Paul Lahovary-un mare prozator necunoscut

UN MARE PROZATOR NECUNOSCUT: PAUL LAHOVARY

Aproape necunoscută în România şi azi aproape uitată într un mod dezgustător de nemeritat, opera lui Paul Lahovary (n. 1910, la Bucureşti) merită însă o soartă mai bună, ce va întîrzia, cu siguranţă, să se producă în climatul de frivolitate recent, unde contează doar „exilaţii” în viaţă, ce pot aduce folos şi contribui la învîrteală, asociat şi cu „n” profit. Şi totuşi, „Casa Terekov” (1940) o culegere splendidă de nuvele fantastice şi, mai ales, „Vîntoasele” (1953, Lisabona) unde se reflectă, măreaţă, umbra lui Mircea Eliade, sînt exemple de literatură fără vîrstă, avînd o anumită inactualitate ce rezultă atît din filosofie cît din ţinuta distinsă şi elegantă, din stilul de crepuscul baroc, înflorit cu temperanţă în vocabularul fanat, nelustruit totuşi, supravegheat într o manieră de „haute bourgeoisie”.
Prezentăm aici un fragment dintr un roman apărut la Paris, în 1977, niciodată în româneşte.

O ZI MARE LA PALAT

Cetatea de scaun era în fierbere. Casele ei aveau faţadele acoperite cu covoare. Dominînd vacarmul, să ascultăm vocea profundă, adîncă, a clopotelor ce cîntau venirea unor vremuri noi. Nici măcar unul din cei prezenţi nu şi mai amintea proverbul: „Schimbarea domnilor, bucuria nebunilor”.
Meşterii zidari şi soţiile lor se amestecară în mulţimea ce sărbătorea sub soarele îngăduitor al colinelor înalte, fraternizară, astfel cu această populaţie atît de uitătoare, pentru care flagelul de ieri era tot atît de departe ca şi neliniştitoarele primejdii ale zilei de mîine.

Aerul greu, încărcat de fumul cărnurilor fripte, al tocanei înspicate şi al carnii învîrtite pe frigare. Aci, aproape, iată pe ursari, dincolo, mai încolo, o ţigancă ghicitoare, pe nişte butoaie ce se mişcau. Din pivniţele tavernelor necunoscute ţîşnea rîsul chefliilor nesătui. Mulţi rătăceau încoace şi încolo, fără rost, . pe sub nasul negustorilor străini îmbrăcaţi în catifea, cu chimirele îngroşate de ducaţi. În Piaţa Mare soitari şi pehlivani se mişcau multicolor, aşa cum erau înveşmîntaţi în hainele lor cu mîneci decupate, cu gîturi în colerete şi pălării pe ureche. Anunţau o piesă comică, de „prostii”.

În acest timp, într un gang, mai la o parte, avea loc o vînzare deosebită, o vînzare a unui sălaş de oameni oacheşi, a unei familii de ţigani datoare stăpînului de moşie şi neputincioasă în a i plăti. Întîi şi ntîi, copiii, apoi mama lor, o tînără, apoi bărbatul – toţi sînt cumpăraţi de alţi stăpîni, diverşi, în vreme ce crainicul îi acoperă de ocări şi întărîtă pe privitori ca să facă la fel.

În Palat, în odăile Marelui Divan, se petrece investitura Domnului, urcarea pe tron. Manea şi Doamna lui sînt aici şi ei, căci „marele zidar” aflase că i se menise să devină arhitectul Bisercii votive pe care Noul Stăpîn ar fi vrut s o ridice ca mulţumire şi ca ofrandă, rugîndu se Celui atotputernic să i dea lungă şi fericită domnie. Doamne şi domnişoare de viţă nobilă îşi arătau farmecele şi nurii: rochii catifelate, caftane, croite în aur şi argint, cordoane bătute cu pietre preţioase. Dar mai mult decît toate, Anna Doukas făcuse – în ciuda lor – să sclipească ochii marilor boieri, ai trimişilor din străinătăţuri şi ai Domnului însuşi. Ea îşi închipuia că încă de acum ar fi putut să şi spună ce suspinători ar fi găsit în stare să şi dea viaţa pentru ea şi ce domniţe – chiar şi Doamna Ţării – şi ar fi dorit să i ia viaţa, într o zi, de invidie şi gelozie.

Prinţesa, Doamna Ţării, se ţinea în stînga lui Vlad, cu chipul ei frumos dar trufaş. Se zice că e catolică ferventă. Şi iată l pe capelanul ei, reverendul Istvan, călugăr al ordinului Sfîntului Pavel în Ungaria, ochi dur, surîs onctuos. Deja se şopteşte că Sfîntul Scaun i ar fi dat misiunea de a l aduce pe Prinţ la credinţa soaţei lui.

Iată l pe Vlad. Înalt de statură, strîmt la mijloc şi lat în umeri; şi, contrar protocolului, îmbrăcat doar în simpla haină de soldat ce purtase la Belgrad, voind să arate, astfel, că a rămas, şi va fi, Prinţul Cruciat. Pe chipul său emaciat şi ars de soare în taberele de soldaţi, sub arcul sprîncenelor împreunate, nasul mîndru, ciocul de vultur al războinicilor din neamul său. Uimitoare este însă nemişcarea pupilelor cu reflexe de genă palidă, închisă în vinişoare de foc. Mîna sa dreaptă odihneşte pe mînerul pumnalului pe a cărui teacă stă înscrisă deviza: „Să stîrpim Islamul sau să pierim„. Îi salută curtenitor pe oaspeţi şi, poate, în mod stăruitor şi vădit pe foştii domni ai ţărilor ce deveniseră paşalîcuri sub Mahomet al Doilea; ei locuiesc ca exilaţi adăpostiţi aici, la el, în cetatea Aref. Este un om învăţat, vorbeşte bine turca, greaca, araba, latina şi „moscovita”, franceza şi maghiara.

Cînd Prea Sfinţitul Mitropolit îi aşeză pe umeri greaua mantie ce îl investeşte, Vlad ieşi în balcon ca să primească aclamaţiile armatei şi ale norodului, căci fără ele înscăunarea ar fi incompletă şi susceptibilă de nulitate.

Abia apoi se întoarse în marea Sală a Tronului şi întinse mîna dreaptă ca s o sărute marilor boieri înşiraţi pe două rînduri, cu şira spinării încovoiată şi ochii ascultători, de cîine fidel. Un surîs ambiguu înflorise în colţul gurii Domnitorului. Poate că se gîndise la proverbul născocit de feudali care spunea că „mîna pe care nu poţi s o tai, sărut o!”. Îi ştie pe toţi şi îi ştie cine sînt, pe aceşti stăpîni de moşii îmbogăţiţi prin expediţii de jaf şi prin asuprirea ţăranilor, din „talpa ţării„. Nu va întîrzia să i denumească, pur şi simplu, „carnasieri”. Părea să aibă presentimentul intrigilor şi trădărilor, dar, deopotrivă, mai ştia că va trebui să ducă pînă la capăt, cu ei şi, adesea, împotriva lor, domnia ce i s a dat. Ar putea să aibă norocul să găsească printre ei unul singur mai în firea lui? De fapt, el îşi făcuse alegerea, deja. Cu vocea lui calmă, enunţă numele şi dregătoriile: cutare – vornic, cutare logofăt, cutare – mare armaş. Ultimul, a cărui dregătorie o crease acum, va fi executantul pedepselor, în principal al pedepsei capitale, pe care doar Vodă poate s o pronunţe.

În cursul ceremoniei, Vlad se apropiase de perechea necunoscută oaspeţilor – de manea şi de Anna – şi îl întrebă pe Meşter ceva ce îl îngrijora:

– Ce crezi, Domnia Ta, cît va putea dura să isprăveşti Catedrala, „biserica” mea votivă ce o aşez sub semnul Înălţării Domnului?

  Treizeci de ani, Stăpîne, dacă aceasta vă este pe plac. O parte numai din domnia pe care Ţara o doreşte stăpînului ei.

Şi Vlad, cu un surîs dispreţuitor în colţul gurii care nu ar fi putut să spună minciuni:

  Onorabile Magistru, nu profeţim asupra viitorului cînd vorbim despre tronul Valahiei. Noi vă propunem trei ani, dacă molime şi calamităţi nu vor întîrzia lucrarea. De altfel, Noi ne prindem să vă dăruim aur şi mîna de lucru: oricît va fi nevoie. Două mii de braţe, dacă aceasta vă convine. Şi ca înzestrare, biserica Noastră va primi cinci moşii cu iobagii lor, cinci munţi cu turmele lor şi zece care de aur, care este tributul dorit de Sultan ca preţ al neatîrnării. De îndată ce vom încheia ceremonia, vom pecetlui pergamentul de întemeiere.

Aici dialogul lor se oprise.

(Din romanul „Mesure d’une ombre”, Paris, 1977) – traducere de Artur Silvestri