~Lucia Olaru Nenati: „Mănînc pîine şi mă gîndesc la grîu… „

…la întinderi aurii, infinite, străbătînd cîmpiile veacurilor, blînd, fără teama de-a înceta vreodată să se legene-n vînt;

      Mănînc pîine şi aud suliţa de sunet  a ciocîrliei ce străfulgeră văzduhul, ţîşnind din lan, victorie a cîntecului  asupra îngheţatei tăceri;

          Înghit frageda îmbucătură şi simt pe spinare  roua trudei a zeci de strămoşi seceraţi lîngă spice-n cîmpie, cînd toamna lor arămie recolta venit-a să-şi strîngă pe rînd.

         Mestec preadulcele caldelor pîini şi versuri uitate-mi învie-n cuget: „oare cum mă va putea apăra /pîinea şi  vinul inimii tale, cînd singurul lucru statornic/e trecerea?” 

      Inspir aroma aurului copt şi simt mireasma cuibului cald de copil  adormit în iubirea nespusă a maicii  – icoană ; ori  a pîinii lui Făt-Frumos,    frămîntată cu lacrimi de mamă, ce creşte la loc, la fel de proaspătă şi de întreagă, oricîte vitejii şi-ar hrăni voinicul din ea.

      Rup dumicatul fărîmicios pe-ndelete cu gesturile uscatelor mîini ale  osteniţilor lumii, osteniţi de prea lunga foame, de prea multul rău, de prea învechita speranţă; ale tuturor osîndiţilor vieţii, în temniţi nedrepte ori crude Siberii şi visez visul lor la blînde şi galbene lanuri de grîu ce se leagănă-ncet, fără teamă, de gingaşul vînt iertător a fărădevinilor toate, spălate-n izvorul pe-acolo curgîndu-şi ape de rai cu  soare vrîstate…

      Mănînc „pîinea noastră cea de toate zilele”  şi ştiu, adînc, că nu mă va lăsa mîine fără de viul ei, hrană mie de-ntrupare a Cuvîntului întru Fiinţă, atîta vreme cît nu pîine voi mînca ci  prea scump trupul Său şi nu  vin  voi bea, ci prea scump sîngele Său.  

GRÎUL A CRESCUT ÎNALT

Grîul a crescut înalt

Între unul şi celalalt

Iarba a crescut subţire

În cămaşa ta de mire

Apele au încăput

Între vrîstele de lună

Care-n deget ne-au stătut…

Ziuă albă, ziuă bună,

Printre pîini şi zbor cu miere

Sorbeam roua împreună

Nu ştiam că e părere… 

Iarba a crescut subţire

În cămaşa ta de mire

Seara a-ncăput frumoasă

În marama-mi de mireasă.

 

LASĂ-MI ACEASTĂ HARTĂ

Drumurile tale pe nisip îmi urcă

Ascunse răni de suflet, violete

Astup fereşti şi uşi ca o nălucă

Doar să-ţi închid desenul pe perete

Şi-n chihlimbar de aer tulburat. 

Lasă-mi acest aer amintire!

Ca să-l respir cînd îmi va fi mai greu

Şi întregindu-mă din el

Să devin „eu”!

Drumurile noastre

Lungi rîuri solare

Noaptea se-apropie tainic

Şi-mi cresc din spinare

Aripi de fluturi imenşi, vaporoşi

Nutrind superbă rentă viageră

Din duminci cînd eram frumoşi…

Drumurile tale şi-ale mele

Trahei şi căi lactee crescînd din trupul meu

Lungi prelungiri de suflet înspre ţară…  

Lasă-mi această hartă, amintire,

Căci ştiu că pleci

Din nerăbdarea drumului de tine

Să-mi laşi această hartă

Pentru apă

Deşi nu cred vreo graniţă s-o-ncapă. 

 

CÎRDURI  DE  MIRESME – PĂSĂRI

      Şi deodată-n ceasul tainei

      Cînd se-ntoarece-n noapte ziua

      Au venit la mine teii

      Cîrduri de miresme-păsări… 

      Şi-am ştiut atunci că duhul

      Frunzelor mă însoţeşte

      Şi-mi îmbracă neprihana

      C-o verzuie-aureolă

      Neştiută nici de sfinţi 

      Şi-am putut s-aud ca-n visuri

      Corul maiestos de arbori

      Pe-atîtea voci cîntînd

      Pre cîţi ani îşi inelară

      Somnurile în tulpini 

 

          NESFÎRŞITELE VĂMI 

      Dacă s-ar putea învăţa vreodată

      Taina întoarcerilor

       Dacă s-ar putea  şti cît a rămas

      Din fiinţa miracol pornită la drum,

      Şi mai ales dacă în oboseala victoriilor

      S-ar şti cît din ea se împrăştie-n fum… 

      Şi-apoi cînd, tîrziu, sau devreme,

      În bine sau în rău, luptele au un sfîrşit

      Şi după ce-ai plătit fiecare vamă a rîurilor

      Fiecare oază a deşerturilor

      Cu cîte o frunză a copacului – suflet

      De unde, iarăşi, setea-nnoirii

      Zvîcnetul aripii, gata de zbor ? 

 

MOCIRLA 

Cum caut disperată un sprijin în jur

Cum bat cu palmele noroiul

Să găsesc undeva

Un stîlp, o creangă sau o tulpină

Pe care să-mi sprijin căderea-n afund ! 

Cum zilele toate mi-adaugă încă

Mai multă mocirlă, mai mult neadevăr

Mai multe nevoi şi ticăloşie

Şi nu-i punct de sprijin

Tărie s-opun.

Mă zbat din rărunchi

De cînd mi-este  viaţa

Mă zbucium şi strig : Ajutor

Aruncaţi-mi o creangă, un pai de-atîrnare !

Unde sînt trunchii solizi ai faptelor mele de bine

Şi-ai atîtor temeiuri parcă pe veci

Însemnate de mine ?

Ce rugină i-a secerat rînd pe rînd

Măcinîndu-le tăria de care acum

Am atîta nevoie s-atîrn ?

Aşadar tot ce-am rostuit bucuroasă

De-a lăsa temelii largi sub soare

Iată, s-a acoperit cît încă mai sînt pe pămînt

Cu clisă neîndurătoare !

Dacă încă mai eşti, dacă încă mai poţi

Doamne, şi dacă nu eşti oare bolnav

Dacă binele e încă sus iar răul e jos

Opreşte-mă, Doamne, din mersul afund

Mă scoate, Preabunule, la locul uscat

Şi dă-mi îndurarea şi-aleanul

De-a mai putea să cred

Că soarele-i fix,

Că pămîntu-i rotind

Şi rotund

Şi că dincolo de toate

E un rost profund. 

 

E FRIG

E frig, uneori, Doamne, pe lume

Şi plouă cu frig

Atunci când îmi pare că nu mă auzi

Că te strig. 

E frig şi noroi şi mocirlă şi ceaţă

Atunci când mă-ntreb pentru ce

M-ai trimis, fără ştire

Spre viaţă. 

De-atâtea ori mi se face pustiu

Şi cuiul mă doare în palme şi plâng

Eli, Eli, …mă auzi când te strig?

Curge în lacrimă ochiul cel stâng

Se face de seară şi-atâta de frig. 

Dar fi-va lumină aşa cum a fost

Cînd gândul cel mare al Tău s-a născut

Şi spinii din frunte-nfloresc într-un rost

Al noului nalt început. 

 

SONET 

Poartă-mă-n vis pe braţul tău – liană

Şi lasă-mă să-ţi sorb adâncul sorţii

Exorcizând amărnicia morţii

Să-ţi legăn sufletul în diafană 

Cântare de augur în arcul porţii

Şi-mbracă-mă-ntr-o ramă de arcană

Să-ţi pot vrăji stihia lumii, vană

Şi să-i tocesc cu glasul moale colţii.  

Nu mă slăbi din ochi nici o clipită

Iubeşte-mă cu toţi strămoşii-n suflet

Sorbindu-le puterea îmblânzită 

Când din adâncuri urcă-al mării muget

Răspunde-i că îţi sunt pe veci sortită

Şi  nemurirea-ţi voi aduce-n cuget.