Nr. 8/2009

Nae Georgescu: „Eminescologia la ora exactă“

I. O ştiinţă fără oficianţi. Ceea ce se numeşte, de vreo 50-60 de ani, „eminescologie”, are mai mult pretenţia de a fi expresia unei ştiinţe. Nu există ştiinţa ca atare, în sensul că nu are instituţiile aferente necesare. Nu există în nomenclatorul naţional de meserii şi profesiuni aceEa de „eminescolog”. Nu-ţi poţi da doctoratul în eminescologie ca ştiinţă – ci doar în alte ştiinţe umaniste, având doar tema „Eminescu” aşa cum ai avea tema „Titu Maiorescu” ori „Ion Creangă”, etc. De altfel, cuvântul ca atare, eminescologie, a fost primit în dicţionare târziu. Îl veţi căuta zadarnic în „Dicţionar etimologic de termeni ştiinţifici” scos la „Editura ştiinţifică şi enciclopedică”, în 1987, de Nicolae Andrei –  şi în oricare alt dicţionar românesc de până la 1989. În acest an, la presiunea ediţiei Eminescu ce se lucra cu atâta energie, în Suplimentul la „Dicţionarul explicativ al limbii române”, scos de Institutul de lingvistică al Academiei,  apare prima dată termenul, glossat: „ştiinţa despre viaţa şi opera lui Mihai Eminescu” – şi explicat în paranteză: „după dantologie”. Nu toate numele proprii (de scriitori, oameni politici, artişti în general) creează ştiinţe eponime; în cultura română numele lui Eminescu este, poate, singurul – iar culturile mari ale Europei au, fiecare în parte, asemenea ştiinţe eponime pentru câteva nume ilustre din interiorul lor. Consemnarea termenului „eminescologie” într-un dicţionar academic s-a făcut cu scopul şi speranţa că această ştiinţă (numele este format, după cum vedem, cu „logos”, definirea universală a ştiinţelor) va deveni cu adevărat ştiinţă. >>>>

Ion Marin Almăjan: „Premiere şi priorităţi timişorene“

Doua edituri, Banatul si Artpress, si doi autori, Ioan Hategan si Maria Carmen Pirse, au realizat o carte de o eleganta ceremonioasa intitulata „Premiere si prioritati timisorene”. Acest prim volum debuteaza cu anul 1154 si se termina la  1900.Pentru a satisface curiozitatea cititorului, voi reproduce cateva asemenea prioritati care  sunt de natura sa confere locul de ” frunce ” nu doar Banatului ci si Capitalei sale.Pelbart , calugar franciscan,nascut la Timisoara 9 1453?15020 este unicul autor de incunabule de pe teritoriul Romaniei.Primul sitem de alimentare cu apa a unei localitati cunoscut in Romania in sec. al XV-lea;cea mai veche fabrica de bere de pe teritoil romanesc a fost infiintata la  1 ianuarie 1716;la anul 1729, Cazarma Translivaniei ( demolata  ]n perioada 1961-65) a fost cea mai lunga  cazarma din Europa;la mijlocul sec. XVIII, contele Merci, guvernatorul Banatului ordona realizarea unei  instalatii hidraulice caree ridica apa din Bega, o filtreaza si o  introduce in Cetate prin canale subterane. La acea data mai aveau asemenea instalatii doar: Londra, Paris si Augsburg:  la 1745 se construieste spitalul municipal, inaintea celui din Budapesta si a lui Allgemeine Krankenhaus din Viena; la 1753 se deschide stagiune teatrala, a treia din fostul imperiu austriac, dupa Viena si Budapesta;, >>>>

George Popa: „Eminescu – autoportretul geniului“

„Ca un luceafăr am trecut prin lume”.

Cum se vedea Eminescu pe el însuşi ? Care era conştiinţa sa de sine ? Răspunsul pe care şi-l dă apare încă de la 18 ani : „Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor aşa cum soarele soarbe un nour de aur din marea lui de amar” (ms. 2254,f.18), afirmaţie completată cu versul din postuma Replici: „Eu sunt un geniu, tu o problemă”. În postuma Cărţile, poetul scrie evocând pe Shakespeare : „S-aduc cu tine-mi este toată fala”.

Ca atare, Eminescu şi-a recunoscut de timpuriu condiţia   genială, privind-o ca pe un adevăr  obiectiv, o realitate faţă de care avea o responsabilitate cosmică. Paul Zarifopol scrie despre cele două versuri din cuvântul Demiurgului – „Tu eşti din forma cea de ‘ntâi / De vecinică minune” : sunt „cuvintele cu care, simplu şi superb, geniul poetului român se apostrofa, nemărturisit, pe sine însuşi”.

Care sunt trăsăturile geniului? Arthur Schopenhauer consideră că geniul posedă o structură spirituală şi o menire diferite faţă de omul obişnuit. Regăsim în efigia descrisă de filozoful german însuşirile portretului spiritual al lui Eminescu.

Geniul, este inteligenţă pură, imaginaţie creatoare depăşind covârşitor utilitarul. Dacă actul de cunoaştere  al talentului este discursiv, la geniu procesul cognitiv aparţine intuiţiei care scurtcircuitează voinţa în favoarea intelectului, astfel că – în poezie, în artă –  are loc revelaţia fulgurantă a unui nou adevăr . >>>>

Ioana Stuparu: Cronică de carte „Memoria ca un concert baroc“ – vol. II „Ofrandă aproape fără grai“de Artur Silvestri

Cartea “Ofrandă aproape fără grai” a fost scrisă cu pana sufletului şi se cade a fi citită cu ochii sufletului.

Imi doresc să pot reda în cuvinte, aşa cum se cuvine, ceea ce, pe plan spiritual, înseamnă pentru mine această carte. Şi mă refer strict la faptul că nu orice gând sau orice simţământ se pot descrie în cuvinte.

Pe măsură ce înaintam în miezul acestei cărţi, creştea în mine regretul, pe de o parte pentru neaşteptata plecare în veşnicie a celui ce a scris-o, Artur Silvestri – cărturarul, istoricul, iar pe de altă parte regretul că din cauza timidităţii cu care m-am născut, nu am dat curs la timp îndemnurilor inimii, spre a afla răspunsuri la unele dintre întrebările de taină ce-mi sălăşluiesc în suflet şi ard ca focul. Mi se ivise ocazia să cunosc, deşi nu personal, omul potrivit, eruditul Artur Silvestri, căruia Î.P.S. Antonie Plămădeală i se adresa în scris: “… pe câte portative ale spiritului vă încercaţi gândurile şi cuvintele, fiind dintre cei cu posibilităţi de a cuprinde uşor mai multe octave”.

Cartea “Ofrandă aproape fără grai” este doar o părticică din “misiunea” avută de autor în timpul şederii pe Pământ. Adică de a aşeza la loc de cinste, spre “pomenire”, de a “bine-cuvânta” numele unor Oameni ce cu Faptele lor au contribuit la clădirea istoriei Neamului Românesc “lume de popor cu stea în cer şi acoperit, prin văluri apărătoare, de nenumăraţi îngeri păzitori” (pag. 9). >>>>

Cezarina Adamescu: Exegeză la volumul: „Nu ştiu dacă sunt…“

„Eu sunt un creion în mâinile lui Dumnezeu.

El scrie ceea ce vrea.”

-Fericita Tereza de Calcutta-

De-o bună lacrimă de vreme, un poet se autodefineşte: Fiul Munţilor Apuseni.

În inima Şagului, în istoricul Ardeal care se poate traduce „dealul cu har”, simbioza om-natură  îşi află în creaţia lui Nicolae Nicoară Horia un temei fericit, preschimbat demult în destin.

Şi poate că Munţii Apuseni, nicicând n-au fost mai slăviţi în cântec şi-n vers decât aici, în paginile acestui poet care, cu discreţie şi har îşi transmite ca un profet, gândurile şi simţămintele, dăruite fraţilor săi de suferinţă şi de istorie, moţilor din care îşi află sorgintea.

Strigătul munţilor e implantat în fiinţa sa pentru totdeauna ca un jungher pe care trebuie să-l poarte în piept, pentru că  dacă l-ar scoate, durerea şi sângerarea ar fi fatale. E durere şi bucurie, chemare şi dor, e vis şi împlinire, suspin, loc de refugiu, loc de martiriu, biserică, icoană, altar de jertfă, credinţă, speranţă. E temelie. E Olimpul pe care se nevoieşte omul să-l urce. >>>>

Al Florin Ţene: „Bucuria simulată şi fericirea gândită în poezia lui Mircea Ciobanu“

Conştiinţa despre tine însuţi conduce spre înţelepciune; dar când descoperim în poezia lui Mircea Ciobanu o conştiinţă vastă despre fiinţa Omului , gândim că adevărata înţelepciune glisează în exterior , îndepărtându-se de miezul cald şi calm al vieţii.

Ceea ce descoperim în poezia lui Mircea Ciobanu ,este mai mult decât conştiinţa despre sine .El aprofundează timpul şi substanţa , pentru a găsi corespondenţe umane :”N-o răspândi , nu pune om s-o ducă/ în hainele cu sânge:las-o jos /rotită-n sul şi vino mai aproape /de umbra casei mele ,frate palid .(Nu spune) .

Fericirea poetului de a-şi fi găsit „credinţa” în poezie este profesiunea celui care , lovit mereu de destin , nu se va fi îndepărtat niciodată de la luciditate . Acel”Punct de sprijin”,vezi poezia cu acelaşi titlu , era pentru poet un loc ,în spaţiu şi timp , cu ajutorul căruia putea să evadeze ,conştient,că „ieri” nu poate fi rupt de viitor . Poetul cu ajutorul poeziei doreşte descătuşarea spirituală , pe care o găseşte în ocurenţa metalului şi metalizării , întrucât în social era imposibil,datorită dictaturii.Evadarea în mineral nu este altceva decât refugiul în faţa prezentului . Era convins că sufletul lui refugiat în mineral (cristal  şi  var) este un mijloc de scăpare,însă era convins că fericirea pare înscrisă dinainte .Iar bucuria simulată este asemeni sentimentului cel simte naurfagiatul pe un ţărm salvator :”şi cum cobor , şi cum sub tălpi încerc / s-aleg de noapte pietrele ţestoase , /abia-nţeleg din care parte-mi şterg /palorile pe piept alunecoase.(„Insula-Punct de sprijin”). >>>>

Adrian Botez: „Sonete creştine“

(VII)Oriunde-s eu, e locul de osândă

Şi  aerul miroase a tortură:

Pofte cu nări umflate stau la pândă,

Gata-a-mi târâre maţe, cărni şi zgură.

Dar sub durere, ţipăt, chip de sânge,

Stă neclintită  Roata de Lumină:

Întinse mădulare, ea îmi frânge,

Dar, tot la ea, oştiri de magi se-nchină.

Tâlhar şi sfânt, cu dreaptă  jumătate,

În mine se izbesc şi se frământă.

De-aceea nu se-ncheagă  în cetate

Fiinţa mea de demonie frântă  –

Şi unde-i faţă-acum  –  apoi e spate

Şi nu mai ştiu când ţipă  şi când cântă.

*

(VIII)Mi-am  făurit din flori o-ntreagă ţară

Şi-o cârmuiesc cu păsări şi cu îngeri  –

De nicăieri nu se ridică  plângeri,

Iar din corole băsmuieşte vară.

Ridic palate din puteri de rouă,

Iar rugăciunea o păstrez în crini;

Cu ochi de mir, albastrele jivini,

Din candela iubirii, iau lumină  nouă. >>>>

Florin Contrea: „Păsările poetului Bernhard Setzwein, – de ce zboară?“

Poetul german Bernhard Setzwein, ne dăruieşte, în cartea de poeme, cu titlul interogativ Păsările, de ce zboară –  apărută la Editura timişoareană Hestia, în 2008, în traducerea din limba germană, a lui Eugen D. Popin, – o ediţie în româneşte, mai înainte chiar de a o oferi publicului în limba sa natală. De ce o face? Din prietenie, desigur, din preţuire pentru cultura română, şi mai ales din dorinţa de a-şi face cunoscute gândurile şi sentimentele celor interesaţi de poezia modernă de pe meleagurile noastre. Dar… totuşi, cum s-ar putea răspunde la întrebarea pusă de poet? În nici un fel, desigur căci… doar păsările ar trebuie să ştie mai bine decât noi, de ce-şi iau zborul… În măsura în care – metaforic – prin „păsări” n-am înţelege şi altceva. De exemplu, un vis, un ideal.

Volumul conţine mai multe capitole cu extrase din cărţi anterioare. Din prima parte: Epifanii rurale, care are ca temă: „Căutarea cuvântului, a unui cuvânt anume” putem constata că este vorba de un cuvânt esenţial, cu sens adânc, şi – tocmai de aceea – de nedescifrat. De exemplu, în poezia: Păsări de câmp – din care aflăm că: >>>>

Veronica Balaj: Între tandreţe şi reflexie clasică“ (despre volumul Maiei Cristea-Vieru „Doar baobabu“

Se scrie multă poezie şi astăzi în epoca tehnicizată, computerizată, alertă , învolburată ameţitor. Pare că poeţii nu mai sunt în atenţie şi totuşi există un segment de modernitate interesat de lirism. Poeţii moderni sunt în căutare de expresivitaţi şocante care să-i particularizeze. Lucru firesc de altfel. In acest peisaj al diversitaţii, al grabei indusă in fiecare gest, simţământ trăit de noi toţi, cărţile şi autorii se încadrează perfect. Foarte mulţi, spuneam, aleg să fie individualizaţi, reperaţi artistic prin formulele novatoare pe care le experimentează. Puţini dintre ei aleg ca în plină avalanşă de căutari moderne să rămână atraşi de expresivitatea clasică.

In această direcţie notăm si scrisul poetei Maia Cristea-Vieru,membră a Uniunii Scriitorilor ,stabilită în Canada; o personalitate prin structură şi formaţie intelectuală ataşată culturii clasice. Aceasta se explică şi prin exerciţiul meseriei- acela de critic de artă si cunoscatoare a unor artişti celebri din domeniul sculpturii şi picturii, precum Miliţa Petraşcu în atelierul căreia s-a aflat ani mulţi fiindu-i foarte apropiată, sau pictorul si arhitectul Marcel Iancu despre care a scris adeseori. Remarcabilă este lucrarea sa bilingvă româno-franceză, „Sculptura feminină interbelică, 1999”, cât şi studiul de referinţă „Modernitatea clasicului, 1982”.

Poezia vine să întregească capacitatea de comunicare şi expresie culturală a Maiei Cristea-Vieru, în ritmare clasică. >>>>

George Anca: „Chiparos“

CHIPAROS

chiparos

îngropător de grâu

în San Remy

înverzită pânză

râul de aur macii

*****************

zboare tablourile

în original

a te sculpta

marea maternă

labirint reîncarnărilor

*****************

jertfit dumnezeu pictural

pădurea vana nirvana

paralel mercurul

nepicturală supravieţuire

se sfârtecă arbuştii >>>>

Paul Abucean: „Foc în vid“

FOC ÎN VID (Lui Cezar Ivănescu)

în mijlocul deşertului

nostru de toate zilele

ne aflăm noi

fiii deşertului

=======================

iar în noi se află

mîndria deşertului

sămînţa şi esenţa sa

deşertul ajuns la apogeul

gloriei sale de deşert

un deşert atît de vid

atît de arid

de risipit

şi insipid

=======================

incît noi, oamenii de nisip

cu ochi de nisip

şi inimi de nisip

cu gînduri de nisip

şi vise de nisip >>>>

Elena Daniela Rujoiu-Sgondea: Poeme din volumul „Zbor din piatră“

TRANSFIGURARE
Căutând sensul muzicii

Voi intra în pietre

Mlădios

Melodios

Subţire

Să se exprime

Mişcarea.
************

PIETRE GELOASE

Pietre geloase de lună.

Orizont şlefuit de vânt.

Nemişcare căutată de suflet.
************

TOAMNA IN PARC

Bătrânul vânt

Culege pe furiş

Ultimii trandafiri

Singur poetul

Pe-o piatră  >>>>