Ion Marin Almăjan – Colonel de securitate pentru o seară

Nu am  frecventat în mod obişnuit  restaurantul de la Casa scriitorilor  din Bucureşti. Şi asta din cauză că  fiind din provincie vizitele mele la Bucureşti au fost foarte rare. N-am să uit  emoţia cu care am intrat pentru prima dată în Casa Vernescu. Scările largi de marmoră, oglinzile fastuase, pe alocuri pătate de rugină, mobilele grele, desperecheate, evocând un timp şi o lume dispărute, covoarele roase de încălţări, înecate în praf, dar şi viermuiala de indivizi care se strigau, se felicitau, se certau, toate acestea mi-au creat o stare de emoţie şi timiditate. De uimire că în acest templu al nemuritorilor nu se păşeşte în vârful picioarelor, nu se vorbeşte în şoaptă şi nu se fac reverenţe la trecerea câte unui olimpian. Restaurantul avea acelaşi aer de vetusteţe, de degradare, ca şi restul casei. În anotimpurile reci, deci atunci când nu se putea sta afară, în grădina de vară, sala  era mereu plină. La masa din dreapta uşii de intrare în local nu se aşeza de regulă nimeni. Toată suflarea scriitoricească ştia că era a lui Eugen Jebeleanu. Nimeni în afara Elenei Mălăncioiu. Într-o zi, nu-mi amintesc dacă era la prânz sau spre seară, am fost martorul unui fapt uluitor. În timp ce în restaurant domnea obişnuita rumoare, l-am văzut pe maestru  ridicându-se brusc de pe scaun şi peste masă străduindu-se într-un mod comic să vâre în ochii unui malac, o matahală de pe care curgeau cărnurile, un trabuc pe jumătate fumat. Apoi, sub imperiul aceleaşi energii devastatoare, firavul poet s-a ridicat de pe scaun, l-a apucat pe mătăhălos de guler şi l-a scos din restaurant cu picioare în fund. După ce şi-a făcut treaba, s-a reîntors înăuntru, şi-a scuturat mâinile, şi-a netezit haina elegantă şi s-a aşezat la loc, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Cel de-al doilea conflict spontan la care am asistat fără voie a fost, cred, într-o vară, în grădină. Mesele erau supra aglomerate, întrucât tocmai se terminase conferinţa naţională a Uniunii. Se făcuseră şi se desfăcuseră cabale, unii erau agitaţi,fericiţi că le ieşiseră socotelile şi învârtelile, alţii posaci. După obicei, se băuse, continua să se bea tărie, vin sau bere şi era un vacarm că abia se putea înţelege om cu persoană. La masa unde se aşezaseră timişorenii, nu mai avusesem loc. Mai exact, maestrul de ceremonii şi mai marele filialei avusese grijă ca de obicei să nu-i cad prin preajmă şi să-i stric buna dispoziţie. M-am mulţumit cu un scaun la o masă mai de margine. În toiul larmei am asistat la o scenă ireală. Fănuş Neagu, care era vizibil în bună formă, se aplecase spre persoana ce stătea în capul mesei şi fulgerător o pălmuise. O singură palmă care a încremenit asistenţa. Încremenise şi cel pălmuit, profesorul Eugen Todoran. Abia după ce Fănuş a plecat, am auzit proteste, asigurări de loialitate, ameninţări cu intentarea unui proces etc. Dar lucrurile au rămas în voia lor. Nimeni nu a mai amintit de această neprevăzută şi misterioasă întâmplare.

Nu ştiu cum s-a făcut că am intrat singur în restaurantul de la Casa scriitorilor. Era iarnă, ger şi Bucureştiul fusese îngropat în zăpadă. M-am uitat jur împrejur după o faţă cunoscută şi primul zărit a fost, spre plăcuta mea surprindere, poetul Mircea Micu, una din cele mai cunoscute şi mai pitoreşti figuri din lumea scriitorilor. Mircea m-a văzut şi mi-a făcut semn să mă apropii. Pe masă erau aşezate în cerc câteva sticle de vin  de trei sfert de litru, goale. Am vorbit de una, de alta, şi pe nesimţite,locurile libere de la masa noastră s-au completat, ba chiar a fost nevoie să se mai adauge câteva scaune. Ultimul venit a fost poetul Matei Gavrilă. Un tânăr cu o statură de atlet. Mintea diabolică a lui Mircea Micu a copt ceea ce va urma. M-a prezentat poetului drept tovarăşul colonel de securitate. La început, poetul a tăcut, dar am simţit cum mă înghesuie cu cotul. Pe măsură ce timpul trecea şi sticlele de vin se goleau, vecinul meu se mutase cu jumătate de trup în partea mea de spaţiu. Se uita tot mai crunt la mine şi-mi şoptea printre dinţi: Şi zi aşa, eşti tovarăşul colonel de securitate? Mărturisesc, de la un timp nu mă mai simţeam în deplină siguranţă lângă poetul ce scrâşnea din dinţi şi mă întreba tot mai ameninţător: Şi zi aşa, eşti tovarăşul colonel securitate? Astfel că gândindu-mă să previn un incident neplăcut, l-am rugat pe Mircea Micu să dezmintă informaţia falsă pe care o dăduse. Hă, hă, vrei să scapi, s-a prefăcut afurisitul de arădean şi m-a lăsat în „grija” poetului. Am scăpat o dată cu venirea lui Virgil Mazilescu. Virgil nu ştia de gluma lui Micu şi m-a îmbrăţişat. Astfel l-a convins pe prezumtivul meu agresor că nu sunt colonel de securitate. După acea seară, de câte ori mă întâlneam cu Matei Gavril îmi făcea cu ochiul şi mă întreba : Şi zi aşa eşti colonel de securitate?

ION MARIN ALMĂJAN