~Al. Florin Ţene: Mariana Pândaru: „După căderea nopţii“

O „rugăciune de lumină” este poeta Mariana Pândaru în volumul „După căderea nopţii”, apărut la Editura „Danimar”, Deva, 2007. Structurată în două cicluri, cartea este dedicată soţului autoarei, distinsul şi regretatul poet Valeriu Bârgău, care, pentru iubitorii poeziilor lui, se află în „raiul celor cu sentimente echilibrate”. Autoarea, de o sensibilitate maladivă, îmbină în chip natural registrul ludic cu substratul lui grav, reflexiv, inclus în mişcarea poemului născut din necesitatea de exteriorizare (vezi ciclul: „Către Bertha”): „Se poate deci spune / că această convorbire cu Bertha / M-a trezit din letargia fără margini / ca o larmă de gureşe păsări”.

Fiecare poem dezvoltă o premisă cu aparenţă nevinovată până la răstălmăcirea ei în sugestia sentimentală. Poeta are o înclinaţie spre melancolia tragică, cochetând cu fantoma eternităţii, unde cuvântul şi cântecul sunt mijloace de a salva degradarea lumii şi a decăderii ei în substraturile derizorii ale metafizicii: „Cântecul ei / străbate noaptea / ca o săgeată / Neasemuita ei sfâşiere / atingând până şi sufletul / celor plecaţi înspre moarte / Întorcându-i din drum / cu mare nelinişte / în lumea cuvintelor” („Privighetoarea”). Expresia barocă ascunde în spatele virtoazităţii o percepţie a înşelătoarelor oglinzi, unde în eternitate „e-atâta risipă de fluturi”. Un sentiment tragic al vieţii stârneşte fiorul şi misterul în poezia Marianei Pândaru, care stilizează extincţia, o abulează prin metaforă, o îmblânzeşte. Fiorul liric şi tematic se interferează prin metamorfoza cercului ce închide trăirea poetică într-o umbră a umbrei, de fapt o „conştiinţă a conştiinţei” (George Poulet): „Dar, draga mea umbră / cu ochii de fosfor / tu nu vedeai cum din trupul meu / se desprind aripi de purpură / îndreptându-mă – în sfârşit liberă / spre câmpia deschisă” („Umbra cu ochii de fosfor”).

Excepţionala capacitate de a da carnaţie trăi-rilor şi obsesiilor poeta pare indi-ferentă la spiritul timpului, continuând să-şi sondeze interioritatea cu o tenacitate dureroasă, trăgând poezia înspre experienţa intimă.

Desigur, poemul e şi un corectiv pentru imaginativ, descătuşat de starea fizică a poetei şi trăi-rilor: sporeşte şi stilizează, totodată, efluviile existenţei, construieşte un univers liric, transformând dramaticul în stare de graţie, reducând explozia la implozie, înlocuind furia realităţii cu persuasiunea metaforei: „Viaţa, e picătura de apă / căzută pe piatra încinsă / în zi de frumoasă iluminare” („Către Bertha”, 3).

„După căderea nopţii” o „Umbră cu ochii de fosfor” topeşte în discursul poetei, rafinat până la eclatanţă, o imagine copleşitoare, în care încap, deopotrivă, viziunile „din gândurile noastre / niciodată vorbite” şi expresiile luminiscente din „Sfânta zi de Duminică”, reprezentările îngerului „închis în piatră” şi desfăşurările unui „cântec de mult rătă-cit”. Autoarea acestei cărţi este o poetă de înaltă vibraţie, convingătoare în toate privinţele.

AL. FLORIN ŢENE