~Ion Pachia Tatomirescu: „Cronică la «Radiografia spiritului creol – Cazul Miron Radu Paraschivescu»de Artur Silvestri“

Recenta reeditare a lucrării de factură cazuistic-monografică, Radiografia „spiritului creol“ – cazul Miron Radu Paraschivescu, de Artur Silvestri (ediţia I: 2004; ediţia a II-a, prin grija Marianei Brăescu Silvestri, 2010*), păstrează, fireşte, o Notă la prima ediţie, datând din martie 2004, dar cu capitolul (ce, în prima ediţie, făcea „închiderea cazului“) Soartă postumă, istorie stranie (pus la ediţia secundă) «în loc de prefaţă», după care se aşterne mai la vale cuvântul „deschiderii“ propriu-zise, Dincolo de „patologia neîncrederii“, relevându-se apoi – într-o decadă de aur – următoarele „secţiuni“ / „obiective transmonografice“: Miron Radu Paraschivescu în lumea prin care a trecut (pp. 38 – 78), Poezia: către un realism „sans rivages“ (pp. 79 – 174, cu subcapitolele „cardinale“: «Doctrina inovaţiei şi sensibilitatea „decadentă“», «Un mit al „spiritului creol“: Cântice ţigăneşti», «Episodul „academist“», «Triumful lui Proteu»), O metodă de creaţie: „tălmăcirea“ (pp. 175 – 186), „Poemele dramatice“: expresionismul ca necesitate neînţeleasă (pp. 187 – 203), Reportajul: de la „sociologia naţiunii“ la iarmaroc (pp. 204 – 253, cu subcapitolele: «Efectul „Alexandru Vlahuţă“», «O clipă într-o Românie a străvechimii», «Căderea în timp: „bâlciul“»), Două nuvele între I. L. Caragiale şi Camil Petrescu (pp. 254 – 263), „Memorii“ documentare şi imaginare (pp. 264 – 279), O posibilă gazetărie de „cronicar muntean“ (pp. 280 – 295), Efigie la „spiritul creol“ (pp. 296 –307). Structurarea / elaborarea silvestriană a acestor „secţiuni“ / capitole se datează în orizontul anilor 1980 / ianuarie (Râmnicu-Vâlcea) şi 1987 / august (Mânăstirea Ciolanu).

„Cazul“ este examinat cu multă fineţe de Artur Silvestri, dinspre modelul Omului Mare (căci Miron Radu Paraschivescu, într-adevăr, «vrednic fuse atunci când era pe pământ» – p. 127), dar şi dinspre creolitate, dinspre ceea ce şochează în istoria literaturii române, acele «nenumărate cazuri de vocaţie biruită şi de biografie supusă apăsării enigmatice, care o striveşte», dinspre «Golgota ce izbăveşte umanul, lăsând divinul să se releveze», dinspre observarea acelei impresii «de incompletitudine», «fără a se susţine totuşi necontestabil, impresia de eşec istoric şi de operă neisprăvită prin dramă personală; când nu sunt de-a dreptul tragedii ce impresionează, curmându-se prea repede talente ce poate ar fi atins genialitatea (precum Labiş, Cârlova şi poate Pavel Dan), aceasta rămâne doar impresie superficială când, de fapt, arată mize prea mari pentru puteri limitate; aici apare geniul pustiu, personagiul dramei naţionale, exponentul dacic sacrificat; el este cel chemat a face mult în timp scurt, convocând energii irosite anterior şi organizând ocaziile risipite; modelul impresionează; Heliade-Rădulescu, Hasdeu, Eminescu, Iorga şi Pârvan, Lucian Blaga, Cantemir şi Stolnicul deschid nesfârşite şantiere ce ar fi reclamat, spre a se încheia vreodată, contribuţii de generaţii, fiind evidentă aci năzuinţa, de nu chiar necesitatea consimţită a individului reprezentativ, a construcţiei peste fracturi…» (p. 24).

Lămurirea sferei semantice a creolităţii, clarificarea conceptelor de tipologie creolă, de spirit creol, solicită, fireşte, un amplu circuit critic-estetic, nu un „scurt-circuit“.

Artur Silvestri observă cu atenţie formulările invocate pentru lucrarea lor „împotriva curentului“: «universalism prin difuziune, cultură de import, adopţie de perspective», ori «metodologie nepotrivită», aproape-concluzionând: «Şi totuşi, ar fi greşit a se pune tipologia creolă doar în categoria reacţiilor culturale „satanice“, înţelegând prin aceasta subminarea voită, acţiunea nocturnă, conspiraţia organizată. Chestiunea se poate pune şi în termeni de onestitate. Iluzia protecţiei ca şi năzuinţa către o „civilizare“ văzută drept necesară sunt posibile şi în condiţii de sinceritate morală, fără a se presupune neapărat contribuţia demagogiei şi duplicitatea. La urma urmei, rezultatul contează şi esenţial este a se vedea ce şi cât din ceea ce se produce culturaliceşte în urmarea acestor adeziuni are valoare perenă şi dacă vocaţia nu-i astfel pierdută ori amânată pe căi ce nu duc, în fond, nicăieri. Bineînţeles că talentul ca virtualitate nu este condiţionat de ideologie şi nu decurge din ea dacă nu-i prezent în conformaţia sufletească inefabilă. Nu produci nimic din nimic. Când talentul există, capitală rămâne valorificarea lui în direcţia potrivită, ce îi asigură prefacerea din potenţialitate în act. […] Pierdută ori amânată, vocaţia îndrumată „creol“ şi, de fapt, în acest mod tulbure a dat un impresionant procent de reconsiderări ulterioare ale propriei poziţii, ce sunt risipă pură şi simplă căci o cultură trăieşte şi se exprimă prin monumente, nu prin palinodii. De vreme ce istoria îşi exprimă dimensiunea culturală prin individualităţi irepetabile, rezultă că este esenţial a se cere de la fiecare să dea ceea ce îi este propriu, lăsând urmaşilor valoare nu schiţă, operă, de fapt, ce contribuie, în felul ei, la construcţia Templului imaginar. Căci există, oricât ne-am feri de cuvinte mari, un soroc al creaţiei, un timp interior al scriitorului ce nu se va mai repeta niciodată cu aceleaşi caracteristici şi cu aceleaşi idealuri diferenţiate de la sine. Ceeea ce nu se face acum se amână şi va înmulţi fondul ipotezelor fără chip care, în materia fierbinte ce îşi caută trup, creează presiuni ce dezechilibrează evoluţia şi o nelinişteşte.» (p. 33 sq.). „Absenţa“ Templului Imaginar – despre care se face mai sus o subtilă grăire silvestriană – pe anumite segmente temporale ale istoriei Valahimii înseamnă, potrivit cazuisticii profunde, şi „construcţie căzută pe orizont“.

Revenind la subtilul concept silvestrian, spiritul creol, radiografia cazuistică de profunzime a lui Artur Silvestri detectează şi apoi operează cu materialul detectat „mutarea de orizont“ graţie unei noi sintagme expresionist-revelatorii, „de contrafort“: «istorie de convulsiuni biruite» (s.n.), ce nu angajează „ondulatoria“ blagiană, ci înaintarea zigzagată („abis – creastă – abis“, după teoria Matcă – Munte): «Iată de ce noi, ca români, ce ilustrăm o istorie de convulsiuni biruite, avem mai mult decât alţii sentimentul datoriei faţă de o cultură ce îşi recucereşte memoria după momente de predominanţă a spiritului creol, ajungând astfel să ne impunem într-o lume unde este loc, alături de alte universalii, şi pentru omul român. Prezenta încercare de portret nu-i propriu-zis o monografie, ci un studiu de caz, ce depăşeşte prin năzuinţă marginile obiectului.» (p. 36).

Ca în rundele de şah ale maeştrilor lumii, Artur Silvestri „mută regina“ de os paraschivesc, ori accentul circumflex al problemei, din „predominanţa“ spiritului creol al lui Miron Radu Paraschivescu, în epoca „pecetluitoare“ de operă, fără a numi-o proletcultism, deoarece, la data elaborării lucrării – cu intenţia de a publica-o prompt –, autorul ar fi avut de înfruntat o aspră cenzură (ori frazele sunt gândite, în această lucrare ca şi în altele, încât „să treacă“ de oricare dintre ferocii cenzori din respectiva perioadă malefic-istorică): «Vremurile, de fapt, îi îndrumă şi îi pecetluiesc opera, ce ne apare nu o dată inexplicabil de îndepărtată de proiectul ei interior şi de virtualitatea ce s-ar fi putut traduce în mod strălucit în concret şi nu s-a tradus. El rămâne a exemplifica – în locul marelui scriitor ce se prefigura – întâi de toate, drama vocaţiei amânate fără termen şi a talentului risipit fără rost ori depus în forme prea de tot mărunte faţă de anvergura operei ce ar fi putut să fie şi n-a fost.» (p. 36).

Există în această lucrare a lui Artur Silvestri şi aserţiuni de alarmă, ivite parcă din bronzul clopotelor mânăstireşti de pe vremea lui Ştefan cel Mare (ca, de pildă, în Soartă postumă, istorie stranie, datând din 5 martie 2004): «Aici, omul fără istorie nici nu imaginează astfel de atitudini iar când aceste ştiri îi trec pe la ureche nu înţelege şi le ia în derâdere. Fi-va cu putinţă mâine altă soartă editorială decât cea ambiguă ce se rezumă aci ? Indiscutabil că nu. Căci într-o ţară unde nici măcar un scriitor, cât ar fi de neînsemnat, nu are ediţie de „opere complete“ a gândi măcar o excepţie ce nu s-ar sprijini pe nici un argument este cu desăvârşire de neînchipuit. Intră aici iresponsabilul colectiv şi atitudinea gregară ce caracterizează omul român în materie de valori dacă nu chiar blestemul pomelnicului ars ce începe a defini lumea de aici, care îşi pierde memoria şi îşi uită predecesorii. Etapele ce aduc, la drept vorbind, „moartea definitivă“ se observară şi în ceea ce este postumitatea lui Miron Radu Paraschivescu. Uitarea apăru şi chiar se multiplică, de îndată ce poetul dispăruse din manualul şcolar iar numele încetă să mai circule pe această direcţie. Acest moment aşeză o placă grea, de granit, peste valoarea populară a unei opere ce nu se socotise vreodată a fi prea în exces folosită în scop educativ.» (în ediţia I: p. 123 / în ediţia a II-a: p. 11).

Şi prin exemplara lucrare cazuistic-monografică, Radiografia „spiritului creol“ – cazul Miron Radu Paraschivescu, Artur Silvestri se dovedeşte a fi un veritabil spirit balzacian, nu „creol“, şi de aici, poate, impresia de „descendeţă călinesciană“, pe care i-o evidenţiază, în 1981, criticul Nicolae Ciobanu, pe lângă exact-aplicatele „epitete-binom“, valabile pentru toate anotimpurile-i creatoare, «dezinvolt şi preţios, retoric şi fastuos, graţios şi incisiv – într-un cuvânt, impunătoare alură de critic artist», şi – mai adăugăm noi (pentru scandare) – un justiţiar incontestabil şi bărbos, ca un adevărat atlet al lui Iisus Hristos. Iar dinspre lumina istoriei veridice a literaturii valahe, Radiografia „spiritului creol“…, de Artur Silvestri, rămâne una dintre cele mai profunde analize ale „întregului“ operei lui Miron Radu Paraschivescu, din câte s-au ivit până în prezentul, ori până în „perfectul conjunctiv“** de azi (*Artur Silvestri, «Radiografia spiritului creol – Cazul Miron Radu Paraschivescu», ediţia a II-a, îngrijită de Mariana Brăescu Silvestri, Bucureşti, Editura Carpathia, 2010; pagini A-5: 320; ISBN 978–973–7609–51–9. ** O variantă a prezentei cronici, cea de la ediţia I, cu titlul O carte despre autorul «Cânticelor ţigăneşti», a apărut în revista timişoreană, Rostirea românească, anul XI, nr. 1 – 2 – 3 / ianuarie – februarie – martie, 2005, pp. 63 – 65).