Nicolae Grigore Mărăşanu: „Eterna Creangă de Aur”

Un prieten scriitor şi editor mi-a adus în dar o carte: “Antologia basmului cult românesc”, două volume însumând peste 1.150 de pagini, apărută la Editura Grai şi Suflet – Cultura Naţională, sub îngrijirea regretatului poet şi editor Ioan Şerb. Sunt adunate aici şi oferite cititorului de toate vârstele cele mai frumoase basme ale românilor, culese şi prelucrate de autori celebri: Alecsandri, Odobescu, Eminescu, Creangă, Slavici, Caragiale, Delavrancea, Coşbuc.

Mi-a aşezat cele două volume în braţe, calm, tăcut, cu o semnificaţie a gestului aproape ritualică, dar într-un fel şi complice, ştiindu-mi dragostea pentru această inestimabilă comoară de frumuseţe şi înţelepciunea care este Basmul.

Un fior de înaltă bucurie mi-ă străbătut fiinţa.

Ţineam la piept cutia cu mărgăritare a Cenuşăresei?!

O punte s-a ivit peste timp şi am plonjat de pe ea în atemporalitatea copilăriei lumii, pe tărâmul tinereţii-fără-de-bătrâneţe şi al vieţii-fără-de-moarte. Acolo, maica, încă tânără, mă adună din risipirea jocului fără miez, ne aşezăm pe pragul de piatră al împărăţiei pitice şi cu mişcări aproape imponderabile deschide cartea cu poveşti.

La zece paşi de noi curge fluviul cel mare al Europei, Dunărea, altă mare poveste.

Pe celălalt mal se desfăşoară în praguri de înălţimi şi culori cele trei păduri fantastice: de aramă, de argint, de aur.

Tatălui meu un ochi îi râde şi altul îi plânge pentru că are trei fete, eu sunt singurul fecior şi nu ştie cât de bărbat voi fi să-i duc mai departe împărăţia. Să mă încerce, îmi cere să-i aduc un ulcior cu apă vie din fântâna fermecată a Zânei Zorilor. Trec fluviul înotând numai cu braţul drept, pentru că în cel stâng îmi ţin hainele sus, sus, să nu se ude; le îmbrac după ce ajung pe celălalt mal, mă lupt cu vâlvele pădurilor, le prefac în cai năzdrăvani şi plec la drum. Murgul mă poartă în şaua de aur ca vântul, ca gândul, ca dorul ori ca blestemul. În lupta mea cu Statu-Palmă-Barbă-Cot, cu căpcăunii, cu pândarul cel cu un singur ochi în frunte mi-i iau prieteni şi mă bizui pe Setilă, fiul secetei, pe Flămânzilă, cel ce mănâncă brazdele a 24 de pluguri şi strigă că moare de foame, pe Gerilă, vestitul Ochilă, frate cu Orbilă, pe Păsări-Lăţi-Lungilă, Strâmbă-Lemne şi Sfarmă-Pietre, pe Ivan Turbincă şi genialul Păcală, pe zâne şi crăiese. Străbat spaţiul frigului până la Sfânta Miercuri, pustiul de foc al Sfintei Joi şi îmi culc o noapte capul în poala Sfintei Vineri.

Mă apropii tot mai mult de fântâna cu apă vie a Zânei Zorilor.

Scot de la brâu fluierul cel fermecat, cânt din fluier, Sfânta Duminică îmi culege şi-mi dă în dar o poală de somnoroasă, şi Zâna Zorilor, cu întreaga ei suită de pândari şi zâne-pajere, coboară în somn adânc.

O sărut dulce şi o las în leaganul ei de aur să viseze pe Făt-Frumos.

Îmi umplu ulciorul cu apă vie din fântâna cu apă vie, păstrată în doagele ei din moşi şi strămoşi, pentru că aşa a fost lăsat să rămână, şi mă întorc spre pragul dintâi.

Murgul mă întreabă: cum vrei să te port stăpâne?

Iar eu îi răspund: nu ca vântul, nu ca gândul, nu ca dorul, nu ca blestemul, ci mai iute de cum trece fericirea.

Dar casa cu prispă de piatră nu mai este, a împins-o lama unui duldozer în Dunăre.

Împăratul a murit demult, iar Dulcea, care îmi descifra cartea cu poveşti, e o porumbiţă albă care vine în fiecare dimineaţă la fereastra camerei în care scriu propriul meu basm şi-mi bate cu ciocul în geam. Îi zâmbesc complice, ea îmi ia zâmbetul ca pe o merindă din boabe de aur şi dispare în atemporalitatea din care s-au fost ivit.

Şi vraja piere.

Calea către apa de vie a durat o clipă sau o veşnicie?

Nu mă mai interesează numărul anilor, deoarece timpul basmului nu mai este o relaţie matematică, ci una a fascinaţiei modelatoare, a intensităţii trăirilor ce le-am fost trăit.

Şi apa vie, unde e apa vie?

Iat-o aici. În fântâna inimii, esenţă a unei mari iubiri, în care se însumează virtuţile dobândite la capătul acestei iniţiatice călătorii.

Astfel te poţi aşeza pe tronul propriei tale împărăţii.

NICOLAE GRIGORE MĂRĂŞANU