vezi în poziţia „predat“ fie că sunt în poziţie verticală ori culcată.

 Ai coborât de pe corabie sărind, zburând prin aer, direct pe uscat, pentru că nu mai aveai răbdare să se aşeze puntea de trecere şi ai ajuns în îmbrăţişarea mea dezlănţuită. Te-am aşezat stăpân peste aşteptările mele, să mi le anulezi cu dragostea si entuziasmul tău. În acelaşi timp tu m-ai prins, m-ai strâns la pieptul cald şi corpul ţi s-a arcuit, de parcă m-a înconjurat, gura mea s-a lipit de gura ta şi nu s-au mai desprins decât după ce am trecut printr-un întuneric irizat de stele roşii şi verzi, înmulţite de sufocare.

După o apnee prelungită, m-am trezit însetată de aer şi de tine care erai departe. Trenul îţi ducea corpul fizic, corpul dens, dar ceva din corpul tau eteric si un gând poate rămăsesera pe perna de lângă mine.Am mângâiat perna şi am adormit din nou cu dorinţa de a continua visul, şi tu ai venit într-adevar iar (în vis), calare pe un nor care a alunecat lin, până în curtea casei copilariei mele, unde ai descălecat şi te-am putut vedea bine. Aveai faţa strălucitoare ca o lumină în oglinzile apei. Te-am zărit de departe, nu eram în casă, eram în grădină, în via înflorită care-şi risipea mireasma cu dărnicie. Ochii mi se îngustau şi se închideau chiar, aproape orbiţi de lumina prea multă, iar narile de dilatau să deschidă bine canalul miresmelor, sa lase să curgă în mine parfumul dumnezeiesc.

 Deodată mi s-a părut că aud cântec şi am alergat spre curte, unde erai tu, rezemat de stâlpul casei. Mă aşteptai surâzând, iar din ochii tăi senini veneau spre mine două raze pline de duioşie şi iubire infinită, pentru că tu veneai trimis de cer.

– Am sufletul curat! mi-ai spus, nespus de tandru.

 Eu m-am frânt ca o pâine proaspătă, îndoindu-mă spre spate, mulţumind cerului în plină lumină, că şi-a amintit de mine şi a hotărât să-mi inunde singurătăţile cu apa vie a dragostei tale necondiţionate.

– Am sufletul curat! am răspuns eu ca un ecou, şi a urmat îmbrăţişarea…

ELENA ARMENESCU

(din vol: „Ganduri de utrenie“)

Cartea la care scriu