~Victor Martin: „Inflaţie de idei“

E inflaţie de idei originale româneşti. Împiedicaţi de un sistem represiv să se exprime, românii n-au putut fi împiedicaţi să gândească. Acum, când nimeni şi nimic nu te mai opreşte să vorbeşti, românul şi-a dat drumul, astfel încât s-a ajuns la peformanţa deloc plăcută în care vorbeşte toată lumea şi nu mai ascultă nimeni.

Din lipsa de timp, din ritm mai accelerat de viaţă, din interes, din plictiseală sau din toate astea la un loc, suntem interesaţi mai mult de emiţătorii ideilor decât de ideile acestora. „Am citit despre…” e un laitmotiv.

Aceste prime fraze mi-au fost sugerate de apariţiea unei cărţi care are ca subiect tocmai ideile originale româneşti, blocarea acestora în spaţiul mioritic şi insensibilitatea acestui spaţiu la ideile originale. Autorul însuşi e prea prins de vraja propriilor lui idei pentru a mai percepe şi ideile altora, deşi tocmai aceste idei originale şi fascinante l-au făcut să intre în lumea literelor bine finanţate. Cocoţat într-o ditamai funcţia, ai fi crezut că acesta îşi va lua în serios rolul birocratic de a apleca urechea şi la originalitatea celor mai puţin descurcăreţi. N-a fost aşa. Cine e interesat de cine? La rândul meu, nici eu nu sunt interesat să citesc viitoarea carte a autorului amintit, intuind ce vrea să spună.

Orice autor scrie ceea ce i-ar fi plăcut să citească. Aplicând principiul ocheanului întors, oricine vrea să citească ceea ce i-ar fi plăcut lui să scrie. Aşa se face că, dacă o ţinem aşa, pe această idee, vom ajunge să avem mai mulţi scriitori decât cititori. Acest lucru e specific oricărui început de nouă orânduire, aşa cum avem mai mulţi pensionari decât salariaţi si, de asemenea, aşa cum avem un popor care face politică, în timp ce îndrituiţii în sensul ăsta, parlamentarii, se ţin de altele.

Contează foarte mult cine se găseşte la obiectivul lunetei şi cine la ocular. Nimeni nu vrea să stea la ocular, să se intereseze de ideile altuia. Într-un narcisism ce pare firesc în actualele circumstanţe, toţi vor să fie observaţi, cercetaţi, admiraţi, comentaţi sau prezentaţi pe la televiziuni. Oamenii inteligenţi se ştiu, nu se cred inteligenţi.

Mediul intelectual poate părea „debil” dacă îl raportăm la o societate normală, nu la o societate bolnavă din punct de vedere moral, cum este societatea românească a trecerii de la socialism către încă un ipotetic capitalism. „Piaţa culturală românească” nu este incapabilă să absoarbă şi să valorifice ideile originale pentru simplul motiv că nu s-a format încă. Nici un scriitor nu poate să afirme că s-a format un segment de piaţă în ceea ce-l priveşte.

Cititorul bâjbâie într-un mediu încă ceţos. Când se va ridica ceaţa şi va avea fiecare preferinţe bine definite, vom putea spune că avem o cultură intrată pe un făgaş normal. Până atunci, fiecare vrea să fie descoperit şi are dreptate. De ce nu el, ci colegul lui?! Disputele intelectuale ating, de foarte multe ori, un caracter ilar.

Când văd că nu sunt receptaţi sau, atunci când sunt receptaţi, nu sunt înţeleşi sau sunt înţeleşi eronat, mulţi renunţă. Mulţi merg înainte. Unii sunt îndepărtaţi de trecerea timpului, alţii sunt scoşi la mal. Urma alege. Numai timpul dă dreptate celor puţini şi putere celor mulţi.

În condiţiile în care oferta este mai mare decât cererea, ideile, oricât de originale ar fi, au o valoare scăzută, ca orice marfă. Culturii îi lipsesc prea multe lucruri; foarte puţine îi prisosesc.

Nu „terenul favorabil” ne lipseşte, ci mentalitatea de a ne recunoaşte unii pe alţii, nu numai pe noi înşine. Nu vrem să recunoaştem şi valoarea altuia, ne putem linge pe bot de a fi, noi înşine, recunoscuţi, puşi în valoare şi promovaţi. Egoismul generalizat de început de lume trebuie înlocuit de educaţie; şi de educaţia de a nu mai fura unul de la altul. „Teme de gândire” putem promova, dar, dacă nu suntem în stare de originalitate în idei, măcar să tratăm cu originalitate temele acestea de gândire, ce ni se propun.

Schimbul de idei dintre gânditori nu e posibil deoarece e un demers inutil, o pierdere de vreme, atâta timp cât şi le poate lua fiecare, ca şi cum ar fi propriile lui idei.

„Moştenirea ideatică” a lui Constantin Noica nu poate fi fructificată de nişte discipoli care se ceartă precum chiorii; Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu sunt consideraţi nişte parveniţi de cei ce n-au apucat nici o ciosvârtă din această „moştenire”. „Modelul filozofic” propus de Mihail Şora e prea recent, nesedimentat şi necunoscut publicului pentru ca emulii acestuia să dorească să preia ceva din contribuţia sa de idei.

În această perioadă de timp, totul e umor, nu filozofie. Lucrurile încep să se schimbe şi la noi, dar, deocamdată, doar ele între ele. Trebuie să lăsăm să se ducă vremea în care, pentru a o culturaliza, omul de cultură e nevoit să ia de nevastă femeia.

Cu egoism, autorul în cauză se gândeşte doar la sine. E foarte mirat să constate că, pe de o parte, reprezentanţii mediului cultural îmbrăţişează entuziast personalităţile care pun idei noi în circuit şi, pe de altă parte, entuziasmul lor se ofileşte la contactul cu respectivele idei. Necazul e că acest filozof foarte talentat, care pune ideile mai mult “în dialog” decât “în circuit”, nu poate fi considerat filozof. De la speculaţia inteligentă,  eseistică, la filozofie e drum lung, cam după principiul: orice om e trecător, dar nu orice trecător e om.

Nu trebuie să ne facem o profesie din a ne întreba toată ziua ce ar fi fost dacă nu eram noi.

Interesul constant al publicului se formează după ce fiecare autor devine constant cu sine însuşi, cu propriul genom, să se ştie de unde poate fi luat de cititor. Pentru a te aşeza în matricea firească a propriei personalităţi, trebuie să ai o vastă cultură, susţinută de o inteligenţă speculativă deosebită.

Avem un popor şi o ţară, cât de cât, acolo, dar o ţară fără o naţiune, în sensul explicat de Titulescu, nu se face fără cultură, iar această cultură e un ansamblu de recunoaşteri ale fiecăruia, nu de autorecunoaşteri individuale şi de băgări în faţa altuia. Avem idei să ajungă la toată lumea, nu trebuie să ne bulucim în faţă.

 Deocamdată, în contextul general al instabilităţii politice şi economice generalizate, unde progresul e mai mult în sondaje, producătorii ideilor înoată în ape tulburi. Să vrei o „istorie a filozofiei româneşti” înainte să apară un filozof român demn de comparat cu filozofii străini, e în acelaşi spirit tradiţional al punerii căruţei înaintea cailor. Ideile filozofilor noştri nu sunt nici mai bune nici mai rele decât cele ale celor din alte ţări; filozofii sunt mai săraci.

Organizarea culturii se poate face, dar numai în cazul în care se găseste cineva dispus să mai şi dea, nu numai să ia, lucru deloc caracteristic unei societăţi în tranziţie.

Într-un punct sunt, totuşi, de acord cu autorul foarte cunoscut de la care am pornit, cel al „specificului naţional”, dar pe dos, mai mult ca importanţă a acestuia, ca temă de discuţie. Nu acord nici o importanţă acestui specific, în condiţiile în care graniţele Europei sunt tot mai inefabile. Şi în condiţiile în care, spre deosebire de noi, străinii îşi promovează nonvalorile la noi.

Şi toate cele spuse până aici n-ar reprezenta nimic dacă ideile originale româneşti s-ar ciocni şi ar rămâne aici, pe tărâmul ţării. Din păcate, ele se raportează la contextul general al ideilor europene sau mondiale.

Pentru a emite idei originale, e bine întâi să ne raportăm la ideile altora, mai ales dacă aceştia se mişcă în societăţi în care tradiţia gânditului a fost tot timpul în concordanţă cu tradiţia exprimării libere a ideilor, fără nici un hiatus. În ţările unde gunoaiele nu sunt aruncate peste tot, oamenii de cultură sunt mult mai vizibili.

VICTOR MARTIN