~Aurel David: „Parlamentari”

Într-una din zilele când avea programat să se întâlnească, în teritoriu, cu alegătorii,  Vasile Pângaru şi-a luat cu el juristul pe care îl angajase cu contract de convenţie civilă la Biroul deputatului, şi a pornit-o de-a lungul fluiviului. Într-o preumblare pe care o mai făcuse şi atunci când era simplu cioban, dar şi în desele deplasări din campania electorală. Din când în când, îi spunea însoţitorului: aici, staţie, aici, haltă; aici tot staţie, ca şi aici…

            A parcurs în acea zi întregul traseu de la Feteşti la Giurgiu. A doua zi, şi-a luat şalupa, a traversat Borcea şi a colindat insula în lung şi-n lat, în cruciş şi-n curmeziş. Iar duminică a aşezat pe biroul juristului toate consemnările lapidare pe care le adunase, după modelul fişelor făcute de Prâslea.

– Te rog să-mi pregăteşti două alocuţiuni. Nu mai mari de câte trei minute fiecare. În una să fie o pledoarie pentru construcţia căii ferate strategice pe malul Dunării, de la Feteşti la Călăraşi, la Olteniţa, la Giurgiu. În cea de a doua să fie trecute  argumentele  pentru construirea unui pod rutier uşor, peste  braţul Borcea, care să lege Călăraşiul de insula din faţa acestuia. Acolo, pe insulă, să propunem construcţia unor vile, cu spaţii aerisite, cu alimentări cu apă, cu gaze naturale, cu energie electrică. Trebuie avut grijă ca, între argumente să rămână păstrarea, conservarea locurilor sălbatice. Să se prevadă terenuri de tenis, de baschet, de volei, pistă de atletism…

În săptămâna următoare şi-a expus ideile atât în şedinţa plenară a Camerei Deputaţilor, precum şi în comisiile de specialitate.

„Zgândăricii” de gazetari din presa scrisă, de la radio şi televiziune l-au abordat şi l-au descusut cu insistenţă.

Alocuţiunile sale stârniseră şi interesul unor televiziuni şi agenţii de presă străine. Pe adresa Parlamentului a fost trimisă o invitaţie nominală, de către forumul legislativ al unei ţări din vestul Europei.

– Du-te! l-a îndemnat preşedintele Camerei. Poate atragi nişte investitori cu parale.

De la tribuna Parlamentului ţării care îi adresase invitaţia, Vasile Pângaru s-a exprimat chiar în limba gazdelor.I s-au adresat aproape o sută de întrebări. Unele din curiozitate, altele din anumite interese de afaceri, dar, destul de multe, tendenţioase.

Cu şeful acele instituţii, Vasile Pângaru s-a întreţinut nu numai oficial, ci şi în particular, fiind invitat în familia lui.La o vilă splendidă, pe care şi Vasile şi-o visa. Era aşezată pe malul unei ape.

– Îţi place aici, domnule deputat? l-a întrebat demnitarul-gazdă.

– Excelent!

– Ştii ce-i lipseşte acestui loc?

– După a mea umilă părere, nimic.

– Nu ai dreptate.Cu nu prea mulţi ani în urmă, eu am fost în România. Chiar şi în zona pe care o reprezinţi şi despre care ai făcut vorbire. Mi-a plăcut enorm. Nici nu credeam că în Europa mai există asemenea locuri virgine. Asta a început să ne lipsească nouă: sălbăticia, virginitatea naturii. Fără poluare, fără zgomotele automobilelor, trenurilor, avioanelor. Acea chestiune, ca pe insula de care ne-ai vorbit să nu aibă acces automobilele, aprovizionările cu diverse alimente; deplasările  în iterior să se facă, în exclusivitate, numai cu atelaje tractate de cabaline, mi s-a părut de …milioane. Chiar aveţi de gând să faceţi aşa ceva?

– Eu am propus Parlamentului ţării mele. Decizia urmează să fie luată de acest organism al puterii. Desigur că se va pune problema fondurilor. Pentru că, întru materializarea unui asemenea proiect, vor trebui investite fonduri foarte importante.

– Să zicem că ţara mea, o firmă de la noi ar fi dispuse să facă asemenea demersuri. Credeţi că am putea concesiona „felii” de teren de acolo?

– Nici la această întrebare nu am, deocamdată, un răspuns ferm, categoric. Dar, mă gândesc că tot ceea ce se va investi va rămâne pe pământ românesc.Taxele ce se vor percepe vor contribui la sporirea avuţiei locale. Localnicii vor avea de câştigat, nu de pierdut. Mai ales că, un anumit procent din suprafaţa insulei va fi destinat investitorilor autohtoni.

Reîntors în ţară, Vasile Pângaru şi-a informat colegii de Cameră despre convorbirile avute cu posibili investitori din vest. Unul din ei, descurcăreţ nevoie-mare în manevrarea unor afaceri, uneori chiar „pătat” de necurăţenia unor înscrisuri dubioase, l-a abordat pe Vasile Pângaru.

– Spune-mi pe şleau, cam ce comision îţi pică?

– Comision? Pentru ce?

– Nu te ascunde după deget! Că sunt uns şi eu cu tot felul de alifii. Dacă mă „lipeşti” şi pe mine, ies la aşternut, fără clipeală, cu suta de mii de parai.

– De unde supărare scoţi atâta bănet pentru o afacere care,deocamdată, nici în faşă nu pot să zic că se află?

– E treaba mea. Nu mai vorbeşti cu nimeni. Cum simţi că se leagă ceva, îmi dai de veste., Dacă ai nevoie, îţi pot avansa suma chiar mâine.

O sută de mii de dolari era o sumă foarte importantă, chiar şi pentru Vasile Pângaru, care îşi mărise averea, numai din ciobănit, nesperat de mult. A devenit bănuitor.

Deputatul Panfil era din aceeaşi unitate administrativ-teritorială a ţării  din care „ţâşnise”şi el în Parlament. Nu-l cunoştea prea bine. Dar auzise că reuşise să pătrundă în camera inferioară a ţării din prima legislatură. Întâlnindu-se, la masa de prânz, cu unul din chestori, l-a întrebat, pe ocolite, dacă ştia cum de a rămas în picioare  mai multe legislaturi.

– Se vede că eşti „boboc”. Panfil ăsta a fost un fel de slugă la primii-secretari de partid din vechiul regim. El aranja ospeţele mai selecte. Nici nu-ţi dai seama ce risipă de mâncare şi băutură se făcea, cu toate că prin magazine bătea vântul…

– Nu cunosc pentru că eu vin din urmă cu ciobănitul.

– Iar Panfil cu…ciorditul. Dacă la un asemenea ospăţ se consumau două-trei sticle  de wiscky, el trecea prin hârtii, zece. În loc de o navetă de sticle cu vin, scădea cinci. Pentru grătare se foloseau trei-patru kile de carne, dar el punea treisprezece-paisprezece kilograme. Diferenţele erau revândute, iar banii intrau în buzunarele lui. Era un linguşitor fără pereche.Faţă de eşaloanele inferioare se plângea întotdeauna că nu avea după ce bea apă. La Revoluţie a ieşit în faţă, huiduindu-i pe foştii lui stăpâni. S-a făcut repede remarcat. A pătruns în Parlament şi n-a mai coborât. Iar în teritoriu învârte afaceri din ce în ce mai dubioase.De vreo trei ori a fost cercetat de ai noştri. Este drept că, destul de superficial. Întotdeauna a ieşit „bazma curată”. S-a autopropus şi prin câteva comisii de administraţie la nişte societăţi cu capital de stat, prin adunărilegenerale ale acţionarilor de unde a încasat indemnizaţii destul de consistente, a cumpărat sute de hectare de teren, imobile, a concesionat trei bălţi, şi-a costruit vile pe Litoral precum şi la Predeal, dar trăieşte într-o casă modestă, pe Povernei. Ia seama că-i destul de unsuros şi înşelător.

– Mulţam fain pentru informaţii.

– Ţi-a propus, cumva, vreo afacere? Să nu iei plasă!

– Nu-i vorba de aşa ceva. Este unul din judeţ cu mine despre care nu ştiu mare lucru.

– Iar eu ţi-am împuiat capul cu tot felul de prostioare. Aş vrea să mă crezi că lucruri prea bune nu mi-au ajuns nici la urechi, nici în faţa ochilor, prin hârtiile pe care le-am citit despre el.

Şi a doua zi, şi peste o săptămână, deputatul Panfil se apropiase de Vasile Pângaru, prin pauze, şi-l descosea.

– Te-ai hotărât? Batem palma?

– Nu-i coaptă afacerea, încă, i-a zis într-una din zile, crezând că va scăpa de sâcâială.

– Aşa te vreau! Îmi dai o speranţă. Iar eu, deputatul Panfil, accentuez, Panfil, nu Pamfil, am fler, ştiu să-mi aleg oamenii. Apropos de numele meu, ştii de unde vine?

– Ba!

–  Prima parte, „pan” e din poloneză  şi înseamnă „domn”; „fil” am auzit că este latin, traducându-se în „fiu”. Observi cum se leagă? „Fiu de domn”, de boier adică. În urmă cu nişte ani eram „slugă”. Acum am ajuns „domn”. S-au rotit vremurile, colega!

Vasile Pângaru  l-a evitat pe cât a putu pe deputatul năbădăios. Până într-o zi, când i-a zis-o de la obraz:

– Domnule Panfil eu nu am făcut şi nu fac afaceri cu dumneata. Aşa că te rog tare mult să nu mai insişti.

– Hopa! Mi-a luat-o altul? A oferit mai mult decât mine?

Vasile i-a întors ciudos spatele. O vreme nici nu l-a mai salutat, nici nu i-a mai răspuns la salut.

Vasile Pângaru era independent de orice formaţiune politică. Panfil se strecurase, deja, prin trei partide şi reuşise să se ţină de cârdul deputaţilor. 

            Fragment din romanul „Evadam”, apărut la Casa Editorială „Freamătul”