LUCEAFĂRUL ROMÂNESC

revistă on-line de literatură şi cultură românească

~Dan Brudaşcu: „De la epigonismul eminescian la poeta vates”

Exegeţii liricii gogiene, deşi s-au ocupat în mai mică măsură, nesistematic chiar, de începuturile poetice propriu-zise ale lui Octavian Goga, unii dintre ei au sesizat multe din afinităţile acesteia cu creaţia eminesciană, coşbuciană sau cea a lui Şt.O. Iosif. Referindu-se în primul rând la opera de maturitate, adică la cea cuprinsă în volume, G. Călinescu subliniază pertinent şi argumentat că: „În poezia lui Goga dăm de structura poeziei lui Eminescu, dar altfel acoperită încât abia se bagă de seamă”. Afirmaţia criticului, deşi deplin justificată  dacă privim în ansamblu creaţia poetică a lui Octavian Goga, este, parţial, infirmată de poezia de debut a acestuia, ca şi de cea premergătoare apariţiei volumului Poezii (1905). Credem că, aşa cum a procedat cu o bună parte a articolelor sale, rămase doar în paginile publicaţiilor în care au apărut, neincluse ulterior în volume, poetul, conştient de caducitatea, ca şi de neîmplinirile sau imperfecţiunile lor estetice, făcând o selecţie exigentă, severă, nu le-a considerat demne de a fi adunate în volume pe acele poezii „înfiripate din
îndemnul unor clipe trecătoare”. Este cunoscut în prezent un număr însemnat de poezii, publicate de poet în revistele: Tribuna, Tribuna, literară, Revista ilustrată, Familia, Luceafărul, Viaţa literară, România, sau, postum, abia în deceniul al VII-lea al secolului trecut, în Steaua, Argeş etc, sau în volumul Poezii (1973), care oferă imaginea unui cu totul alt Goga. Multe dintre ele, tributare modei vremii şi în special epigonismului eminescian, lasă cu destulă greutate, şi doar cu câteva excepţii, să se întrevadă mesianismul şi implicarea socială activă, sfidând orice risc şi dispus la orice penitenţă
sau sacrificiu, de mai târziu, ale poetului. Este vorba de „o lirică erotică, în care, în primul rând, modul de a simţi, atitudinile erotice sunt eminesciene, normal exprimate prin sintagme, metafore şi procedee poetice de împrumut”. Spre a ilustra această aserţiune, precizăm că versuri ca:

„Copil eram când am avut / De fericire parte, / Sunt june: fericirea azi / De mine e departe.” cu care începe poezia sa de debut, Atunci şi acum, sunt, cu certitudine, influenţe din creaţia eminesciană, „cu uşoare ecouri din Iosif” , dar, în opinia noasatră, şi reminiscenţe ale lecturilor sale din lirica romanticilor germani.

Mult mai accentuat „eminesciene” sunt poezii ca: Aşa a fost să fie, Azi şi mâne …, Dragoste şi rânduri, In calumniatores , Lacrămi…, Mai rămâi …, Te-ai dus …, Blondinei, Clipe senine, Ostenit …, Tu dormi …, Cântec, Ironie, Râs printre lacrămi, Fii pe pace!, Sonet Ţie! …, Prietenei, Fragment, Să plec …, Aşteptare etc., publicate, cu o singură excepţie, de Octavian Goga în perioada 1898-1902. El însuşi conştientizează acest fapt atunci când le denumeşte „încercări tinereşti, răsărite pe urma vegetaţiei eminesciene”.

În marea lor majoritate, tributare atmosferei apăsătoare, specifică epigonismului eminescian, aceste creaţii lirice degajă trăiri şi simţăminte mimate, superficiale, lipsite, cel mai adesea, de fior, de sinceritate şi profunzime . Aşa cum s-a observat, acestea stau „sub semnul unui erotism mimat, al unui pesimism confecţionat după reţete străine.” Liceanul de la Sibiu şi Braşov, iar apoi studentul aflat în primii săi ani  de studiu la Budapesta dedică asemenea versuri, cu numeroase cacofonii, imperfecţiuni de ritm şi adesea de rimă, unor iubite („muze”) ocazionale, locale, destăinuindu-le „chinurile” unei iubiri pasagere, fără impact asupra devenirii sale viitoare. Deşi nu sunt contestate ecourile eminesciene din cuprinsul acestora, unii exegeţi sunt, însă, de părere că în unele dintre poeziile lui de început „e de recunoscut mai degrabă cântecul de lume neoanacreontic al lui Conachi
decât Eminescu”. Încă din poezia de debut, Octavian Goga, atât sub influenţa lui Eminescu, cât şi sub cea a lui Vasile Alecsandri, recurge, la fel ca marii creatori ai literaturii române, la creaţia populară, sub aspect prozodic, tematic,  lexical sau ca stil de versificaţie etc..  Însă, la fel ca şi mentorul său, el va conferi acestor versuri „un înţeles existenţial şi filosofic mai aparte”, punându-şi astfel în evidenţă harul şi talentul, lărgirea treptată a orizontului său spiritual, descoperirea drumului propriu. Octavian Goga a recunoscut, conştient, influenţa exercitată asupra sa de creaţia eminesciană, încă de la primele lui încercări poetice. Apropierea de  creaţia eminesciană a fost benefică, permiţîndu-i lui Goga nu numai trecerea de la sentimentalismul romantic, desuet, la marile probleme ale colectivităţii timpului său, cât mai ales pentru asigurarea premiselor  favorabile naşterii unui nou şi mare poet. Gheorghe Grigurcu, făcând disonanţă cu majoritatea exegeţilor liricii gogiene, crede că „discursul său poetic este dureros întors spre trecut”.

Totodată, el este de părere că: „Aceasta este relaţia de fond a „poetului  pătimirii noastre” cu legatul lui Eminescu. Ambii sunt paseişti înfocaţi, a căror flamă sufletească de revoltă apare, sub bătaia vântului conceptual, orientată înapoi”. Se remarcă, totuşi, de către alţi exegeţi, faptul că, departe de a fi un  simplu epigon, în opera sa de maturitate, : „Goga a reeditat experienţa de laborator a lui Eminescu şi a urmărit cu tenacitate încărcătura maximă de sens pe spaţiul cel mic al cuvintelor, şlefuind, înnobilînd, rafinînd  construcţia pînă la transparenţa cristalină a versurilor”. Deşi, în bună măsură judicioase, asemenea aserţiuni nu reuşesc să pună în evidenţă, în toată amploarea ei, relaţia specială dintre cei doi poeţi  naţionali. Într-un alt capitol, am subliniat, în general, raporturile, în plan literar, dintre Octavian Goga şi George Coşbuc, cel intrat în memoria posterităţii ca „bardul de la Hordou”. Am avut atunci în vedere nu doar  creaţia lirică de ansamblu a lui Octavian Goga, identificînd, tematic, dar mai ales sub aspect conceptual (i.e. monografia spirituală a satului ardelean, de exemplu),  câteva din influenţele poeziei coşbuciene. Nu am  insistat, cu acel prilej, suficient şi cu exemple ilustrative, asupra poeziei de început a lui Octavian Goga, a celei premergătoare apariţiei volumului său de debut. Prestigiul incontestabil în epocă al lui Coşbuc, dar mai ales abordarea  unor teme inspirate de mediul ardelean, binecunoscute, încă din acea perioadă de început tânărului Goga, recurgerea la un limbaj bogat în cuvinte şi expresii regionale, termeni arhaici şi religioşi etc., au fost tot atâtea  argumente ca Goga să-şi facă din poezia acestuia un model şi, conştient sau nu, să-i servească drept sursă de inspiraţie. După cum se va vedea, însă, poetul răşinărean nu s-a transformat într-un imitator sau epigon al poeziei  coşbuciene , reuşind, în scurt timp, s-o egaleze valoric şi s-o şi întreacă sub raport estetic şi al expresivităţii literare . Cu toate acestea, dacă ne referim exclusiv la creaţia sa din perioada 1897-1903, întâlnim destule stihuri „în care Eminescu şi Coşbuc se unesc  într-un epigonism fără cusur, pe muzica romanţei lăutăreşti” Influenţa coşbuciană este, însă, vizibilă şi în alte poezii:

Avea trei fii sărmana mamă,

Dar moartea în al său avât

I-a secerat încet, pe rând,

Şi astăzi ea oftând exclamă:

Nu-i fericire pe pământ”

(Nu-i fericire pe pământ)

sau:
Şi vântul guteş câteodat’

Alintă vârfuri de răcheţi,

Şi tot pe lume-i împăcat,

De ce mă faci tu să mă zbat,

Cu ochi plânşi osteniţi? …

(În taina sării)

sau:
Ca jăratecu-n cămin

Arde-n piep de om viaţa,

Ce se stinge-ncet şi lin,

Ca jăratecu-n cămin

Până dimineaţa …

(Adevăruri triste)

ori:
Stătea copila pe podmol

Cu furca-n brâu, cu braţul gol

Şi cu fuioru-n mâni.

Un îngeraş cu ochi căprii

Dacă-l săruţi în ori nu-şi vii

Trei săptămâni.

(Stana)
Vizibile influenţe coşbuciene, nu numai tematice sau sub aspect lexical, prozodic sau al versificaţiei, mai pot fi întâlnite şi în alte poezii de început ca: In calumniatores , Împăcare, Pe uliţă, Măgdălina, Aş vrea …, Adevăr …, Dragoste barbară, Noi şi ele, Zâmbet trist, Pe pat, Carmen  miserabile, Acasă, Vis maior, Noi, L-a luat Dumnezeu etc. Dar, la fel ca şi în cazul poeziei eminesciene, lirica lui Coşbuc nu a încetat să-l influenţeze pe Goga odată cu apariţia volumului său de debut.  Deşi, treptat, dar viguros, Goga găseşte resurse de a se desprinde, croindu-şi propriul său drum nu numai în poezia ardeleană, ci şi în cea naţională, Coşbuc rămâne un model, iar opera sa, în forme şi grade varii, va  continua să iradieze influenţe asupra scrisului său. Goga însuşi, nu numai în discursul său de recepţie la Academia Română, nu se dezice complet de ea, dar ţine să-i sublinieze, argumentat, fără agresivităţi gratuite, limitele  şi extensia în timp.

Ar fi, de aceea, o eroare majoră să exagerăm ponderea acestei influenţe, pentru că am risca să minimalizăm originalitatea universului liric gogian. Credem că interesul manifest al lui Octavian Goga faşă de poezia lui George  Coşbuc este motivat, pe de o parte, de provenienţa lor din acelaşi spaţiu geografic, marcat, cu diferenţe puţin semnificative, de aceleaşi frământări social-politice, dar şi de tradiţii, obiceiuri şi de un limbaj specifice,  sensibil diferite în raport cu celelalte provincii româneşti, dar, pe de altă parte, şi de o cultură şi pregătire intelectuală apropiată, bazată pe lecturi asidue din literatura universală şi autohtonă, cu accent pe  literaturile greacă, latină, maghiară, germană sau italiană. Octavian Goga a putut, aşadar, descoperi la Coşbuc, cu relativă uşurinţă, afinităţi de lectură, gusturi estetico-literare apropiate, dar şi subiecte şi teme care  l-au preocupat şi atras în egală măsură şi care se vor răsfrânge în creaţia sa viitoare . Asemănările dintre cei doi importanţi poeţi ardeleni, deşi nerelevante în planul creaţiei lor literare propriu-zise, pot fi coborâte pînă la nivelul
amănuntului biografic. Deşi semnificativă în plan tematic şi la nivelul mijloacelor de expresie estetico-literară, influenţa lui Coşbuc nu anulează sau pune sub semnul îndoielii originalitatea lui Octavian Goga nici chiar atiunci când cei doi  poeţi realizează monografia satului transilvan de la cumpăna celor două veacuri. Satul lui Coşbuc este, în primul rând, în opinia noastră, unul static, măcinat de dureri, nu lipsit de evenimente de o oarecare diversitate şi intensitate a trăirii, dar insuficient redate şi aprofundate . De aceea, el sugerează, mai degrabă imaginea unei cărţi poştale ilustrate, frumos colorate, dar vagă, lipsită de profunzime. În schimb, satul din versurile lui Octavian Goga, nelipsit, în totalitatea  sa, de unele clişee sau abordări romantice , este mai profund, mai dinamic, mai viu, mai credibil. El cunoaşte o viaţă vulcanică, cu pasiuni şi trăiri puternice, adânci şi mistuitoare, cu un dinamism al relaţiilor interumane  autentic, deloc trucat sau mimat. Aceasta deoarece, aşa cum avea să declare, el era deplin conştient că, la fel ca în cazul tuturor celor ce s-au „smuls din sumanul strămoşesc”, primind „botezul cultural al occidentului”,  simte acut că: „mintea ne tresare la fiecare pas, chinuită de problemele dualităţii sufleteşti necontenită, avem izbucniri de sănătate rustică şi slăbiciuni de rafinărie apuseană; dar în adâncul inimii purtăm totdeauna  frăţietatea cu cei rămaşi în umbră şi surprindem accente din simfonia nemărginită a durerii lor”. Trebuie să îi dăm dreptate lui Gh. Bulgăr care, deşi subliniază afinităţile celor doi poeţi ardeleni,  este de părere că: „Goga l-a întregit pe Coşbuc  şi a dat dimensiuni istorice şi artistice, prin expresivitatea poeziilor sale, temelor săteşti, componentelor spirituale ale peisajului rural, intuind cu artă aspectele sufleteşti ale geografiei transilvane, ca fundal  al unei epopei eroice. Exigenţele ideii impuneau exigenţa formei; limbajul poetului s-a impus prin noutatea absolută a timbrului, a sintagmelor, a metaforei inedite.” Evident, însă, că poeziile de început, anterioare debutului editorial al  lui Octavian Goga, din 1905, aflate, aşa cum am mai arătat, sub influenţa vizibilă a paşoptiştilor ardeleni, a lui Eminescu şi Coşbuc (mai puţin a lui Vasile Alecsandri ), ca rezultat al lecturilor sale de tinereţe, dar şi a  lui Uhland, Heine sau Schiller, anticipă prin relativ puţine elemente sau expresivitate lirică marea lui poezie de mai tîrziu, mai ales cea vaticinară şi mesianică. Ele se înscriu, într-un fel, în mediocritatea lirică siropoasă şi intens  lacrimogenă, specifică poeziei române post-eminesciene de la cumpăna veacurilor al XIX-lea şi al XX-lea. Nu sunt, în întregul lor, lipsite de clişee şi stereotipii, de imperfecţiuni de ritm şi rimă, de un limbaj şters,  aproape fără strălucire, pe alocuri, ca şi de cacofonii şi numeroase platitudini. Mai degrabă, avem de-a face cu poezii care cu greu depăşesc nivelul mediocru specific atmosferei apăsătoare, dar false şi artificiale, cultivată  de epigonismul eminescian. Ele degajă stări şi trăiri superficiale, mimând suferinţa sau neadaptarea la un mediu aparent nepropice pasiunilor juvenile ale autorului. Poetul pare preocupat excesiv de pasiunile sale amoroase. De  aceea el suferă „de-a patimei povară” (Aşa a fost să fie), de „doruri nenţelese” (Dragoste şi gânduri) sau din cauză că „izvorul veseliei (…) tot seacă” (Împăcare). Tânărul Goga se complace, după model romantic, în  posturi artificiale, siropoase, de un lirism minor, care, cu greu, permit să ni-l imaginăm în rolul de poeta vates, de Mesia al neamului său. Dacă Octavian Goga ar fi rămas, în continuare, fidel începuturilor sale, ne  este greu să credem că el s-ar mai fi impus vreodată ca una din cele mai originale voci ale poeziei române de la începutul secolului al XX-lea. Credem că şansa poetului de a depăşi acest debut modest, discutabil sub  aspect valoric, a reprezentat-o, pe de o parte, contactul, odată cu începerea studiilor budapestane şi pe parcursul celor berlineze, cu marea literatură universală, alta decât doar cea maghiară şi germană – după cum  reiese şi din traducerile pe care le va realiza în acei ani -, iar pe de alta  de adevărata şcoală, riguroasă şi exigentă şi în planul creaţiei proprii, pe care a reprezentat-o apariţia, la 1 iulie 1902, la Budapesta, a  revistei Luceafărul. Noua publicaţie cultural-literară românească scoasă, în capitala Ungariei, de un grup de tineri entuziaşti, printre care s-a numărat, de la bun început, şi Octavian Goga, a jucat un rol imens nu numai pentru primenirea  climatului spiritual al românilor din spaţiul aflat sub dominaţie străină, dar şi pentru formarea multora dintre viitori mari scriitori şi oameni de cultură ardeleni. Într-un fel, deşi acest lucru ar putea fi perceput ca o  imputare, ea a contribuit substanţial, mai ales prin scrierile lui Octavian Goga şi Ion Agârbiceanu, dar nu numai, la afirmarea, la nivelul întregii românităţi, a unuia dintre curentele dominante ale culturii şi literaturii  româneşti din primii ani ai secolului al XX-lea – semănătorismul. În plus, prin deschiderea faţă de scriitorii din toate provinciile locuite de români, revista Luceeafărul, iarăşi şi cu concursul lui Octavian Goga, devenit unul  dintre factorii importanţi ai conducerii ei, va grăbi înţelegerea nevoii marelui deziderat politic de mai târziu, dar mai ales a înfăptuirii  lui grabnice – crearea statului naţional român unitar. Departe de ţară, obligat să sesizeze, rapid, inclusiv complexele probleme  social-politice de la început de secol al XX-lea, cauzele şi viitoarele lor direcţii de acţiune, care constituiau noi provocări, cu totul diferite, şi
pentru noile generaţii de intelectuali, în formare, de pe cuprinsul  vastului, dar îmbătrânitului şi închilozatului imperiu bicefal austro-ungar, poetul român va ajunge, treptat, să îşi înţeleagă cum se cuvine, de pe cu totul alte poziţii, inclusiv condiţia şi rostul său de creator. El va  conştientiza, în noul context,  cultural-spiritual, dar mai ales social-politic, că a trăit într-un climat artificial, siropos, facil, nesemnificativ. Lecturile asidui, variate şi numeroase, dar mai ales conştientizarea noilor  exigenţe şi provocări social-economice şi politice deschid în faţa poetului român noi orizonturi şi perspective. Asumarea lor, conştientă, îi impune, ca şi creator şi poet, iar ulterior şi ca reprezentant al unei naţiuni obidite şi umilite timp de secole, o abordare diferită, renunţarea la mimetismul şi pesimismul minor şi angajarea, ca poeta vates, dar ca şi pedagog al conştiinţei naţionale, în marile confruntări naţionale şi politice menite a  asigura o nouă configurare administrativ-teritorială şi statală Europei Centrale şi de Sud-Est, ca şi, în primul rând, pentru poporul său.

Dan BRUDASCU

Anunțuri