~Elisabeta Bogăţan: „Modelul Artur Silvestri, directorul de conştiinţe“ (fragmente)

Prin tot ce a făcut, Artur Silvestri a dovedit o rară vocaţie de ctitor de istorie : istorie literară, istorie a gândirii, istorie a simţirii româneşti. Sentimentul românesc al fiinţei este în gândirea sa un concept central, care dă calea de intrare în concertul mondial al culturilor : conturarea specificului naţional, nu disoluţia lui.

O energie debordantă, un ochi limpede şi pătrunzător, o minte clară, un suflet mare, au făcut din Artur Silvestri autorul unei opere impresionante.

Prin anvergura, profunzimea şi diversitatea lucrărilor publicate, prin clarviziunea istorică şi intensitatea iubirii de neam, prin fermitatea convingerilor şi puterea lor modelatoare, Artur Silvestri rămâne o replică modernă a marelui Nicolae Iorga, enciclopedismul personalităţii sale copleşitoare făcându-l în acelaşi timp comparabil cu B.P.Hasdeu.

Trei sunt conceptele cheie în jurul cărora pivotează întreaga sa operă: Modelul, Omul mare, Fapta. Cu ajutorul lor Artur Silvestri a urmărit, jalonând timpul şi spaţiul, o direcţionare a conştiinţelor către fapta ziditoare.

I. Teoria modelului.

La Artur Silvestri ideea de model, despre necesitatea căruia s-a mai vorbit şi înaintea lui, devine centrală. Corelată cu ea, este ideea de Om mare. Explicit sau implicit, observă Artur Silvestri, întreaga istorie se raportează la aceste concepte.

Artur Silvestri nu construieşte o teorie pură a modelului, ci analiza lui e aplicată. Caută întotdeauna modele care, în evoluţia lor, fac evidente circumscrierile, valorizările. În felul acesta el se dovedeşte un semănător, alt concept drag lui, risipind în suflete seminţe care vor rodi mai târziu; se dovedeşte un director de conştiinţe.

Întreprinderea lui Artur Silvestri este cu atât mai meritorie, cu cât vremea de azi dovedeşte o mai dureroasă criză de model, manifestată printr-o derută spirituală şi civică. O detaşare faţă de ceea ce a fost şi un dezinteres faţă de ceea ce va fi. Spre deosebire de vremurile trecute, care au au marcat pe răbojul timpului fapte şi Oameni Mari.

Subliniind nevoia explicită de model, Artur Silvestri îşi intitulează una din cărţi Modelul „Omului Mare”. Zece „Convorbiri de amurg” cu Antonie Plămădeală urmate de „Douăzeci şi opt de scrisori de altădată”, ( Editura Carpathia Press, 2004).

Este uimitoare similitudinea de structură interioară între Antonie Plămădeală şi Artur Silvestri. Căci dacă Antonie Plămădeală afirmă: „ Cîţiva prieteni îmi reproşează că m-am lăsat ademenit de arhive, că aş putea face şi altceva (…) Am aproape convingerea că mi s-au descoperit ca să-i reconturez, să-i redau vieţii”, exact cu aceleaşi cuvinte s-ar putea autodefini şi Artur Silvestri.

………………………………………………………………………….

Dar, mai mult chiar, Artur Silvestri şi Antonie Plămădeală se întâlnesc, de asemenea, în sentimentul unei anume predeterminări a omului mare : „mâna nevăzută care, alegând „omul mare”, îl orânduieşte unde şi când trebuie. Gândul propriu apare, evident, dar cînd se organizează, el organizează un „ceva” ce i se spune adeseori fără cuvinte ci doar în felul unei insuflări care, spre a se încorpora, îl îndrumă prefăcând viaţa prea repede trecătoare în destin şi, deci, în model.” spune Artur Silvestri, iar Antonie Plămădeală: „Am aproape convingerea că mi s-au descoperit ca să-i reconturez, să-i redau vieţii. Ce s-ar fi făcut ei fără mine? (…) Dumnezeu îi duce pe oameni unde are El nevoie de ei, nu unde cred oamenii că trebuie să fie.”

În plus, dacă focalizarea convorbirilor s-a concentat exclusiv asupra modelului Antonie Plămădeală, epistolarul aduce, explicit sau implicit, referiri la Artur Silvestri. „Mă întreb numai cînd veţi mai avea timp s-o faceţi, pentru că sunt mereu uimit de cât de mult scrieţi, şi cât de diverse teme vă atrag. Şi, dincolo de toate, cu câtă competenţă le abordaţi pe toate! Vă urmăresc scrisul cu interes şi am vorbit adesea despre dvs. în cercul meu de legături culturale, cu admiraţie şi preţuire.” spune Antonie Plămădeală, (tot el: „Sunt uimit de cît de multe lucruri ştiţi şi pe cîte portative ale spiritului vă încercaţi gândurile şi cuvintele, fiind dintre cei cu posibilităţi de a cuprinde uşor mai multe octave. Deşi am avut prilejul să stăm puţin de vorbă, mi-a fost de ajuns să-mi dau seama de izvoarele pure ale cunoştinţei din care beţi cu nepotolită însetare.” simţind nevoia să se refere „Mai întîi la felul cum curge erudiţia Dvs., parcă luînd-o înaintea condeiului care abia se ţine după dînsa. Un adevărat Har de la Dumnezeu.”).

………………………………………………………………………………………………………………… Conceptul de Om Mare primeşte prin „lucrarea” lui Nestor Vornicescu un apogeu: „Apare, astfel, tema Sfinţilor Români, ce nu s-a examinat încă precum ar fi trebuit dar se va face, cu siguranţă, într-o bună zi. În vasta desluşire intuită, aceasta este materia fundamentală, entelehia, suportul enigmatic nestricător: Oameni din Munţi, adică de peste Timp şi de Înălţime, oameni ai Cărţii, ai Cuvântului, ai Faptei Mari”.

……………………………………………………………………………………………………………….

Rostul prezentării vieţilor exemplare ale Oamenilor Mari rămâne mereu extragerea modelului: „cînd se va scrie mai senin şi mai potrivit istoria acestor vremi, Episcopul Eftimie al Romanului se va impune drept Marele Stareţ, modelul perpetuu ce a întărit şi pe alţii în credinţa că meritul există cînd fapta există şi aceasta este, la drept vorbind, de-ajuns spre a se îndeplini misiunea ce ni s-a dat.” „Modelul a „lucrat” adânc şi lucrează şi azi iar dacă, în contemporaneitate, se arătară stareţi mari, ce lăsară urmă şi pecete, este şi pentru că, odată şi mai deunăzi, fuse pe lume Episcopul Eftimie de la Roman.”

Urmărind personajul prezentat, autorul extrage, când se iveşte ocazia, reguli de comportare aleasă, specifică Oamenilor Mari, întru luare-aminte : „cuvintele, imprimate la maşina de scris, se încheiau cu o semnătură de neuitat, însemnată cu stiloul şi cu cerneală, o cerneală de culoare mov, ca să se distingă şi să arate, după cele mai înalte reguli de protocol, preţuire pentru destinatar.”

Acţionat de alte resorturi decât cele îndeobşte cunoscute, Artur Silvestri îşi pune scrisul în slujba instituirii legii celor zece fericiri, ca zece porunci, într-o citire aparte, pe care i le-a dezvăluit un „înger bătrân”, ( metaforă şi existenţă ), care i-a adus iluminarea, pacea şi înţelepciunea :

• „Fericit cel ce are un loc al lui pe Pământ

• Cel ce trăieşte liber printre cărţi, citite sau ascultate

• Cel ce ştie de unde vine

• Cel ce ştie unde se duce

• Cel ce apără pe cele Necuvântătoare şi pe cele Nemişcătoare

• Cel ce pomeneşte

• Cel ce ştie să asculte pe toţi şi pe toate cele ce îi vorbesc

• Cel ce înfăptuieşte

• Cel ce lasă o urmă

• Cel ce nu uită.”

…………………………………………………………………………………………………………………

Tablou imaginar de familie, vol. III din Memoria ca un concert baroc, pe linia datoriei de a nu uita, recuperează portrete din „cealaltă realitate, realitatea Strămoşilor” mânat de o dorinţă „sălbatică de înrădăcinare”. Şi în această incursiune conturează Omul Mare, omul Faptei. Astfel, vorbeşte despre Mitropolitul Tit Simedrea, „ultimul Mitropolit al Cernăuţilor, înscăunat după ce păstorise la Bălţi, în Basarabia, şi unde făcuse, ca în vremurile de-nceput ale Bisericii, un fel de misiune printre păgâni şi răspândise Scripturile între popoare, ştiind să grăiască „în Limbi”.” Adus la Bucureşti „cu anasâna”, şi-a trăit ultimii ani retras din lume şi din timp la mănăstirea Cernica, supunându-se regulii „chiliei luminate”.

………………………………………………………………………………………………………………

În familia sa spirituală Artur Silvestri enumeră de asemenea pe Dimitrie Grama, Bucur Chiriac, Teofil Răchiţeanu – „Învăţătorul din munţi”, Alexandru T. Drăgănescu, „tatăl meu, scriitorul de bătrâneţe”, „scriitorul tainic”, Doina Păcurariu, Corneliu Florea, „un căuzaş, un veghetor”, Alexandru Nemoianu, Mariana Brăescu, cu „lucrarea ei miraculoasă”, Lucian Hetzco, cel cu „talent de Grădinar care presimte floarea rară”subliniind la fiecare respectul pentru Faptă, specific Omului Mare.

În toate acestea, conturate şi scrise, dincolo de datoria ce şi-o asumă de a lupta contra destrămării produse de timp, de a salva de la uitare chipuri şi fapte memorabile, Artur Silvestri este mereu Învăţătorul care arată, care povăţuieşte, explicit sau implicit: uite cum trebuie trăită demn viaţa, uite puterea Faptei, puterea exemplului, a Modelului Omului Mare. Este mereu Director de Conştiinţe.

Mai mult decât atât, tablourile prezentate, înşiruirile de fapte, portretele atât de vii, încât simţi parcă omul mişcându-se în faţa ta, dezvăluie un remarcabil dar de scriitor, pentru care „scrisul este viaţa”.

2. Scriitorul

Surprinzătoare prin echilibrul perfect între estetismul superior şi fiorul unui profund lirism izvorât din convieţuirea cu esenţele, prin capacitatea de a transpune receptorul într-o atemporalitate care-i trezeşte ochiul pentru mister, prozele lui Artur Silvestri reunite în volumul „Apocalypsis cum figuris. Şapte nuvele fantastice şi un epilog”, apărut în Editura Carpathia Press, 2003 şi reeditat în 2005 sub titlul „Apocalypsis cum figuris. Sept nouvelles fantastiques et un épilogue”, de Centro Culturale Copto-Ortodosso, Venezia, sunt menite să marcheze un moment memorabil în evoluţia prozei scurte româneşti.

„Acestea sunt nu „proze” ori „nuvele” ci un fel de fragmente de epos criptic, ce captează un mister natural nedesluşit şi doar îl înregistrează fără a-l organiza. Sunt „bucăţi” înregistrate în marginea apei, îndrumate de un imaginar acvatic ce îşi caută formele potrivite unde să poată sălăşlui.” – spune autorul în epilog, oferind propria cheie de lectură. Dincolo de cuvinte, această cheie trădează percepţia poetică a realităţii, semnificând nu doar gândirea în imagini, ci şi contemporaneitatea cu miturile , cu naşterea timpului din timp.

……………………………………………………………………………………………………………………

„Mileniu în păduri” este un titlu care sintetizează admirabil esenţa respectivei proze. Decupajul în timp şi spaţiu este vag la maxim, cele două nume de personaje nu reuşesc să fie determinante, să individualizeze în vreun fel. Se simte parcă răcoarea timpului etern, din care au apărut personajele cu barca lor, să ia trupul Lenorei şi să se reintegreze misterului şi timpului fără istorie :”Cînd nimic nu se mai văzu după ei, lumea îşi pierdu, şterse ca de o mînă nevăzută, culorile: un cristal străveziu, limpede, precum mineralele împărăţiei lor fără iubire.”

Tema vieţii ca vis cunoaşte aici una din cele mai concise, mai puternic empatetice şi mai frumoase tratări.

Dincolo de valenţele fiecărei proze în sine, volumul se impune ca un corp omogen, având în subtext mesajul măreţiei omului în luptă cu atotputernicia timpului infinit, decupajele în timp rămânând însumabile pentru o istorie zbuciumată şi dureroasă prin puţinătatea şanselor, dar cu atât mai semnificativă. Nu o depunere a armelor, ci o asumare a condiţiei de muritor, de fiinţă istorică.

Şi, deşi autorul însuşi îşi luminează în epilog unele tangenţe literare, („Epoca de unde provin acestea îi cultiva cu precădere pe prozatorii sud-americani, pe Borges şi Marquez, pe Alejo Carpentier şi Vargas Llosa. Dar mai degrabă decât aceştia se întrevăd vagi ecouri din „Moderato cantabile”, din „Ţărmul Syrtelor”: Marguerite Duras, Julien Gracq şi poate Ernst Jünger”; „Noaptea de Sînziene” a lăsat o urmă atît de pregnantă”), prozele volumului „Apocalypsis cum figuris” se impun ca novatoare şi cu o puternică amprentă individualizatoare.

Precizia cuvântului, puterea evocatoare a imaginilor, dozajul exact de elemente concrete în conturarea nucleului epic , deschiderea înfiorată către sens şi capacitatea de transmitere a sentimentului de locuitor al timpului infinit, deci de concretizare a meditaţiei în trăire, dau prozelor lui Artur Silvestri un caracter modern, aşezându-le între cele mai bune pagini de proză scurtă , nu numai românească.

Prin tot ce a făcut, Artur Silvestri s-a străduit să dea Faptei strălucire maximă, să se apropie de model nu numai descoperindu-l, ci şi întrupându-l, s-a străduit să fie semănătorul care, risipind modele, să pregătescă rodiri viitoare, al căror ctitor tainic şi uriaş deja este, într-o lucrare enigmatică ce, la vremea potrivită, va răzbi la lumină.

ELISABETA BOGĂŢAN, Petrila, Hunedoara