~„Viermii născuţi şi hrăniţi de puterea comunistă… “

În primele zile  ale revoltei populare din decembrie 1989, pe străzile Timişoarei, îngropate în mormane de sticlă pisată provenită de la vitrinele magazinelor devastate, în resturi de cărţi, afişe, haine, mobile arse l-am întâlnit pe unul din tinerii confraţi pentru care la începutul anilor 80 îmi pusesem obrazul. Până în acel decembrie din 1989 am crezut că junele are pentru mine sentimente din cele mai bune. Întâlnirile noastre au stat mereu sub o aparentă bucurie a revederii, astfel că primul gest pe care l-am făcut a fost să deschid braţele pentru o frăţească îmbrăţişare. Doar că în locul zâmbetului cu care îmi venea de obicei în întâmpinare şi a unei exuberanţe juvenile, am fost primit cu o răceală studiată iar junele meu prieten mi-a declarat răspicat: „ Vă rog să reţineţi că noi nu gândim la fel”. Am fost, mărturisesc, şocat. Că nu gândeam la fel, bănuiam de multă vreme şi faptul mi se părea normal. Ne despărţeau cel puţin douăzeci de ani. Dar mai ales ne despărţea originea socială, ca să apelez la un termen ce ne stăpânea vieţile în acel timp. Eu eram fiu de ţăran coborât din Munţii Banatului. Junele provenea dintr-o familie de activişti de partid, care în timp împrumutase, să nu zic furase, multe din obiceiurile, dar şi din modul de a trăi dar şi de a  gândi al fostei mici burghezii. Se instalase într-o vilă ce aparţinuse unui comerciant trimis în adâncurile mucegăite ale temniţelor, de puterea populară, pusese stăpânire pe mobilă, pe tacâmurile de argint, pe covoarele persane, pe aşternuturile de damasc. Şi, cu timpul intraseră în pielea fostului proprietar. Bineînţeles într-ascuns, căci pe faţă, în raporturile cu lumea erau principiali, adică rosteau cu multă fermitate lozincile, acele fraze tip, goale,zgomotoase, care legitimau un om al vremurilor noi, un democrat . Duplicitatea era condiţia obligatorie a existenţei acestor familii. Una spuneau în public, alta acasă. Junele se bucurase  de mic, din leagăn, de un tratament diferit de cel al  copiilor ai căror părinţi erau oameni de rând. Mâncarea bebeluşului, hainele pe care le purta, jucăriile cu care se juca purtau marca străinătăţii. La început a ţărilor socialiste iar mai apoi a celor occidentale. Fusese dus la grădiniţa specială, unde aveau acces doar copii activiştilor de partid, se jucaseră doar între ei, învăţând să facă diferenţa dintre ai lor si ceilalţi copii pe care îi priveau cu dispreţ, îi desconsiderau. Crescând, ajunseseră să se delecteze cu băuturi şi ţigări aduse prin shopuri sau din delegaţii. Trăiau într-o lume paralelă cu lumea reală înfometată, hăituită de frig şi mizerie. Citeau ziare, literatură neadmisă în librăriile şi bibliotecile din România. Învăţaseră să râdă de tot ceea ce liderii  şi propaganda de partid aruncau zilnic în urechile românilor în numele aşa-zise iubiri de ţară şi de neam. Parada de patriotism cu întregul ei cortegiu: defilări de 1 mai şi de 23 august, spectacole pe stadioane cu mulţimi ale căror trupuri erau obligate să alcătuiască numele conducătorului iubit, cu cântece de slavă aduse acestuia, cu poezii scrise şi recitate special pentru el, cu solişti de muzică populară creată sau adaptată pentru slava partidului şi a conducătorului, la care oamenii de rând erau obligaţi să fie masă de manevră, pe ei nu-i atingea. Şi indiferenţa aceasta nu se referea doar la mascaradă, ci fără să facă vreo diferenţiere, se referea la întreaga ţară,la frumuseţile şi bogăţiile ei. Se obişnuiseră să dispreţuiască tot ce era românesc şi să primească fără nici o reţinere tot ce venea din afară. Cum nu mai credeau în nimic, luau în derâdere, puneau sub semnul băşcăliei, totul. Chiar şi pe cei ce îi născuse. Doar propria fiinţă conta, pentru plăcerile proprii erau capabili de orice.

Erau ocrotiţi de regim, ca viitoare cadre de nădejde, nici măcar Securitatea nu avea interesul să-i urmărească. În timp ce muritorii de rând nu puteau nici măcar visa să obţină un paşaport, ei puteau călători în Vest, puteau primi burse chiar. Se întorceau, cei care o făceau, nu doar ca inşi  care nu mai aveau pentru România, pentru spiritul românesc, decât dezgust şi desconsiderare, ci şi montaţi, pregătiţi să-şi semene opiniile de împrumut în cercuri intelectuale coapte pentru a le primi. În primele zile ale lui decembrie 1989, au fugit ca iepurii, ascunzându-se în te miri ce cătun, motivând că au fost la tăiatul porcului sau în vizite la veri şi mătuşi. După ce apele s-au mai limpezit, în sensul că devenise sigură căderea regimului comunist al lui Ceauşescu,  ei au alergat primii să facă… curăţenie, să dea jos vechile structuri, pe vechii conducători de instituţii, ziare, reviste literare, edituri.

S-au organizat cu repeziciune în aşa-zise societăţi civile care aveau ca obiective demolarea structurilor fundamentale ale societăţii construite în cei cincizeci de ani de regim comunist, intimidarea, de compromiterea în faţa  opiniei publice ,condamnarea personalităţilor născute, crescute, educate în acest răstimp istoric, pe care le  acuzau de colaboraţionism ( Cu cine? Cu propriul regim?), de poliţie politică etc. Şi mai grav decât toate acestea este crâncena luptă pe care  ei o duc cu toate mijloacele pentru compromiterea, căderea în derizoriu a ideilor şi  idealurilor creştine, umanitare, naţionale. Viermii născuţi şi hrăniţi de puterea comunistă îşi făceau şi-şi mai fac încă datoria. Rezultatele au început să se vadă. Sau dacă nu sunt vizibile pentru toată lumea  le simt pe pielea lor milioane de români şi le vor simţi mai abitir generaţiile care vin. Cum va fi atunci România? Ce va fi atunci pe pământul acesta ?

ION MARIN ALMĂJAN