LUCEAFĂRUL ROMÂNESC

revistă on-line de literatură şi cultură românească

►CRONICA LITERARĂ de Artur Silvestri

CRONICA LITERARA – O NOUA CARTE DE ALEXANDRU NEMOIANU

DOUA MODELE DE “RECONQUISTA”: “PASTOR” SI “SAMANTA”

 

Evolutia operei lui Alexandru Nemoianu de dupa “Semnele vremii” (2005) se produce organic desi cu aparente reformulari ce nu sunt decat aspect superficial peste o inaintare de rau subteran cu izvor ce nu inceteaza. “Fragmente din vremea persecutiilor” contine, astfel, eseuri, “insemnari razlete” si adnotari datand din anii 2005 si 2006 si doar cateva fiind reluari din volumele anterioare “Intamplari si Vise”, “Taramuri”,Treziri” si “Acum”; insa acestea nu constituie decat elemente de fundal sau adaosuri pentru o intelegere nuantata a pozitiei intelectuale si a optiunilor. Directia de organizare a acestei carti dezvolta in mod natural opera de ganditor crestin a lui Alexandru Nemoianu fiind un punct de vedere nou si articulat asupra “modelului existential romanesc”. Ea arata insa mai apasat sensul actiunii intelectuale si metoda de gandire. Dar, la drept vorbind, nici nu a fost dificil ca acestea sa se organizeze. Exista in doctrina desfasurata aici, ca si in eseistica istoriografica anterioara, trei idei capitale ce impanzesc intreaga creatie inca din momentul originar ori al “trezirii” la realitatea metafizica: “Imperiul ca esenta a raului”, rasfrangerea acestuia “in marginea Imparatiei” (sau, cum s-ar zice in termen “tiers-mondist”, “efectul de colonie”) si, in sfarsit, “raspunsul national”, renasterea sau “enigma prin Neamuri”. Acestea indica, in fond, o “tensiune universala” cu inceput vechi si fenomenologie descrisa abia la o vreme, ce se traduce in formulari cu notorietate precum “corsi i ricorsi” lui Giambattista Vico ori cantemirescul “incrementa atque decrementa”, fiind in ultima analiza principiul catolic de “conquista” ce aduce aproape mecanic recucerirea, “eliberarea, deci “reconquista”. Ele nu inceteaza acum ci se dezvolta caci oricat ar avea schemele invocate precedente, azi se manifesta cu un anumit grad de inedit iar “ondulatiunea” exprimata de Vasile Conta (caci la noi exista, la randul ei, o traditie de gandire in “deal” si “vai” istorice) nu mai apare tot atat de clara precum altadata. “Raul”, asa cum il denumeste pretutindeni autorul, in terminologie crestina, se extinde in forme inedite si cu procedari de aparenta difuza desi “modelul” ramane fara nici o indoiala “repetitiv” si inapt a se adapta. In aceasta materie, noutatile sunt aici putine caci, in teorie, despre “Imperiul raului” exista o bibliografie impresionanta iar autorul a scris pana astazi cu staruinta si in mai toate cartile, si daca ar trebui sa fie infatisata tema in chip exhaustiv ar trebui reluate toate si reproduse inca o data. Obiectul nu este totusi acesta si atat cat este cuprins aici (“specimene” doar, si ilustratii) este proportional destul caci esenta cartii, sau accentul ei, consta in “ideologia reactiunii” mai mult decat din infatisarea “vrajmasului” care trebuie numai “evidentiata” printr-un inventar de “urme distinctive” printr-o demonstratie sumara ce trebuie “vazuta” ca o fotografie fulgeratoare de avertisment.

Esentialul aici il constituie, asadar, “raspunsul” si mai ales “ceea ce nu piere” fiindca, de fapt, imobilitatea Arhetipului nu se poate pune la indoiala si desemneaza factorul ireductibil si ordonator. Aceasta se infatiseaza printr-un complex deopotriva “simplu” (adica numenal) dar si complicat prin formele diverse si aparent “nelegate” in reteaua organica subiacenta ce impresioneza prin insiruirea de elemente aproape naturale. “Loc”, sanctuare, “istorie vorbita”, modele populare, exemplu social contemporan (“gospodarism”), institutii atipice nu obligatoriu de esenta folklorica ori derivate pe canal etnologic, sfinti bisericesti si “model carturaresc” etc. – nu sunt insa nici notiunile curente si doar mecanisme de agregare de colectivitati ci “principii” de functiune ale unei realitati enigmatice, stravechi si imutabile ce ne infatiseaza o ipoteza de antropologie “originista” uimitor de clara si de patrunzatoare. Aceasta are un grad categoric de universalitate derivata din insasi esenta ei necontestabila. Noua este, prin sugestie, aici formula de “reactiune” ce va trebui dezvoltata in viitor chiar daca astazi insasi metoda de imprastiere intrebuintata de “raul vrajmas” se dovedeste caduca si rudimentara (“inlaturand pastorul, se risipeste turma”). In aceasta materie, Alexandru Nemoianu invoca “retragerea la munte si in calitate”, formuland ideologia “reconquistei” intr-un fel profetic si prin concept vizionar. Recucerirea inteleasa de el nu-i, aici, recensamantul unei “miscari” (care nu exista in felul organizat clasic) sau un “inventar de valori” care, existand, ar lucra prin iradiere (doctrina Pastorului Intelept) ci mai degraba niste “categorii de seminte” care oricand, re-formulate si regasite, pot relua orice fel de “actiune in raspuns”. Precedentul istoric exista si se evoca. Iata, de pilda, “modelul indienilor pueblo” despre care Alexandru Nemoianu scrie o pagina memorabila si “indrumatoare”. El este tulburator prin efect si trebuie descifrat in misterul regenerativ caci “stergerea urmelor” nu a reusit sa extraga si “duhul” sau secretul de intocmire inradacinat de unde s-a renascut, la o vreme, “copacul viguros” anterior. Astfel incat nu-i fara rost a spune ca, in aceasta speta “retragerea” s-a produs pana la “nuca” sau pana la “celula”. Aceasta insemneaza mecanisme universale verificate. La noi, ca sa exemplific, nucleu, celula ori “samanta” este orice idei ce se depoziteaza in loc protejat sau “paralel” care, fara sa fie numai “biblioteci” marunte, de sat, de manastire ori de scoli orasenesti nebagate de seama, pot sa ajunga, numai daca va fi cazul si daca vom avea un nou “parjol al cartilor scrise” (ca in veacurile XI si XII), in planul “cartilor vorbite”, regasind folklorul, anonimatul si eposul nostru fundamental ce a ingaduit perpetuare nu doar de istorie a Locului ci si de lege arhaica, de “obicei al pamantului” si incifrare in utilitar, simbolic si superficial decorativ. Metoda aceasta, “finala”, este cu neputinta de a nu se folosi chiar si daca spatiul de conservare va deveni un simplu “teren imobiliar” fiindca, existand “oamenii locului”, disparitia “duhului” s-ar produce numai odata cu “ultimul om” ori si daca acesta va disparea, “rasial”, odata cu disparitia “limbii” ori a “ultimei carti”. Si nici atunci. Caci daca “Locul” poarta in sine un fel de a se “intipari” in fiintele ce il “locuiesc”, rezulta ca puterea de a lasa “aceiasi urma” in orice creatura ce il intrebuinteaza va triumfa, indiferent cand si in ce forme.

Acestea fiind previziunile in negativ (sau doar ipoteza dramatica), rezulta ca “tabloul de principii formatoare” va trebui facut in extensiune, fiind insa aici schitat intr-un fel uimitor de clar. El se intinde asupra unor teme cu aparenta de simplitate dar cu efect maret in timp: “locuri sacre”, danii, actiune carturareasca oricat de marunta in suprafata dar patrunzatoare in adancime, organizare naturala de oameni si formele ei manifestare “reactionara” in celular si in “navoade”. Materia exista prin cateva specimene si in “Fragmente din vremea persecutiilor”, in “dania” lui Bucur Chiriac, reactionarismul lui Raoul Sorban, cartile lui Ion Marin Almajan, revistele “eretice”, “romanii-americani”, si, de fapt, in tot ceea ce scriitorul denumeste “majoritatea semnificativa care incepe sa vorbeasca” etc.

Pretutindeni impune o imagine de “realitate din alt timp”, aproape sadovenian, evocand eposul din “Creanga de Aur” si din “Uvar” iar incheierea despre “Bizant” si “efectul folcloric” la romani adauga o idee privind “actiunea in lumea paralela” si “samanta aruncata prin Neamuri”. De fapt, scriitorul dezvolta aici – in descriptia de actiune practica si in teorie – ceea ce invocase prin creatie in “Semnele Vremii”, unde materia “eretica” si sub-lunara, apartinand “celei de-a doua literaturi”, era ilustrata in chip stralucit. Ecourile vii ale stratului sapiential venit din stravechime si intruchipat prin episoade cu nota de precadere continua (de la inteleptul vremurilor vechi si preotul getic si, mai apoi, de la episcopul-voievod din “mileniul mut” si pana la “invatatorii muntilor” de ieri si de azi) se rasfrang nu doar in acea literatura de zidire sufleteasca si povatuire ci si in aceasta eseistica de indrumare si directiva. Suntem, pana la un punct, aproape de “enciclopedismul rustic” al veacului fanariot, cand “specificul constituit” se retragea in rural si “provincial” dinaintea ocupantului salbatic ce ar fi nazuit sa modifice totul, de la obiceiuri, mod de asezare si de oranduire de populatii si pana la limba si cod de a comunica.

De altminteri, “desfasurarile de penumbra” sunt intotdeauna intelese si pretuite si se privesc in termeni de valori inerente care, fiind legitime in absolut, nu cunosc determinarea ingusta fata de contextul de orice fel, “oficialitati” ori “ideologii dominante” ce determina realitatile superficiale si perisabile. Extragerea sufletului colectiv din contingentul istoric nedeslusit este regula aici ca si “conservatismul” demonstrat prin fenomene continui. Teoreticeste, “familia de gandire” se reveleaza numaidecat. Aceasta reprezinta “substanta medulara” invocata de G. Calinescu prin “regresiunea catre arhaic” proprie creatiei romanesti de valori in ton major si, deopotriva, se potriveste cu “personanta” inchipuita de Lucian Blaga ori cu “energetismul” lui Vasile Bancila si cu “protocronismul” descris de Edgar Papu. Atitudinea are universalitate, fiind, la drept vorbind, o varietate de “originism” ce indruma culturile oranduite de un puternic simtamant intrinsec al “specificului” care nici macar nu mai trebuie demonstrat si afirmat ci doar exprimat cu o mai staruitoare putere in ideea de a recapa dreptul pierdut si a intari uimitoarea diversitate a Creatiei. In aceasta consta aici reazemul “trezirii”, inteles ca un proces de inspiratie oraculara si de clipa miraculoasa cand “istoria enigmatica” se revarsa in “istoria consemnata” si recucereste lumile uzurpate.

Pretutindeni ne impun acum doua “modele de Reconquista”; “Pastorul si Samanta”. Cand “pastorul” dispare fara a i se afla substitut, apare “samanta”, solutia miraculoasa si tainica: aceasta moare pentru a face graul sa rodeasca in viitorul nesfarsit si binecuvantat.

ARTUR SILVESTRI

Anunțuri