LUCEAFĂRUL ROMÂNESC

revistă on-line de literatură şi cultură românească

„Uriasul Bun „-se dedica marelui actor Vladimir Jurascu,cu prilejul implinirii a 80 de ani de viata

De bună seamă, dumneata cititorule, vei înţelege că seva acestor slove este luminată de sentimentele mele faţă de acest monument al Teatrului românesc şi mai cu osebire al Teatrului Naţional din Timişoara. Dar, textul acesta nu va încălca spiritul unui dicton pe care îl preţuiesc, pe care mă străduiesc aproape de o viaţă să-l urmez: „mi-e prieten Platon dar mai prieten mi-e adevărul”.Astfel că tot ce voi scrie acum şi aici sta sub mantia adevărului. A adevărului meu. Mărturisesc că nu l-am înţeles şi nici nu l-am iubit dintru început pe Vladimir Jurăscu, nici ca om şi nici ca actor. Dar vina n-o poartă dânsul, ci de bună seamă ea aparţine trufiei şi superficialităţii tinereţii mele. Regretând anii pierduţi, sunt fericit că măcar la vârsta mea de acum pot să mă bucur de prietenia, de lumina spiritului şi enorma bunătate pe care popularul artist le dăruieşte tuturor celor apropiaţi, celor cunoscuţi, dar şi celor care îi ies întâmplător în drum.

Am folosit sintagma superlativă „monument al Teatrului” care pe unii i-ar putea determina probabil să zâmbească ironic sau zeflemitor. Îndrăznesc să afirm că sunt puţini actori în viaţă, în România, care să aibă un asemenea palmares artistic ca Vladimir Jurăscu. 326 de roluri interpretate, în răstimpul 1947-2007, deci în 60 de ani de teatru, este o performanţă uluitoare care nu stă la îndemâna oricui. Şi tot atât de rari sunt slujitorii scenei care să fi avut privilegiul să joace pe scenele a şapte teatre din care patru naţionale, alături de mari nume ale Teatrului românesc: Miluţă Gheorghiu, la Teatrul Vasile Alecsandri din Iaşi, Ştefan Braborescu, Magda şi Ion Tolvan la Teatrul Naţional din Cluj, Ştefan Iordănescu,Vasile Creţoiu la Teatrul Matei Millo , numit mai apoi Teatrul Mihai Eminescu din Timişoara, pe vremea în care trupa acestui mare teatru ( atunci ! ) era alcătuită şi din alţi actori de primă mână, precum: Gheorghe Leahu, Ovidiu Iuliu Moldovan, Dora Chertes, Florina Cercel şi alţii. Era fericitul timp în care Vladimir Jurăscu îşi fermeca spectatorii jucând în piesele: Oedip salvat, de Radu Stanca, regia Nicoleta Toia, Raţa sălbatică de H.Ibsen şi Despot Vodă de Vasile Alecsandri, în regia lui Emil Reus, Mobilă şi durere de Teodor Mazilu şi Regele Lear de W. Shakespeare, regia Ioan Ieremia, Trei surori de A.P.Cehov, regia lui Alexa Visarion. La capătul unei liste covârşitoare se află poate cea mai mare realizare a actorului Vladimir Jurăscu, evreul Shylock din piesa Neguţătorul din Veneţia, în regia lui Sabin Popescu .

După, periplu prin teatrele din Baia Mare, Petroşani, Oradea,Iaşi, Cluj, fermecătorul nostru actor, putând concura în acel timp , datorită frumuseţii alcătuirii sale fizice , alături de Florin Piersic, pentru rolul de june prim, îşi oprise paşii la Teatrul Alexandru Davila din Piteşti unde sub ochiul scrutător al marii regizoare Marietta Sadova va juca Meşterul Manole piesă semnată de Valeriu (Bartolomeu) Anania, unul din marele spirite ale Ortodoxiei româneşti, astăzi mitropolit al Ardealului. Spectacolul a avut loc, după mărturisirea lui Vladimir Jurăscu, în aer liber, în preajma Mănăstirii Curtea de Argeş. Spectatori iubitori ai teatrului din Piteşti, dar şi sute de ţărani de prin prejur, fie aduşi cu forţa, după cum se obişnuia, fie veniţi de bună voie, din curiozitatea nativă a ţăranului român. Povesteşte actorul cu farmecul lui neîntrecut de povestitor decât poate de cel al lui Florin Piersic, că la finalul reprezentaţiei s-a aşternut o linişte adâncă peste locurile acelea. O linişte de piatră. Au rămas încremeniţi, cu răsuflarea tăiată, actori, regizor, echipa tehnică, neştiind ce se întâmplă. Apoi, dinspre mulţime s-a auzit un muget, ca un vuiet de ape, după care mii de căciuli au ţâşnit spre tăriile cerului, şi într-o învălmăşeală înfricoşătoare spectatorii s-au repezit să-i atingă pe actori, să-i îmbrăţişeze, fiecare din ei preocupat să obţină o bucăţică din… Manole . Aşa se face că din costumul meşterului Manole au mai rămas la finalul acestei nebunii fără precedent, doar câteva zdrenţe . Dacă lucrurile sau întâmplat astfel, şi nu am nici un motiv să mă îndoiesc că nu s-au petrecut aşa, fratele meu de inimă nu este din cei ce obişnuiesc să rostească neadevăruri, atunci îmi spun că merită să mori după ce ai trăit un asemenea moment, momentul clipei supreme căreia Faust, după ce îşi vându-se sufletul lui Mefistofeles, i-a strigat : „ Rămâi încă, eşti atât de fericită !” .

Dacă Vladimir Jurăscu ar fi numai un mare actor, recunoscut şi preţuit ca atare de unii ,contestat şi negat de alţii, după blestemata tradiţie românească,( dovadă şi surditatea , orbirea UNITER-ului care uită să încoroneze cu premiul său opera magnifică a acestei vieţi ! ) poate că m-aş fi lăsat mai puţin impresionat . Dar Vladimir Jurăscu este nu doar un dăruit ci şi un dăruitor. Nu cunosc o persoană, o instituţie care să-i fi cerut ajutorul, contribuţia lui ca artist şi ca om fără ca el să nu fi răspuns prompt, necondiţionat. În general artiştii, unii doar purtând acest nobil nume, pretind, şi pe bună dreptate, recompense materiale pentru prestaţia lor artistică. Vladimir Jurăscu n-o face decât rareori. El, risipitorul,generosul fără limită, dăruieşte din preaplinul talentului său, din preaplinul inimii sale. Om sau animal, aflaţi în suferinţă, în nevoie, găsesc la Vladimir Jurăscu un umăr de reazem, o vorbă de mângâiere. Cunosc câţiva tineri pe care maestrul i-a pregătit,într-un timp record, fără să le creară un sfanţ, pentru institutul de teatru . După ce au reuşit , unii dintre ei au uitat să-l anunţe şi să-i adreseze fireasca mulţumire. Atunci l-am văzut suferind ca un copil urgisit, neînţelegând ingratitudinea omenească .

Iubitor fără saţ, de poezie, şi spuitor de înaltă clasă de versuri, Vladimir Jurăscu îi iubeşte pe Eminescu, pe Esenin, pe Labiş şi pe toţi poeţii dăruiţi ai lumii. Îi place să rostească un catren al excepţionalului sonetist Mihai Codreanu: „Eu nu te întreb de unde vii şi unde/ Te duce ne-nţeleasa ta menire/ Tu eşti un strop etern de rătăcire/ Pe care-n veci nu-l voi putea pătrunde./ Dar sunt în noi asemănări profunde/ Oricine-ai fi şi-n orişice-amăgire/ Te duce goana ta spre fericire/ Acelaşi om într-amândoi s-ascunde./ Visezi şi tu în clipe mai senine/ Şi chinuit de setea de mai bine,/ Îţi sorbi încet paharul de otravă…/ Şi trec şi eu prin clipe nourate/ Când zvârl din piept clocotitoarea lavă / Oricine eşti, întinde mâna, frate.” (Fratelui meu cititor). Sunt versuri care-l definesc în bună parte şi asupra cărora noi, contemporanii lui, ar trebui să luăm seamă.

Vladimir Jurăscu este totodată un om al Cetăţii. Nimic din ceea ce se referă la viaţa culturală, socială,urbanistică a Timişoarei nu-i este străin, nu-l lasă indiferent .O vreme a asaltat primăria cu telefoane anunţând-o că o bucată din parapetul podului de pe Bulevardul Mihai Viteazul s-a prăbuşit .A fost nemulţumit multă vreme de trotuarul lamentabil din faţa Catedralei şi a Grădinii de vară de la Capitol .Când a descoperit că lucrările au început, s-a bucurat ca de propria-i izbândă. Poate pentru acest lucru,pentru preocuparea sa faţă de obrazul şi civilitatea urbei, dar fireşte mai înainte de orice pentru contribuţia sa imensă la viaţa artistică a Cetăţii, a fost declarat Cetăţeanul ei de Onoare. Onoare pe care Timişoara şi-o atribuie sieşi, sprijinindu-se şi cinstind asemenea personalităţi.

Gândurile mele dau înconjur cu frăţească iubire şi netrucată preţuire Omului şi Artistului Vladimir Jurăscu, rugând Pronia Cerească să-l ocrotească şi să ni-l lase pe pământ încă mulţi ani de acum încolo, spre bucuria noastră şi spre slava Artei. La mulţi ani prietene şi frate !

Anunțuri