~Ştefania Oproescu: „Potcoave de catifea“

ACT DE IDENTITATE 
De nu m-aş uita în oglindă,
de nu m-aş uita,
n-aş vedea
cum mi-au dispărut tâmplele, în iarnă.
N-aş vedea
ochiul căzut în sprânceană
şi părul podoabă de umbră
şi gura secată.
De nu m-aş uita,
aş crede că mi s-au vindecat
erorile
din actul de identitate.

COLIVII PENTRU FLUTURI 
Ai îmbătrânit şi tu tristeţe.
Nu mai dansa noaptea
despuiată
în cercănul lunii.
Goliciunea ta
nu-mi mai răscoleşte simţurile.
Ai îmbătrânit şi tu tristeţe.
Lasă,
nu te mai osteni să-mi citeşti
poveşti, despre colivii pentru fluturi.
hai, mai bine
să mergem împreună, la culcare.

POETII, LA PRIVEGHIUL SLOVEI,
(lansare de carte) 
Trecuţi din nou în testament,
mereu  aceiaşi, parcă-s rude,
Poeţii, la priveghiul slovei,
Dau nopţilor timpul prezent. 
Spectacol fără strai de gală,
improvizat din repetiţii,
pe scena arsă de cuvinte,
jucat mereu cu sala goală. 
Un paznic suveran pe nopţi,
incoruptibil ca destinul,
trage cortina peste veghe,
stinge lumini, închide porţi. 
Cu semnul focului în palme,
din ceara slovei alungaţi,
par lumânări în nopţi de Paşti
arzând în cărţi cu pagini albe.  

 
VIN PĂSĂRI 
Vin păsări la mine în zori
şi cad sub fereastră, strivite.
Iubire, e timpul să mori?
Ai straie de gală, cernite? 
În lupi se adună zăpezi,
în iesle, ogrinji fără frunze.
Simt oase-ncolţind în amiezi
şi lujeri, topindu-se-n umbre. 

 
AMIAZĂ DE VARĂ 
Amiază, răstignită-n vară…
Pe braţul umbrei, sângerând în soare,
mor clipele strivindu-se-n mişcare
ca apa, între pietrele de moară. 
E putred lemnul trupului, arat
de colţul ierbii. Însetaţi, în turme,
adulmecând prin nopŢi aceleaşi urme,
vin lupii tineri, mereu la adăpat. 
Căldura prinsă în candele de maci
topeşte umbra cu buze de rugină,
la fel cum vara coboară din lumină,
cu trupul risipit în seva din copaci.

POTCOAVĂ DE SCRUM 
Nu pot să te ajung
să te cuprind
sufleteşte.
Nu ştiu pe care drum,
am pierdut o secundă
Dorinţa e fum.
Iar eu,
părelnică umbră,
potcoavă de scrum. 

 
NUNTA 
S-a pripăşit în mine
un vânător flămând.
Cu mâna îngheŢată
îmi scurmă-n măruntaie
prin sângele cald.
Amurgul mi-e sărat
ca lacrima pelerinului
alăptând deşertul.
Pe cerul meu dorm paznici
înlănŢuind cu somn greu
Trupul.
Dă-mi mâna vânătorule.
E Timpul
Să nuntim vinul roşu.
Dezbracă-mă de trup.
Plecarea mea Ţi-o dăruiesc
virgină,
Doamne, e-atâta bunăvoie nesilită,
în lacrima ce-mi fură minŢile. 

 
SPAIME 
De-atâtea ori
dormind peste durere
am devenit cuib
în care clocotesc spaime
pe care ziua, le învaţă să zboare. 

 
ULTIMUL BAL 
Doarme tăcerea în buza ţărânii.
Sub tălpile mele uitate pe urme,
cad sfinţii zugrăviţi de pe culme
şi-şi leapădă visul fantasma minunii. 
Mai orb de când ochiul nu-mi plânge,
mai surd când vestirea-i mai clară,
mă arde răcoarea nopţii de vară
şi sarea-mi adapă setea din sânge. 
Alunec din spaimă ca mireasa din voal,
aproape nuntită în casa naturii.
Când mirele îmi soarbe vămile gurii,
strămoşii dau buzna la ultimul bal. 

 
VÂNĂTOARE 
O siongură lacrimă
pe coarnele cerbului căzut.
O singură lacrimă,  imensă,
cât un templu,
peste care se răstoarnă pădurea
în verde şi roşu. 

 
ROBIE
În mine n-a rodit ţărâna
ci alungarea din pământ.
Crescând din creştet, rădăcina,
mă-ngenunchiază spre cuvânt. 
Pribeag, pe muntele de humă,
cu lanţul nopţii pe grumaz,
întorc în brazdă recea humă,
mi-e soarele, doar scurt răgaz. 
Sisif în slujba neveciei,
prin trudă iar cobor din cer.
Vremelnic mă ofer robiei
la bolovanul de mister. 
ŞTEFANIA OPROESCU