LUCEAFĂRUL ROMÂNESC

revistă on-line de literatură şi cultură românească

Dimitrie Grama ,Danemarca:”O lume noua ”

Fluerând o melodie banală, la modă şi complet lipsit de vreun gând, mă întorceam agale acasă. Stelele şi noaptea de vară caldă, plină de parfumuri şi mister, îmi dirijau paşii în mod automat, transformându-mă într-un simplu instrument de recepţie mişcător. Parcă nu mai puteam să cuget, să analizez, ci pur şi simplu, eram „transportat“ închis într-un fel de balon, un cocoon imaterial, dar unde propriile-mi gânduri şi sentimente erau inhibate, poate chiar interzise. Drumul spre casă trecea printr-un parc, un rest de pădure seculară, unde copiii vara îşi făceau colibe şi pe ascuns trăgeau câte o ţigare sau chicotind, îşi împărtăşeau fantezii erotice. Dar tocmai atunci, în acea noapte, eu eram gol de amintiri, de sentimente şi doar înaintam. Înaintam în întunericul cald al pădurii care mă învăluia ca şi când un trup uriaş, un balaur cu pieptul de foc îşi revărsa suflarea peste mine. La un moment dat m-am oprit, bacsama să respir mai adânc, sau să mă odihnesc, deoarece o greutate nevăzută mă apasa în jos, îndoindu-mi genunchii.

Eram în mijlocul unui luminiş pavat cu iarbă bogată şi muşchi gros ca un covor persan. În mijlocul acestui luminiş m-am întins pe spate cu mâinile „descărcate“ de corp, formând un fel de cruce vie şi aşa înlemnit în cruce am început să cad, să mă prăbuşesc, în adâncurile unei lumi care tocmai începea să existe. La început peisaje şi imagini străine fanteziei mele, îmi treceau vertiginos prin faţa ochilor, care încet-încet se dilataseră la mărimea unor ferestre rotunde şi infinite. După un timp, greu de spus cât de lung, căderea s-a liniştit şi m-am trezit inert într-o lume nouă, necunoscută şi de aceea înfricoşătoare.

Lumina venea de pretutindeni, ca şi când pământul şi cerul şi orizonturile îndepărtate erau luminate de o sursă interioară, nevăzută. Ca urmare a acestui fenomen, pământul era portocaliu, cerul era verde deschis iar orizonturile se destrăbălau în diverse nuanţe de indigo. Dacă nu chiar la picioarele mele nu curgea un râu de un vişiniu închis, puteam crede că din cauza oboselii, distanţei sau din cauza unor fenomene optice, culorile doar par să fie altele decât cele cunoscute, dar acest râu reprezenta o dovadă clară că într-adevăr aveam de a face cu ceva complet diferit de lumea mea veche şi cunoscută, ceva complet aberant! Da, râul era acolo la picioarele mele, exista în propria mea realitate actuală şi spre el m-am aplecat cu teamă să-mi scufund mâinile în apa lui violetă, să mă răcoresc, să mă „trezesc“. Da, era apă umedă, răcoritoare şi cu mai multă confidenţă m-am spălat pe mâini şi pe faţă. O ciudată senzaţie de purificare şi uşurintă m-a cuprins, cu toate că atât mâinile cât şi faţa îmi rămăseseră complet uscate. Atunci m-am hotărât să intru în râu aşa cum eram, îmbrăcat din cap până-n picioare. Apele violete m-au pătruns ca o mângâiere, creându-mi o stare de nebănuită mulţumire şi confort. Eram suspendat în ceva fără fund, fără pereţi apăsători sau curenţi agresivi pe care trebuie să-i învingi. Eram precum un astronaut suspendat în lipsă de gravitaţie, dar care în acelaşi timp simte o siguranţă sprijinitoare, spre deosebire de cei care „înoată“ şi se luptă, ca nişte gâze enorme, cu neantul. Când am ieşit din râu, eram curat, spălat de mizeria poluaţiei umane, eram purificat de gânduri şi sentimente grele, apăsătoare şi de aceea probabil că mi-am pipăit şi ciupit neîncrezător trupul, să mă verific, dacă sunt eu sau altul. Cu pas uşor, ca şi când râul m-ar fi debarasat şi de cele optzeci şi cinci de kilograme de materie biologică plină de oase, m-am îndreptat spre un loc care radia o lumină cu totul şi cu totul aparte. Când am ajuns în apropiere, am putut diferienţia o mulţime de raze de diverse intensităţi şi culori, care păreau prinse într-un joc de pâlpâiri, apropieri şi depărtări. Şovăitor, dar fără teamă am trecut pragul unei porţi suspendate în ziduri de lumină şi am intrat într-un luminiş pavat cu iarbă şi muţchi gros. Acolo aşezaţi într-un cerc, care părea mic atunci când îl priveai fugar, superficial, dar infinit, când încercai să-l fixezi cu privirea, erau aşezate câteva persoane. Privindu-le mi-am dat seamă că ele erau responsabile de jocul de lumină văzut anterior, deoarece fiecare mişcare, fiecare deschidere de buze şi fiecare privire al acestor indivizi, genera un mănunchi de raze de o anumită culoare şi intensitate. Fascinat de această descoperire, m-am aşezat în cerc, lângă ei. Din mişcările şi privirile lor am înţeles că trebuie să mă privesc şi privindu-mă am observat că acum şi eu cu fiecare mişcare, cu fiecare gând sau sentiment generam fascicole de lumină colorată! Mult timp am schimbat cu aceşti străini, frânturi de lumină şi fiecare din ei, în parte, mi-a dezvăluit câte un secret. Atunci când au terminat, pământul s-a deschis sub ei, permiţându-le să cadă într-o altă lume.

O lume nouă.

DIMITRIE GRAMA, 8/3 2007

Anunțuri