~Valeriu Sofronie: „Tulburarea apelor” a lui Lucian Blaga

Cu Tulburarea apelor, ideea blagiană a noii spiritualităţi începe să capete şi mai clare determinaţii. Din Zamolxe nu am aflat decât că ceasta este sinteză de « soare » şi « pădure,  de apolonic şi dionisiac, de raţional şi iraţional. Tulburarea apelor adânceşte, mai ales prin ocolul făcut prin redarea aprehendării aceleiaşi noi spiritualităţi în spaţiul altor culturi. Avem motive, dar mai ales intuiţii să credem că ideile lui Dimitri Serghei Merejkovki au jucat un rol important în gândirea lui Blaga. Deşi astăzi se vorbeşte tot mai puţin de opera literar-filosofică a acestuia, în timpul în care a trăit Blaga, scriitorul rus se bucura de o largă recunoaştere. În primele numere din Gândirea, filosoful îi consacră articolul Merejkovski ( Romanul lui Leonardo da Vinci ) iar în Voinţa, vorbind despre « profetul revoluţiei ruse » – Dostoievski -, Blaga trimite mai mult la Merejkovski decât la autorul Demonilor. În Romanul lui Leonardo da Vinci, un elev al lui Leonardo, Cesare, îl

caracterizează astfel pe maestrul său, Leonardo: « Astazi diavol, mâine sfânt. Ianus cel cu două feţe – una întoarsă către Hristos,  alta către Antihrist. Pas de ghiceşte care-i mincinoasă şi care-i cea adevarată. Ori  poate că-s adevarate amândouă ?… Dar poate fi împerecheată înţelepciunea şarpelui cu blândeţea porumbelului ? Mie mi se pare că ar trebui aleasă una din două …» Raspunsul lui Leonardo, întrucâtva şi al lui Blaga, l-ar fi trimis direct pe rug, alături de toţi  cei vânaţi de obtuza Inchiziţie, dacă ar fi ajuns la urechile lor: « Ba nu, amândouă ! Numai amândouă împreună ! Una fără alta nu-i cu putinţă.  Căci cunoaşterea desăvârşită şi iubirea desăvârşită sunt unul şi acelaşi lucru »

(Merejkovski – Romanul lui Leonardo da Vinci )

În articolul « Profetul revoluţiei ruse », Blaga reaminteşte contemporanilor că Dostoievski nu a fost doar poet, gânditor, artist şi psiholog. Despre el ar trebui să se vorbească şi ca despre un « profet al unui nou creştinism », în măsura în care va trebui asumată şi ideea că nici o cultura, prin datele sale structurale, « nu se poate desprinde de religie ».

Într-un articol publicat tot în Voinţa ( Ideale culturale , Anul I, nr. 87, 11 decembrie 1920), Blaga, cu mai puţină acuitate vizuală decât câţiva ani mai târziu deplânge soarta timpului care, în lipsa unui « ideal », se zbătea într-o deplină anarhie. Ca un veritabil expresionist, el regreta :

« Ne lipseşte impulsul sigur al unei idei care să străbată toate orientările noastre  sufleteşti»

( Voinţa, nr. 87, 1920 )

Un an mai târziu (1921), ideea-impuls era deja identificată. Ea avea să constituie noua spiritualitate care urma să se înfăptuiască. Deşi o caracterizează în termeni religioşi, semnificaţiile îi sunt, în fapt, metafizice. În articolul despre Dostoievski (Voinţa, Anul II, 1921, nr. 71, 7 noiembrie), Merejkovski – “unul din cei mai buni cunoascători ai săi” – vorbind despre acesta, spune că ne-a făcut cel mai mare bine aratându-ne “drumul spre Cristosul care va veni”, dar, în acelaşi timp, şi cel mai mare rău – “era să ne ispitească cu Anticrist” (articolul citat). Dar dacă va exista un Cristos viitor, care a fost Cristosul de ieri ? Şi cine este şi Anticristul ? Clasificarea aceasta (să reţinem, ea este făcută în anul 1921, cu doi ani înainte de a scrie Tulburarea apelor, dar în anul în care a publicat Zamolxe, ceea ce înseamnă că dramaturgul a dat aceleaşi idei o expresie artistică în 1921 şi o alta în 1923) ne dă şi cea mai bună orientare în lectura Tulburării apelor, în perfect acord cu aceea pe care i-am dat-o lui Zamolxe.

«Cristosul de ieri însemna lumea de dincolo a sufletului şi a iubirii pure. Anticrist
e lumea de dincoace, trupul şi pământul. Cristosul de mâine e pământul înfrăţit cu
sufletul, e carnea spiritualizată. De aceea calea către creştinismul viitor trece pe
lângă Anticrist »

(Voinţa, An II, nr. 71, 1921, 7 noiembrie)

Textul nu lasă loc nici unei alte interpretări. Că spunem « Cristosul de mâine » sau « noua spiritualitate », spunem unul şi acelaşi lucru. Iar promotorul ideii nu a fost nici Dostoievski, nici Merejkovski, nici expresioniştii si nici Blaga. Ideea vine din stăruinţa leonardescă de a da o viziune asupra lumii care să reprezinte o alternativă viabilă la cele două căi ce îşi vor sta de acum mereu faţă în faţă – creştinismul originar al lui Iisus şi păgânismul antic. Calea aceasta a redescoperit-o şi Dostoievski, şi pentru aceasta este numit şi “profet”. Iar în măsura în care românul Blaga o va adânci cu puterile sale, nu mai puţin ar trebui să îi acordăm şi lui acest înalt titlu. Cu atât mai mult cu cât personajele sale care ne “tulbură apele” sunt de asemenea purtători ai gândului unor profeţi. Un profet vorbind despre un timp al profeţilor, atâţi câţi ne-a dat istoria noastră (reală sau imaginară). În Tulburarea apelor avem aşadar toate aceste trei căi ce stau în faţa românilor în vederea unei alegeri de destin. Prin finalul dramei este evidentă calea dezirabilă – cale anunţată în abstract (sens hegelian) de Zemora în drama Zamolxe: “tot spre soare şi-n pădure”.
Popa. În calitate de preot ortodox, el este însărcinat cu ridicarea unei biserici, aşa cum o cere Tradiţia – fundată pe moaşte de sfinţi. Prin aceasta, el nu ar face altceva decât să continuie drumul trasat de tradiţia ortodoxă în conformitate cu care biserica imanentă de aici pregăteşte calea celei trascendente. La fel cum viaţa de aici este numai o cale către împăraţia celei de dincolo. Se ascunde mult ideal apolinic aici, prin faptul că urmarea tradiţiei înseamnă integrarea într-o ordine din care ar lipsi problematicul şi îndoiala. Practicantul ortodox este o fire care si-a dobândit pacea interioară. Promisiunea vieţii de dincolo este suficientă pentru a o accepta pe cea de aici, cu toate minusurile ei. Cu “aşa a fost dat să fie!” se regăseşte puterea de a se merge mai departe. Aşa gândea şi Popa atunci când a venit în sat pentru a aduce oamenii la adevărata credinţă. Singura lui menire era ridicarea “turlei”. Nu trebuia să îşi pună întrebarea cum trebuie să o facă. Totul era bine stabilit – trebuia urmată regula Tradiţiei. Cu regula la îndemână, şi un copil ar fi putut-o face. Şi aşa ar fi trebuit să se întâmple dacă nu se ivea Nona.

Nona. Daca Popa este analogul Magului, Nona este şi ea un fel de Zamolxe. Epitete precum: “lumină salbatică”, ”tulburatoare de ape”, ”înger căzut”, ”fiară apocaliptică”,

“buruiană păduratică”, ”flacară roşie”, ”stea azvârlită”, ”floare veninoasă”, ”fiică a

pământului” – trimit toate la furtunosul, vulcanicul, explozivul Zamolxe, venit direct din pădure. Dintre toate, ultimul – cel de “fiică a pământului” -, care este şi cel mai întrebuinţat, rezumă indubitabil natura acestui personaj. În termenii marejkovskieni, ea, chiar dacă îşi spune luterană, este în fapt reprezentanta Anticristului (a lumii de aici, a trupului, a pământului). Cât priveşte semnificaţiile care se acoperă cu numele de “luteran”, le putem uşor degaja, redând câteva fragmente:

“Nona: Unde sunt eu, nu poate fi biserica! Unde e biserica, nu pot fie eu!…Omul a ieşit din carnea sa ca să intre în biserică; Luther face drumul întors: iese din biserică ca să intre în carnea sa.

Alchimistul: Ai băgat de seamă că azi toţi oamenii sunt bolnavi? Asta vine de acolo că sunteti religioşi.

Popa: Nona…noul cuget are miros aspru de floare veninoasă ca pielea ta -sălbaticul cuget întinde ispite peste abisuri…

Nona: Mâine voi trece desculţă prin scrumul unui Dumnezeu ars…”

Şi exemplificările pot continua. Deşi se numeşte “luteran”, duhul căruia îi dă glas Nona este unul ateu. Oare nu din luteranism s-a născut în Occident raţionalismul ateu? Chiar numele pus de Blaga personajului -“Nona”- semnifică nimicul. El se defineşte drept o negaţie a divinităţii. Pentru a rămâne mai aproape de firul epic al povestirii inspirate din faptul istoric al iniţiativei luterane din Transilvania de dez-ortodoxizare a locuitorilor români, Blaga preferă denotarea “luteran”. E vorba de o necesitate ce ţine de o tehinică literară pe care Blaga n-o poate ocoli. În toate dramele sale, Blaga îşi ţese “tâlcul” metafizic pe o naraţiune ridicată pe o legendă (Zamolxe, “Monastirea Argeşului”, ”Voichiţa”), pe un fapt istoric (Anton Pann, Cruciada Copiilor -1212, prozelitismul calvin şi luteran din Transilvania secolului al XVI-lea, mişcarea politică din Transilvania condusă în Munţii Apuseni de Avram Iancu), pe un mit (potopul din timpul lui Noe) sau chiar pe întâmplări cotidiene (precum cele din “Ivanca” şi “Daria”). Dar de fiecare dată se produce o sublimare metafizică a epicului. Apehensiunile epicului au la Blaga şi o altă semnificaţie. Să ne referim numai la drama”Meşterul Manole”. Într-un interviu acordat lui Ioan Masoff în revista “Rampa” (Anul XIV,1929, nr 3358, 4 aprilie, pag.4), declarându-şi apartenenţa la o “mişcare caracteristică mai multor literaturi, mişcare spre lumea spiritului, spre misticism” – recunoaştem aici adeziunea făţişă a lui Blaga la mişcarea europeană expresionistă – , dramaturgul nu omite să adauge că aceasta nu îl împiedică să lucreze “cu elemente scoase în cea mai mare parte din însăşi viaţa sufletească a poporului nostru”. Evident că aceste elemente vor deveni materialul unui întreg proces de spiritualizare, proces în urma căruia apartenţa lor la lotul iniţial devine foarte greu, dacă nu chiar imposibil recognoscibilă. Credem mai departe că autorul, urmând, credem noi, regula ”inspiraţiei receptive” (“orice stare sufleteascăă, trăită sau realizată pe un plan de conştiinţă strain de ea, devine stare estetică”- Filosofia Stilului pag. 91), pentru a atinge dubla finalitate a operei – estetică şi metafizică – a îndepărtat planul epic de cel al semnificaţiilor în mod paradoxal, apropiind şi mai mult epicul faptului ce constituie materialul prelucrării (legendă, fapt istoric, mit şi cotidian) de epicul rezultat al acestei prelucrării. Cu alte cuvinte, cu cât apropie mai mult întamplările dramei de cele ale, să spunem, legendei “Monastirea Argesului”, cu atât distanţarea între semnificaţiile celor două toposuri culturale se măreşte. Spre exemplu: în legendă avem “nouă meşteri mari…şi Manole zece”; în drama “Meşterul Manole”, la fel. Dar să revenim la interviul din “Rampa”, unde Blaga continuă:

“Manole din piesa mea are doisprezece zidari, vrând să imite prin aceasta pe Iisus, care şi-a clădit Biserica împreună cu doisprezece apostoli. Prin aceasta, mitul lui Manole ia întrucâtva înfăţişare religioasă creştină”(“Rampa”…)

Cum se face totuşi că, în varianta finală, Manole va fi însoţit de numai nouă meşteri, exact ca în datele iniţiale ale legendei? Motivul schimbării, credem noi, ar putea fi acela al lăsării libertăţii conştiinţei noastre de a dobândi ea însăşi “inspiraţia receptivă” (deplasarea câmpului de conştiinţă de pe datele folclorice pe cele spiritual-creştine) şi nu îngrădirea acesteia prin “sugestia” venită din partea autorului. Din acest motiv, se întâmplă cu dramele lui Blaga, acelaşi lucru ca şi cu Cristosul cel nou şi Anticristul lui Marejkovski. Atât de mult se aseamană “noul Crist” cu Anticristul, încât ai tendinţa să-l iei pe primul drept celălalt. La fel, corespondenţele existente la nivel epic între sursă şi opera blagiană, creează tentaţia – şi mare parte din critica operei sale nu i-a rezistat – de a asemui derivatul blagian sursei, de a căuta semnificaţiile dramei în proximitatea celor ale faptului mitic, istoric etc… de la care purcede. Şi, de altfel, câţi renumiţi critici ai operei n-au căzut pradă acestei iluzii, îndreptând semnificaţiile operei în direcţii care n-au nimic în comun nici cu intenţia blagiană şi nici cu ceea ce Alexandru Dragomir numea „spielraum-ul interpretării” – „ orice operă spune mai puţin decât vrea să spună autorul şi mai mult decât crede el că spune”? Iată, în privinta „Meşterului Manole”, cu toată mărturisirea făcută de Blaga, tot nu le-a fost de nici un folos criticilor. Le-a lipsit „inspiraţia receptivă” care n-ar fi văzut în această declaraţie decât o confirmare în plus a faptului că s-ar afla cu interpretarea în spiritul operei.

Sau, cum spunea şi Heidegger, ceea ce este apropiat din punct de vedere ontic este maximal distanţat din punct de vedere ontologic. A-l înţelege pe Blaga în poezie şi filozofie înseamnă în primul rând a gândi în „diferenţă ontologică”. Iar această „diferenţă” se numeşte la el, aşa cum am arătat, citând în întregime răspunsul lui Blaga la „Ancheta” din 1928, „transfigurare”. Chiar şi când vorbeşte despre viaţa de familie a lui Luca sau despre cea a Dariei, Blaga în mod continuu transfigurează realitatea. Toate piesele lui sunt „temperamente” văzute printr-un fapt divers, mitic, istoric etc. În toate se ascunde, ca în spatele unor măşti aproape vii – de aici şi tendinţa de a rămâne la ele – avatarurile noii spiritualităţi. În „Tulburarea apelor” le regăsim purtând travestiul Moşneagului. În cuvintele acestuia îl recunoaştem foarte uşor pe Leonardo al lui Merejkovski. Divinitatea căreia i se roagă luând pământ în palmă, deschizând larg ochii sau inspirând până la capăt, este nu Iisus de pe cruce, nu Iisus cel înviat ci Iisus-Pământul. La fel de bine i s-ar putea spune Iisus-Văzduhul, Iisus-Lumea etc. Dacă ne reîntoarcem la „Zamolxe”, citim că:

„Despre Dumnezeu nu poţi vorbi decât aşa: îl întrupezi în floare şi-l ridici în palme … îl asemenea cu-n izvor şi-l laşi să-ţi curgă lin peste picioare,  îl prefaci în soare şi-l aduni cu ochii …” şi revenind imediat la Moşneag: „Eu nu mă rog niciodată. Eu iau numai ţărână în palme Şi mă joc cu ţărâna. Uite-aşa …”

Acelaşi sentiment al dumnezeirii. I-am putea spune „panteism creştin” (Blaga chiar îl numeşte aşa în romanul Luntrea lui Caron), dar eticheta filosofică l-ar amesteca cu alte forme de panteism, risipindu-i unitatea şi inefabilul. La fel cum noul Crist al lui Merejkovski trecea în ochii celor cu gânduri confuze drept Antihrist, la fel trece şi Iisus-Pământul drept o divinitate născută dintr-o erezie. Câţi nu vedeau în Moşneag un eretic ?
Singurul care, cu toate căderile sale, stăpânea legea privirii este Popa. Dialogul dintre cei doi ne convinge de aceasta:

„Popa: Tu vorbeşti, şi cum vorbeşti

Mi-e parcă m-aş întinde

În umbra unei vechi fântâni.

Apele-n adânc sunt liniştite

Şi de acolo mă priveşte

Verde, limpede, adânc – Ochiul Lumii.

Moşneagul: Mă crezi şi dumneata – cum mă cred ceilalţi

Un – un eretic ?

Popa: Nu mai înţeleg nimic

Moşneagul: Asta înseamnă că eşti la începutul binelui”.

Întrebarea pe care ne-o punem este aceasta: cum va ajunge totuşi Popa (profetul noii spiritualităţi de mai târziu) să nu rămână doar vândut cerului şi nici să-şi piardă sufletul ca „episcop peste stânile luterane” ? Cum va trece el de la Cristosul de ieri către cel de mâine? Ca şi în „Zamolxe”, transfigurarea personajului suportă un similar proces dialectic. Momentul cel mai important este cel al primei negaţii. La început, Popa are credinţa fermă în vechiul Cristos – Cristosul lăsat, cum spuneam de vechea tradiţie sinodală. Cu gândul acesta el vine în sat (în popor) să ridice oamenii la dreapta credinţă (orto-doxie), dar gândurile îi vor fi „tulburate” de Nona cea sălbatică, de duhul îndoielii. Într-atât de mult încât ar vrea să răspândească şi printre ceilalţi ateismul său. Prezenţa Nonei îi răscoleşte întreaga aşezare a vechii sale fiinţe:

„Popa: Nona, mi-e sufletul greu

De când ai intrat fâlfâitoare în viaţa mea

Mă zbat

Între îndrăzneli ce scutură turlele

cerului şi între temeri de copil”

Dar gândul acesta răzvrătit nu poate fi dus până la capăt. Prezenţa negativului pur, a Nonei, îl aruncă într-o luptă pe viaţă şi pe moarte. Terenul ei – conştiinţa. Chinurile existenţiale nu au un echivalent psiho-fizic. În Popă se declară „subterana”. Nici cer şi nici pământ nu poţi fi. Vertijul acesta existenţial acoperă în cea mai mare măsură desfăşurarea dramei. Nona este într-adevăr negativul întrucât scoate personajul din liniştea sa placentară:
„O dată, numai o dată am avut liniştea de mormânt în viaţă …”

Această linişte era una falsă, aparentă totuşi. Ea este tot în maniera „în-sinelui”. Adevărata linişte este aceea la care se ajunge şi nu de la care se pleacă. Din acest punct de vedere, orice chin luciferic este de preferat somnului paradiziac. Nona trebuia să se ivească. Ispita trebuia să intre în viaţa omului. „Subterana” trebuia trecută. Puterile adormite se trezesc dintr-o dată la viaţă, asemenea unui vulcan. Toată fiinţa Popei este un vulcan pe punctul de a erupe. Însă el nici nu se stinge, nici nu-şi aruncă afară magma fluidă. Clocoteşte doar. În aceste momente Popa stă alături de toţi exilaţii lumii. De Socratele nevoit să-şi bea cucuta, chiar dacă se ştia fără de vină, de Giordano Bruno, cel care a urcat treptele rugului, ştiind că orice rotire a Pământului în jurul marelui astru îi dă încă odată dreptate, de Mântuitor, care în grădina patimilor a sângerat mai mult decât pe cruce, trăgând spre sine şi refuzând în acelaşi timp cupa destinului. Cu spunea şi Hegel, vorbim despre Zeitgeist, să refuze cupa amară, nu poate, pentru că este însetat de dreptate şi adevăr; dar cupa aceea îi va aduce în mod sigur pieirea. Acestea sunt problemele adevărate ale conştiinţei şi despre acestea vorbeşte Blaga aici:

„Voiam să aduc aici un cuget nou

viu ca o stea azvârlită

dintr-o praştie cerească (vechiul Crist – n.n.)

dar noul cuget e blestemat (Anti-Cristul – n.n.)

Tu te-ai strecurat în el.

Tu eşti ulciorul noului cuget” (Popa)

În momentul în care această angoasă augmentată maximal lasă impresia că totul este pierdut, se produce momentul de „sinteză” – negarea negaţiei. Momentul acesta culminant este ilustrat în piesă de scena incendierii bisericii. Cel care o face este Popa însuşi. Dar o dată cu biserica arde şi Nona. În catarsisul ei teza şi antiteza sunt reciproc negate, rezultând afirmaţia concretă. Biserica nu arde în întregime. Potirul în care se săvârşeşte Euharistia, cupa din care la cina cea de taină apostolii au atins cu buzele trupul şi sângele Mântuitorului – cupa aceasta va fi singura salvată. Tot ceea ce Biserica a supraadăugat ei, toate arabescurile cu care mintea omului a împodobit până la ascundere duhul originar – toate acestea vor rămâne în foc. Singură cupa va trece. Moşneagul este acela care o va scoate din foc. El este purtătorul noii spiritualităţi care va lua din cea veche sâmburele viu şi va lăsa la o parte toate putrefactele:

„Inima de aur a bisericii îmi zvâcneşte vie în mâini … altarul trosnea ca o pădure de brad în vâlvătaie. Stranele împrăştiau scântei … Potirul l-am mântuit. Nu l-a rănit nici o scânteie” (Moşneagul).
Este uimitoare această deplină compatibilitate de gând între sensul ce se degajă din versurile poemului dramatic şi formularea frust-filosofică, teoretizantă (cum o

numeşte”Ancheta”) din Eonul dogmatic:

„Eonul dogmatic, la ale cărui porţi batem, îl închipuim înzestrat cu toate virtuţile ineditului. Nu vedem cum ar putea să intre în el elemente de dogme specific creştine, după noi perimate ca conţinut … îşi va lua materialul…din conştiinţa frământată a timpului şi nu din muzee de antichităţi”

(Eonul dogmatic, pag.186)

Şi, dacă vrem să ducem şi mai departe analogiile, pentru a nu lăsa gurilor rele ocazia de a ne reproşa forţarea notei atunci când alăturăm atât de intim filosoficul cu poeticul, vom mai spune că incendiul care purifică conştiinţele pentru a le face apte să coabiteze cu noul eon îşi are şi el un echivalent în Eonul dogmatic. El este reprezentat de ceea ce Blaga numeşte „elenismul modern”. Vechiul elenism se caracteriza printr-un amestec de culturi spirituale, spune Blaga, de interferenţe. Găseam adunate în acelaşi spaţiu manifestări aparţinând unor varii regiuni: dualismul persan, ecourile indice ale unităţii supreme, mitologia babiloniană, mesianismul iudaic, ocultismul egiptean, ideea de armonie a polisului grec, etc. Toate aceste materii diverse nu reuşeau să-şi găsească drept numitor comun un element dintre ele care să le subordoneze pe toate celelalte. Toate încercau acelaşi scop – să fie orizontul unei unităţi. Dar, toate dorind acelaşi scop deopotrivă, se ajungea la „bellum omnium contra omnes”. Cu alte cuvinte, un moment de uriaşă criză. În acest punct critic apare soluţia:

„În această atmosferă saturată de vedenii şi gând, de speranţe şi scepticism, apare mitul creştin … „

(Eonul dogmatic, pag. 14)

Blaga vedea în epoca pe care o trecea semnele unei crize similare cu aceea petrecută pe tărâmul Asiei Mici şi Egiptului cu două mii şi ceva de ani în urmă.
„Criza spirituală a timpului nostru e o criză : amestecul heteroclit de doctrine încă necoagulate într-un întreg, relativizarea filosofiei, năvala miticului în conştiinţa vremii … setea de ultime sinteze şi tragica neputinţă a intelectului de a le crea”

(Eonul dogmatic, pp.183-184)

Asemănările profunde între cele două momente istorice îl îndreptăţesc pe filosof la extinderea lor şi asupra urmărilor. Cum primei perioade i-a urmat soluţia unui eon dogmatic ( creştin), ar fi firesc ca, în condiţiile similare ale momentului, să se definească începutul unui nou eon, adică al unei noi spiritualităţi care să reducă tendinţele culturale centrifuge la unitate. Iar cât priveşte analogia cu întâmplările salvatoare ale dramei, citim:
„Noi credem într-o criză istorică, o criză în cuptorul căreia se ard la înaltă temperatură cărămizile pentru noua clădire”

(Eonul dogmatic, p186)

Revenim la dramă. Incendiul trebuia să aibă loc pentru că, numai prin el, gândul se putea primeni. Din acest foc catarctic va renaşte noul Moşneag – Popa cel nou – care va duce

mai departe flacăra noii credinţe salvatoare:

„Se ridică, parc-ar veni din altă lume …

Unde am fost ? A fost cândva un Moşneag aici lângă mine, privea neclintit. Iisus-pământul a înflorit în el … numai Moşneagul mi-e viu în gând … n-a murit tot satul ? … bolnav am fost cât timp m-am îndoit şi m-am zbătut. Azi nu mai sunt … viaţa mea s-a vindecat … nu mai pot să rămân. Mi-e foame de pământul larg. Aer, aer, pământ ! …

Mă duc să trag clopotele în fiecare sat pentru Iisus-Pământul” (Popa)

Antimaterialist convins, Blaga a nutrit întotdeauna convingerea că spiritul împinge lumea şi nu invers. Spiritul este acel orizont curbat peste fapte, evenimente, gânduri, care le poate produce o stază ce sfârşeşte în putrefacţie sau, dimpotrivă, le poate insufla viaţă. Spiritul nu este dezirabil în sine. El este dezirabil numai în raport u un anumit Zeitgeist. Iată, spiritul creştin a dus la o perioadă lungă de înflorire în raport cu materiile culturale ale acelor vremi, insuflându-le forţa de a progresa. La un moment însă între acest spirit şi materiile subordonate se produce incompatibilitatea. Materiile stagnează, se sufocă încorsetate de spiritul devenit acum duşmănos. De aici criza. Când această criză va atinge punctul apogetic, vechiul spirit va ceda locul unuia nou, capabil să ocrotească faptele de cultură dornice de creştere. Vedem dar, că spiritul este a-cauzal. El vine din nimic. Venirea sa echivalează cu o nouă geneză. Sub aripile sale protectoare, totul începe să se organizeze. El creează liniile de forţă şi poate fi presimţit aşa cum presimţim uneori schimbarea vremii din aroma aerului ce-l inspirăm sau din durerea din oase. Şi presimţindu-l ne putem pune în slujba lui. Aceştia sunt profeţii. Asemenea lui Zamolxe, asemenea Moşului şi noului Popă şi asemenea tuturor celorlalţi profeţi din dramele ce vor urma.