~Aurel David: „La Beleaua“

O ploaie rautacioasa, patrunzatoare, impreuna cu racoreala care a pus stapanire pe parcul din fata ferestrei a imprastiat, odata cu prelungirea ei vreme de trei zile si trei nopti, orice speranta de revenire la vreo spranceana de soare.

Destul de timpuriu s-au abatut ploile toamnei din acest sfarsit de septembrie. Nici macar zece zile nu s-au scurs de la sosirea toamnei astronomice. Din mosi-stramosi, invazia ploilor se abatea abia dupa Sfantul Dumitru. Cel de Sus avea grija de palmasii ogoarelor. Nu-i deranja de la muncile campului decat atunci cand acestia luau din lan ultimul stiulete de porumb, puneau sub brazda semintele de grau sau orz, pentru viitoarele culesuri, isi adunau strugurii in budane incapatoare si asteptau nerabdatori sa se petreaca minunea  transformarii boabelor in dulcele si neasemuitul must, iar mai apoi, in chihlimbarul  lichid starnitor de chefuri.

In apropierea locului unde apele Argesului se impreuneaza cu cele ale Dambovitei, involburatura statea sa iasa din matca milenara. Norocul celor din Crivat si Budesti era ca se sapase, cu ani in urma, albie larga pentru un viitor canal navigabil. Canal ce fusese planuit sa uneasca Bucurestiul cu Marea Neagra.

Marin Barbule si-a luat inama-n dinti trecand, promitea el,  pentru ultima data pragul crasmei „La Beleaua”, o baraca incropita in graba de un istet localnic, pe marginea soselei care leaga Bucurestiul de Budesti, prin Vasileti-Fundeni. Crasma sub acoperamantul careia se adunau dimineata, la pranz, seara si la miez de noapte feluriti cheflii, cu pre putini bani in buzunare, care nu-si permiteau sa mearga la restaurantul din centrul localitatii. In intunecimea din interior, Marin Barbulea avea sa-l reintalneasca pe Gica Frangu cu care impartise, vreme de mai bine de o luna de zile, salonul noua de la al treisprezecilea etaj al clinicii de neurologie.

Abia cand ochii s-au obisnuit  cu intunericul din interiorul tavernei, cei doi s-au recunoscut.

– Sa traiti, domnu’ Gica!

– Salut, Marine! Ce naiba cauti in darapanatura asta?

– Acelasi lucru as putea sa te intreb si eu p-alde matale.

– Am venit sa-mi iau drepturile, Marine. De la cel batran am mostenit trei pogoane de pamant aici, in Budesti. Cand se lasa toamna, trec si eu pe la asociatia agricola si-mi ridic gologanii. Nu ma intereseaza nic graul, nici porumbul care se dau. Ma multumesc cu banii…

– Insemna ca esti mahar mare, domnu’ Gica.

– Sant, ma! M-am capatuit cu cva. Mai bine de un milon de lei.

– Faci si dumitale cinste? Ca sa-ti creasca milonu’ mare.

– Mai incape indoiala? Ce bei?

– Luai o cinzeaca da tuica…

– Incape inca una, asa-i?

Marin Barbulea, bautor de talie la viata lui, nu-si mai putea permite sa cheltuiasca decat pentru una mica la dou-trei zile. Banii din pensie nu-I ajungeau decat pentru o paine pe zi, o juma’ de kil de branza la doua saptamani si doua kg de carne pe luna .

 

2

Norocul lui era ca avea casa la sosea, pentru care nu platea chirie. Dar nici celelalte dari nu si le achita. Numai atunci cand agentul fiscal ii batea in poarta si ii lasa instiintarea ca era dator statului cateva sute de mii de lei, ca impozit pe casa sip e terenul din jurul ei, se repezea la frate-sau mai mare, Voicu Barbulea, pietar in Oborul Bucurestiului, ii arata documentele, iar acela ii umfla buzunarele cu hartii de cate zece mii de lei. Dupa care il expedia inapoi, tot cu cate-o „ocazie”. Avea grija ca „plinul” buzunarelor sa nu depaseasca prea mult contravaloarea datoriei.

– Poa’ sa fie chiar d’aia mare, i-a dat raspuns domnului Gica

– Baiatu’! Adu-ne doua mari!

AUREL DAVID