~Grigore Ilisei: „85 de trepte“

De decenii, doamna Zoe Dumitrescu-Buşulenga îşi petrece verile la Văratic. O ademenise spre locul acesta nu numai literatura lui Hogaş, Galaction sau Ibrăileanu, care-i stârnise, de bună seamă, interesul, ci şi nevoia simţită în atâtea rânduri, ca un eminescolog împătimit şi chemat, să vază pădurea de argint şi să umble după umbra Veronicăi Micle, cum o făcuse cândva, ca un cavaler al tristei figuri, Mihai Eminescu. Aceste porniri lăuntrice se întâlniseră cu săgeata iubirii, trimisă din arcul sufletului de o fiinţă, ce-i era tot mai dragă, Valeria Sadoveanu, în făptura căreia descoperă alesături de omenie nestricate, e bunătate şi o curăţie, exprimate atât de bine în discreţia şederii ei în preajma scriitorului şi în buna cuviinţă cu care i-a vegheat posteritatea. În urmă cu 30 de ani, în 1975, coana Valerica a pornit-o la Văratic şi, după multe ezitări, doamna Zoe a dat curs invitaţiei şi a mas în casa măicuţei Benedicta Braga, cea care a răposat întru Domnul mai zilele trecute în Statele Unite, unde plecase ca misionară, să-i fie reazăm maicii Alexandra, numele de călugărie al principesei Ileana.
Doamnei Zoe i-a plăcut grozav de mult atmosfera Văraticului. Toate se legau să te îmbie să şezi aici. Era întâi şi întâi nobleţea gazdei, a coanei Valerica, apoi bunăvoinţa şi căldura maicilor, spiritual primitor al mânăstirii, cultivat într-o bâtrână tradiţie de maica stareţă Nazaria Niţă. Se adăugau pacea locului, minunăţia priveliştii luminoase, viu colorate, ca o încondeiere de ou de Sfintele Paşte, senzaţia de capăt de lume şi intimitate, confreria urzită spontan, dar adând de intele4ctualii strânşi în vacanţă la Văratic. Casa şi grădina, situate pe un vârf ca de Acropole, se transformau adesea într-un fel de agoră. Se reuneau Ştefana Velisar Teodoreanu, Valeriu Anania, Constantin Ciopraga şi alţii. Veneau ca la Păltiniş, la Constantin Noica, să se înfrupte din vorbirea şi gândirea doamnei Buşulenga, cu ecou de catedrală gotică şi sunet de toacă de la un schit pierdut în munţi, intelectuali ca Andrei Pleşu, Dan Hăulică. Era un ospăţ al spiritului, de care nu te-ai mai fi rupt, cum am constatat fericit nu rare ori.

Cuibul acesta de armonie a început însă a fi de la un timp, treptat, treptat, tulburat. S-au trecut ca florile câmpului, cum spune Sadoveanu, mulţi dintre cei care-şi găseau aici stropul de mulţumire. S-au dus precum clipa cea repede coana Valerica, domnul Buşulenga, aprijul macedo-român, a încetat a mai veni la Văratic, din cauza poverii anilor, Ştefan Velisar, aflată şi ca de un amar de vreme pe celălalt tărâm. S-a aşezat în scaunul Episcopal de la Cluj Valeriu Anania. Au izbucnit ca o vâltoare răutăţile dintre oameni, care, după schimbările atât de dorite din 1989, par a despărţi parcă pentru totdeauna lumea. Doamna Zoe Dumitrescu Buşulenga, în ciuda necazurilor vârstei, a dezamăgirilor pricinuite de semeni, a continuat cu vitejie, aş spune, să apere acest spaţiu al purităţii, atât cât mai rămăsese din el. Cu toate că a avut destule motive de tristeţe, n-a surpat podul ce-o lega de Văratic. Aici, vieţuind pe dealul unde-i împărăţeşte chilia, era mai aproape de cer. Ca să urce mai uşor treptele într-acolo, s-a călugărit. Şederea în acest topos îi îngăduie să mediteze slobodă la rosturile lumii şi la cele ale Dumnezeirii. Vede într-o lumină mai clară propriile rătăciri şi găseşte, ca orice credincios, puterea căinţei. Totodată încearcă cu tăria minţii, fosforescenta ca de obicei, să-i povăţuiască pe cei ce-o ascula pe calea cea dreaptă. Aceasta este pentru doamna Zoe, maica Benedicta, după numele de călugărie, întoarcerea feţei spre Dumnezeu. Lucrarea noastră potrivnică asupra celor rânduite de Domnul este, crede Domnia Sa, cauza tuturor relelor şi molimelor ce copleşesc azi pământul, de la năvala puhoaielor, la incendiile pustiitoare. Este zisa unui înţelept, care, la cei 85 de ani împliniţi în această vară, la 20 august, se petrece pe Acropolea Văraticului şi reflectează la mersul lumii. O face cu seninătatea celui care priveşte cu umilinţă la Dumnezeu.
GRIGORE ILISEI