~Adrian Botez: „Scandalul Slavici”

O SCURTĂ REDESCHIDERE DE PROCES (cazul Slavici)

            Nu dorim a intra pe un teren minat şi alunecos – dar nici nu ne rabdă inima să lăsăm un mare spirit, ca acela al lui Ioan Slavici, ales-sfinţit  prin atingerea Aminului Neamului Românesc-Eminescu – împroşcat cu noroi.

            S-a vorbit şi se va mai vorbi mult şi rău de Slavici – neînţelegătorul problemei unităţii românilor. Despre Slavici cel care s-a împotrivit actului politic de la 1 Decembrie 1918.

            Problema este prost pusă, după opinia noastră. Noi ne fundamentăm afirmaţia: 1-pe confucianismul „organic” al spiritului slavician; 2 – pe mărturiile făcute de un om-spirit, Slova-Slavici, aflat pe ultimul segment al existenţei sale terestre (după vârsta de 70 de ani).

            Afirmaţia aderenţei sale totale la doctrina confucianistă  (cf. Amintiri, p. 235: „Aceste [viaţa şi îndemnările lui Confucius] mi s-au părut şi mi se par şi acum atât de înţelepte…”) – Slavici o frazează în cadrul a trei concluzii la care a ajuns, în urma experienţei Putna (când a fost nevoit să se pună „în fruntea mişcării pornite de studenţime pentru unitatea culturală a românilor”).

            1 – „M-au pătruns pentru întreaga mea viaţă de restul nu numai economic, ci şi totodată şi moral al îndrumării de a mă mulţumi cu puţin;

            2-  urmează confesiunea despre rezonanţa spiritului său la cel confucianist;

            3- „ al treilea lucru cu care m-am ales e hotărârea de a nu lua niciodată parte la viaţa politică.”

            Ori, ştiu acum bine că doctrina confucianistă se aplică, în primul rând comportamentului social şi politic al umanităţii. Se contrazice, de la paragraf la paragraf, bătrânul Slavici? Noi nu credem.

            Politica românească, atât în regat cât şi în Ardealul cezaro-crăiesc – nu era, în nici un caz, conformă cu morala, unitară şi înalt-spirituală, al lui Confucius. Eminescu şi Slavici (alături de Maiorescu) făceau o distincţie clară între năzuinţele spiritual-culturale ale românilor – şi politica versatilă şi nemernică a unor lideri politici (români, după pretenţiile lor) efemeri, dar extrem de agresivi în neonestitatea lor: „ în adevăr, însă, numai noi  [Slavici, Eminescu şi Maiorescu, împreună cu Junimea] priveam cestiunile din punct de vedere cultural [n.n.: adică, precizăm noi, idealist şi înalt-spiritual]. Pentru ceilalţi, societatea România Jună şi, mai ales, sărbătoarea de la Putna, erau un fel de paravane din dosul cărora se făcea propagandă pentru unirea politică, ceea ce nouă ni se părea lucru primejdios”. Şi Slavici ştia ce zice: „ Pentru ca să putem legaliza societatea şi pentru ca să ni se dea voie de a pune la cale sărbătoare, trebuia să fim de bună-credinţă [n.n.: ceea ce nu era cazul în ce priveşte majoritatea aşa-zişilor organizatori, dintre care unul, Mureşan, a şi fugit în străinătate cu fondurile strânse pentru serbare].” Nu puteam apoi să pierdem din vedere că atât la italieni, cât şi la germani, unirea politică a fost urmarea firească a unirii culturale şi că am vedea lucrurile dea-ndoasealea dacă asm vrea ca la noi unirea culturală să se facă abia după ce a fost făcută cea politică.”[1] Eminescu, mai înfocat afirma: „Drojdiile din România- zicea Eminescu – numai distilate prin cazan ardelenesc pot să deie esenţă curată.” Dar Alecsandri, alături de P.P.Carp, mai circumspecţi şi mai reci, apreciau analitic momentul, contextul real  – iar nu viziunea sintetic spirituală a Neamului Românesc: „[…]Vasile Alecsandri care mă încredinţa că ardelenii nu sunt oameni cu care se poate face treabă, ceea ce îmi spunea şi P.P. Carp”.

            Iar păţitul Ioan Slavici spune că şi un foarte bun ardelean Ioan Bechnitz („omul care nu discuta”), era şi el de părerea lui Carp şi Alecsandri – „numai însă în ceea ce priveşte viaţa politică”. Păi, tocmai aici era buba, nepotriveala dintre rânduiala social-spirituală, necesară pentru fuzionarea spirituală a neamului  – şi reaua-credinţă şi meschinăria patriotarzilor, care mutau totul în planul individual al politicianismului miticist (la Bucureşti) sau josnic oportunist (în Ardeal). Un astfel de neam, dezbrăcat în cuget şi simţiri, mai avea mult până la unirea de-facto şi de jure: mai avea de parcurs unirea cultural-spirituală. Mai avea totul de făcut: să-şi afle Centrul. Or, deocamdată, singurul centru real era cel al voinţei dharmice: Centrul Imperial. Şi Aminul Neamului Românesc, din convingerea convingerea axialităţii spiritului oricărui neam. Nici Aminul, nici Slava  – nu-şi puneau problema în termeni politici- ci mitologici şi de doctrină spirituală. Nu interesa de ce neam era centrul – ci să fie centru autentic. În definitiv, Carol I şi Ferdinand, regii României  – au fost nemţi – dar au centrat mult mai clar Neamul Românesc  – decât politicaştrii ce-şi ziceau români. Încăpăţânarea lui Ioan Slavici, după 1918, ţinea de faptul că se resimţea bruiajul, total dizarmonic al acestor politicaştri, în contextul nou creat, de patrie politic unittă  –  dar spiritual, măcelărită în interior de interese meschine, laşităţi şi trădări mârşave, de pigmei. Ioan Slavici mai simţea încă simfonic, rezonanţele unui centru real – Impăratul (care, absolut întâmplător, era expresia Coroanei Habsburgice). Faţă de acest centru are, Ioan Slavici nu doar o atitudine individuală de smerenie (Împăratul l-a îmbrăcat, i-a dat adăpost în cazarmă, l-a hrănit,  l-a slobozit spre învăţătură[2]  – ci şi o atitudine de rezonanţă cu marile spirite pro-dinastice:  Eminescu şi Şaguna. Ioan Slavici nu-i simte (cu intuiţia lui precisă, de ţăran) onest-rezonatori nici pe junimiştii francmasoni[3], chiar dacă unul dintre ei, Iacob Negruzzi, l-a susţinut financiar[4]:  „Unul dintre oamenii mie foarte simpatici, d-l Iacob Negruzzi, mi se părea la început cu desăvârşire străin şi prefăcut când mă aflam în <<societate>>, şi aceasta pot să o zic cu atât mai vârtos despre ceilalţi.

            Îmi era parcă mi se făcea nod în gât când intra în <<societate>> şi vedeam pe oameni dându-şi silinţa să pară cum în adevăr nu erau.”

            Cameleonismul şi făţărnicia, oportunismul şi trădarea – îi repugnă
funciarmente lui Ioan Slavici. Şi aceste lucruri erau valabile pentru liderii de ambele părţi ale Carpaţilor. Noi credem că Slavici nu s-a încăpăţânat faţă de unirea Ardealului cu Regatul – ci faţă de nepregătirea  separată, a ambelor părţi (ardeleană şi regăţeană) din punct de vedere spiritual pentru marea şi definitiva regăsire şi contopire. Era ceva nedesăvârşit în ambele părţi iar unirea a două nedesăvârşiri poate genera un monstru extrem de primejdios. Şi dacă cititorii acestor pagini ar fi cinstiţi, introspectând grav cele afirmate mai sus, vor constata că Ioan Slavici avea dreptate. Poate n-a opus s-o spună cu coerenţă şi calmul necesar (era prea bătrân şi deziluzionat de neînţelegerile permanente ale românilor)  –  dar, cel puţin, Ioan Slavici a murit împăcat că nu şi-a călcat principiile, că a fost absolut consecvent în viziunea confucianistă, reordonatoare prin comportament corect conform Dharmei Cosmice  – a lumii. În primul rând, iată cât de atent a fost acest om care până la întâlnirea cu Aminul Românilor, n-avea habar de istorie, iar apoi a selectat şi tradus, aproape gratuit,  „peste 2000 de documente scrise pe vreo 20.000 de pagini, extrase de baronul Hurmuzachi din arhivele de la Viena, privitoare la istoria românilor”.[5]

„Tot aşa slovacii din Carpaţii Apuseni pe la începutul sec. al XIX-lea, şi-au întemeiat o litertrură deosebită de a conaţionalilor săi din Boemia şi din Moravia – şi-n urmă s-au prezentat ca popor deosebit.”[6]

[I.] De o primejdie de acelaşi fel era ameninţat şi poporul român când cu introducerea în bisericile din Ardeal a limbii române. Am scăpat însă de primejdia aceasta când molodovenii şi muntenii au introdus şi ei limba românească.(…)

[II] Primejdia s-a ivit din nou când preoţimea română din Ardeal a fost înduplecată să primescă unirea cu biserica papală şi câtva timp în urmă a introdus literele latineşti pentru ca să se despartă de conaţionalii din Moldova şi din Muntenia(…)”.

Am scăpat însă şi de data aceasta când literele latineşti au fost introduse şi-n România.”

Trăind însă sub deosebite stăpâniri şi sub deosebite  înrâuriri culturale, românii s-au  depărtat unii într-un fel, alţii-ntr-altul, de popor  – în ceea ce priveşte atât felul de a vedea şi de a simţi, cât şi alegerea şi aşezarea vorbelor cât şi ortografia, încât românilor din Ardeal le era greu să citească cele publicate în România iar cei din România nu mai citeau cele publicate în Ardeal.

Eminescu spunea[7]: „Nu există popor român, ci numai putinţe de a-l închega”(s.n.).

Nu se poate trece peste aşa ceva. Iar Ioan Slavici, mânat de spiritul datoriei (spiritul confucianist, care reprimă pornirile anarhice inferioare, distructive în plan social şi autodistructive în plan spiritual) a acţionat, de fiecare dată, corect –  deşi firea (partea comodă şi sălbatică a fiinţei umane) îl îndemna probabil, la inacţiune şi indiferenţă. Şi de ce şi pentru ce a acţionat? A acţionat din pricină că alţii (ardeleni ca şi el) trădau  –  iar spiritul confucianist slavician se revolta  – alţii (ardeleni ca şi el ) trădau, dezertau, se lăsau pradă slăbiciunilor – iar Slavici confucianistul   trebuia să se manifeste, altfel şi-ar fi negat fiinţa adevărată, voită de Sinele Profund[8]: „Cum vrea omul el însuşi să fie şi cum este el în adevăr sub stăpânirea împrejurărilor în care trăieşte? E mai presus de toată îndoiala că omul adevărat e  aşa cum el însuşi vrea să fie şi că răpusă de nevoi, firea se strică şi se falsifică”.

I- Când la Păuliş s-a dovedit că avocaţii, judecătorii etc. români trebuie să abdice de la principii- Ioan Slavici s-a retras din avocatură, din respect pentru Principiul Dreptăţii[9]:  „Pentru mine era mai presus de toată îndoiala un lucru: că nu mai pot deocamdată să fiu în statul ungar nici advocat, nici judecător, căci aş fi nevoit să socotesc drepturile poporului român folosindu-mă de limba maghiară”. Ioan Slavici căuta Principiul Dreptăţii Neamului Românesc[10].

II. –  „Am fost îndrumat să intru în administraţiune, unde tot mai era impusă limba română.” Dar în urma exclamaţiei arogante, antiromâneşti, a comitelui Tabajdy: „Dacă nu-ţi place, du-te în România !”[11]– Ioan Slavici replică: „Mă duc,  domnule  dar la timpul cuvenit iar am să mă întorc, şi poate nu singur! ”[n.n.: Ioan Slavici se gândea, domnilor acuzatori ai confucianistului bănăţean, la unirea deplin-spirituală, dar şi fizică,  a românilor unei viitoare Românii!]-  i-am răspuns şi am părăsit nu numai cabinetul vicecomitelui, ci şi gândul de a mai fi deocamdată diregător administrativ al comitatului Aradului”.

Şi, pentru că suntem la episodul post-Păuliş,  nu trebuie să trecem cu vederea savoarea,  plină de mândrie naţionalistă, a lui Ioan Slavici, atunci când redă, pe îndelete, splendidul răspuns al fruntaşului român, la violenta interpelare a notarului evreu, că românul nu şi-ar fi scos pălăria (deşi vicecomitele, în primul rând, nu-şi scosese pălăria, când intrase în cancelaria din satul românesc)[12]:

„-Ba noi nu! a răspuns fruntaşul. Legea noastră e că aşa cum ni se zice <<bună ziua>>, avem să răspundem şi noi. Să-i spui domnului acestuia că noi nu ştim de unde v-aţi pripăşit d-ta şi el pe aici pe la noi, care suntem acasă.  Mâne ori poimâne iar o să bată vreun vânt care vă spulberă de aici, iară noi şi copiii noştri tot aici rămânem, şi casa în care ne aflăm din sudoarea noastră e zidită. Dacă d-sa nu ţine seamă de aceasta şi nu ne zice <<bună ziua>> când ne trece pragul, n-avem nici noi la ce să răspundem cu <<mulţumim dumitale>>!”

E trădător Slavici, domnilor? Poate noi cei de azi să fim trădători  – în nici un caz cel care scrie, cu mândrie neînduplecată aceste rânduri despre „lucruri petrecute cu 46 de ani înainte de aceasta” (Ioan Slavici avea pe atunci, la episodul Păuliş, 24 de ani – deci 46 + 24= 70 de ani).

Trădarea românilor ardeleni, prin compromisuri laşe ori doar comode, determină echivocul jalnic al stării românilor din Ardeal, deşi Coroana Imperială dăduse legea pentru egala-mpărţire a naţionalităţilor[13]: „ Fiind confirmată hotărârea  aceasta de congregaţiunea comitatensă, diregătorii comunali nu se puteau adresa nici la autorităţile superioare decât în limba protocolară şi tot în acea limbă urma să fie şi răspunsul. N-avea deci notarul comunal decât să ieie înţelegere cu primarul şi să-nduplece consiliul comunal a decreta drept limbă protocolară pe cea maghiară şi scăpa de munca-ndoită, ba se mai punea bine şi cu cel din fruntea comitatului

Astfel a fost scoasă încetul cu încetul limba română din administraţiune, încât se putea zice că nu guvernul ungar a impus pe cea maghiară, ci românii ei înşişi s-au lepădat de dreptul de a se folosi de propria lor limbă”.

„(…)Pe mine nu mă ierta firea să iau parte la lepădarea de drepturi, şi astfel mă simţeam îndemnat să mă-ntorc iar la Viena casă-mi urmez studiile deocamdată, până ce nu se vor mai fi schimbat împregiurările” apoi, însă, „mai unul, mai altul, mai spunea însă că a mai rămas loc pentru limba română în biserică şi în şcoală şi mă îndemmna să primesc sarcina de arhivar la consistoriul greco-oriental din Oradea-Mare”.

Şi ce constată Ioan Slavici?

Întâi[14]: „În timpul petrecut la Oradea-Mare am pus în rânduială hârtiile din arhiva consistoriului pe care le găsisem aruncate clae peste grămadă. Citindu-le am rămas viu atins de statornicia şi de hotărârea bărbătească cu care românii din partea locului ţi-au păstrat ortodoxia în luptă cu propaganda catolică. Am ţinut deci să fac pe acolo o călătorie, ca să-i cunosc mai de-aproape pe românii aceia.”

Apoi însă[15]: „m-am întors din călătoria aceea cuprins de viuă îngrijorare. Găsisem adică-n drumul meu case preoţeşti în care numai cu <<prostimea>> se vorbea româneşte, şi atât la ortodocşi, cât mai ales la greco-catolici, preoţi şi învăţători care scriau o românească foarte proastă şi-şi purtau în limba maghiară corespondenţa cu autorităţile politice.”

Şi Ioan Slavici, confucianistul, doreşte să se impună comportamentul corect[16]: „Am stăruit ca vicarul să ieie dispoziţiuni ca preoţii şi-nvăţătorii să nu se abată de la legea organică a bisericii.”

Răspunsul subliniază clar cameleonismul şi versalitatea dezgustătoare ale lui Miron Roman care va deveni, peste puţin mitropolit, în înţelegere cu încă mai destrăbălatul Ioan Meţianu, pe care îl va „trage” în scaunul de episcop al Aradului[17]: „Şeful meu mi-a dat răspunsul că şi el îşi poartă corespondenţa în limba maghiară, căci interese superioare ale bisericii cer să se ţie seama de susceptibilităţile puternicilor zei.”

Concluzia pe care o trage Ioan Slavici e logică[18]: „Îmi era cu toate aceste-nvederat că, porniţi odată pe calea acesta mai marii bisericii noastre vor ajunge în cele din urmă să se împace şi cu gândul că guvernul, având chiar în virtutea statului organic dreptul de supremă inspecţiune poate să ceară ca actele bisericeşti şi cele şcolare să fie scrise în limba maghiară pentru ca oamenii lui de încredere să le poată înţelege” – şi în final, amară[19]: „Cu totul altfel s-ar fi desfăşurat lucrurile dacă biserica romînă ortodoxă ar fi fost în stare să ţie cu toată puterea pept în faţa silinţelor asupritoare ale guvernului.

Pur şi simplu „scârbavnice” sunt maşinaţiunile combinate ale guvernului maghiar şi agenţilor biserceşti pe deasupra consistoriului şi sinodului[20]: „sinodul era prefăcut în adunare cu rost politic, la care eu nu puteam să iau parte.”

IV – intelectualitatea ardeleană ajunsese într-o stare jalnică, după convulsiile şi ele comentabile ale Şcolii Ardelene[21]: „unul din păcatele intelectualilor români din regatul ungar era lipsa de cultură generală.” Şi de aici, probabil, orbenia lor în lupta dintre activişti şi  pasivişti, din care au ieşit câştigaţi oportuniştii[22]: „Mulţi dintre oportunişti ţineau, se-nţelege, să fie puşi în rândul activiştilor, nu erau însă decât unelte ale guvernului ungar, fie chiar şi contra dinastiei.”

Şi Ioan Slavici nu iartă nici problema struţocămilei ardelene – biserica greco-catolică, care a împins biserica ortodoxă la o aberantă alianţă cu biserica protestant-calvină[23]: „Între ortodocşi şi cei greco-catolici, nicăiri nu se urmează lupta cu atâta îndârjire ca la Oradea Mare unde bogata episcopie greco-catolică face printre românii ortodocşi propagandă, mai fiind sprijinită şi de mai bogata episcopie romano-catolică. În lupta aceasta ortodocşii caută sprijin la calvinişti şi totdeauna între calvinişti şi ortodocşi a fost o legătură de sine înţeleasă. Era deci pentru vicar cestiune de tact să nu-i jignească pe calvinişti prin forme de vieţuire pe care ei le socotesc cel puţin exagerate. Tot ca cestiune de tact, vicarii erau aderenţi ai lui Koloman Tisza, care era căpetenia bisericii calviniste maghiare.”

Cine mai putea conduce lupta naţională, de desăvîrşire a spiritului românesc, în Ardeal, când însuşi clerul ortodox abdicase de la principii? Iată rechizitoriul lui Ioan Slavici[24]: „Cu totul altfel mi se prezentau lucrurile după ce mi-am dat seama că slujitorii altarului sunt şi îndrumători ai credincioşilor în ceea ce priveşte viaţa practică, atât ca fii, ca soţ, ca părinţi şi ca oameni între oameni, cât şi ca cetăţeni în viaţa economică şi în cea morală, deprinzându-i cu stăpânirea de sine şi cu lepădarea de cele trupeşti în toate împregiurările.

Nu e nimeni silit să se facă preot. Acela, deci, care ia asupra sa sarcina preoţiei are să se împace cu gândul că va trebui să li se supună în toate privinţele rânduielilor stabilite de sfinţii părinţi şi de tradiţiunile bisericii. Nici un fel de abatere de la acestea nu i se iartă. Cu atât mai puţin li se pot ierta abaterile celor ce s-au călugărit şi-au jurat lepădarea de bogăţiile lumeşti, castitatea şi supunerea necondiţionată. Numai necredincioşii şi duşmanii bisericii creştineşti pot spune că şi călugării sunt deopotrivă cu ceilalţi oameni în ceea ce priveşte trebuinţele trupeşti. Sfinţii părinţi au fost oameni înţelepţi, care nu au putut rândui ceea ce e împotriva firii omeneşti. Postul, stăpânirea de sine, înfrânarea de orişice fel sun rânduite fiindcă prin ele omul trăieşte mai puţin cu trupul, se naşte sufleteşte, se pătrunde de demnitatea omenească şi-şi îndulceşte firea.

Împărtăşind aceste vederi tradiţionale, puneam călugărul totdeauna mai presus de preotul de mir, chiar şi dacă acesta, rămas văduv, a-mbrăcat rasa călugărească, dar şi mâaşteptam ca cel călugărit să-şi petreacă viaţa până-n cele mai mici amănunte potrivit cu jurământul călugăriei.

Mă simţeam deci dureros atins când vedeam că vieţuirea vicarului în multe privinţe nu se potrivea cu cinul călugăresc. Nu ţineam seamă de şoaptele gurilor rele, (…) stăteam la-ndoială şi nu mi-am dat niciodată silinţa să mă-ncredinţez dacă e ori nu adevărat ceea ce se şoptea. Ceea ce mă mâgnea era că vicarul săvârşea fapte pe care cei slabi în credinţă şi duşmanii bisericii puteau să le ieie drept dovezi că sunt adevărate spusele lor. Mai ales după ce a fost ridicat în scaunul episcopesc el trebuia să se ferească de asemenea fapte. Neiertându-l poziţiunea sa să ieie parte la lupta pornită contra guvernului el se punea în conflict cu aderenţii partidului naţional care profitau de slăbiciunile lui ca să-i scadă autoritatea grăindu-l de rău.”

De aceea[25]: „în gândul celor mai mulţi credincioşi era o nenorocire naţională că mitropolitul de la Sibiu era om cu trebuinţe exagerate şi astfel mereu strâmtorat şi nevoit a căuta să scape prin fel de fel de expediente, ba deasupra şi cu o viaţă intimă mai mult ori mai puţin scandaloasă, încât rămânea la discreţiunea guvernului, care-l tolera numai câtă vreme se putea folosi de el.

De aceasta o să ţie seama cei ce ţin să se dumirească în ceea ce priveşte viaţa politică şi culturală a românilor din regatul ungar: în vreme ce la Blaj au urmat în scaun Vancea şi Mihali, doi arhierei de mare vrednicie care nu aveau însă poziţiune bine asigurată, la Sibiu păstoreau Roman şi apoi Meţianu, care nu erau în stare să susţie şi să apere drepturile ce le fuseseră românilor asigurate prin statutul organic.”

Greco-catolicii (cu excepţia unor „rătăciţi”: Coşbuc, Corneliu Pop-Păcuraru, fraţii Septimiu şi Liviu Albini) sabotează până şi cultura, în sensul cel mai larg, paşnic şi tolerant, de la revista Tribuna, din Sibiu: „cei câţiva care au lucrat împreună cu noi, ca Corneliu Pop-Păcuraru, G. Coşbuc, fraţii Septimiu şi Liviu Albini, erau socotiţi nişte oameni răzleţi dacă nu chiar rătăciţi”[26](s.n.).

Câtă toleranţă şi diplomaţie, risipite în zadar, faţă de români renegaţi, supuşi papucului papal! Câtă gingaşă grijă faţă de sensibilităţile unor măcelari-politicaştri, atât maghiari, saşi, cât şi români[27]: „El [Bechnitz] ţinea, mai presus de toate, să ne ferim de tot ceea ce ar putea să-nvrăjbească ori să-năsprească conflictele. În urma stăruinţelor lui şi a fraţilor Brote, se-ncheiase un fel de alianţă cu partidul naţional al saşilor. Vorba era că în ziar să nu se publice nimic din ce-ar fi putut să-i jignească pe saşi, tot atât de mult ţineam cu toţii ca să fim cruţâtori şi faţă cu poporul maghiar şi să ne mărginim a combate guvernul şi kossuthişti. Bechnitz în deosebi încă mai mult ţinea să fim cu deosebire cumpătaţi în ceea ce priveşte oamenii de stat ai României. Nu ni se cuvenea să facem critica faptelor săvârşite de dânşii, şi chiar şi lăudând pe unii, jigneam fără de nici un folos pe alţii. Ceea ce puteam să cerem de la dânşii era numai să nu îngreuneze poziţiunea românilor din regatul ungar amestecându-se în treburile lor. Necruţător aveam să fiu însă când vorba era de amănuntele faptelor. Fie-n bine, fie-n rău aveam să spunem adevărul şi întregul adevăr. Cei mai urgisiţi dintre toţi oamenii erau pentru noi închinătorii lui Ludovic Kossuth: nici despre dânşii n-aveam însă să spunem ceea ce nu-i adevărat şi de vorbe prea aspre n-aveam să ne folosim judecând faptele lor.”

Cine dintre oamenii, superiori spirituali de azi, n-ar simţi că i-a ajuns fierea în gură, după ce constată că toată râvna şi sufletul şi le-a pierdut pentru nimic în mijlocul unei stări  de generală nesimţire? De aceea, suntem siguri, Ioan Slavici afirmă despre statutul şi acţiunea de „scrietor”[28]: „nu puteam să mă-npac cu gândul că lectura de orişice fel e numai o plăcută perdere de vreme. În gândul meu, rostul scrierii a fost totdeauna îndrumarea spre o vieţuire potrivită cu firea omenească.”

Nu face rabat moral sau de principii nici în domeniul scriitoricesc[29]: „cu atât mai puţin aş fi putut să trăiesc din onorarele ce am primit pentru scrierile mele literare. Ar fi trebuit să alerg şi eu pe la redacţiuni ca să mi se facă reclamă, şi pe la autorităţi ca să-mi cumpere exemplare, ceea ce era împotriva firii mele. Scriam deci pentru mulţumirea mea sufletească, şi-mi era destul că le făceam prin aceasta plăcere unora dintre prietenii şi binevoitorii mei.”

Principiile rigorii confucianiste le aplica Slavici şi asupra scrisului literar[30]: „urmarea firească era că lucram totdeauna a-ndelete, ţineam la corectitatea formei până în cele mai mici amănunte şi-mi dădeam silinţa să-mi aleg vorbele să le întrebuinţez şi să le aşez potrivit cu deprinderea celor mai mulţi dintre români, deci nu ca pătura aşa-zisă cultă a poporului român, care şi-a format încetul cu încetul o limbă oarecum nouă şi din ce în ce mai pestriţă şi mai străină pentru urechea românului.”

                                                                                *

                                                                                                   prof.dr.  Adrian Botez

 

---

[1] – I.Slavici, Amintiri, Minerva, Buc., 1983, p. 236.

[2] – Idem, p. 16.

[3] – Idem, p. 259.

[4] – Ibidem.

[5] – Idem, p. 276.

[6] – Idem, p. 268.

[7] – Idem, p. 46.

[8] – Idem, p. 22.

[9] – Idem, p. 244.

[10] – Ibidem.

[11] – Idem, p. 245.

[12] – Idem, p. 240.

[13] – Idem, p. 246.

[14] – Idem p. 247

[15] – Ibidem.

[16] – Ibidem.

[17]–  Ibidem.

[18] – Idem, p. 248.

[19] – Idem, p. 255.

[20] – Idem, p. 254.

[21] – Idem, p. 270.

[22] – Idem, p. 248.

[23] – Idem, p. 251.

[24] – Idem, pp. 251- 252.

[25] – Idem, pp. 253- 254.

[26] – Idem, p. 269.

[27] – Idem, p. 271.

[28] – Idem, p. 282.

[29] – Ibidem.

[30] – Idem, p. 283.