~Vlad Protopopescu, Australia: „Eminescu sau poetul în cetate”

Este ştiut printre românii din Sydney că ARA a preconizat sub îndemnul Dlui Prof. Gh. Popp, o serie de „şezători” cu prilejul „Anului Eminescu”. Ele erau menite să aducă un oarecare echilibru şi să introducă un minimum de decenţă în faţa acţiunilor unei „societăţi” care, uzurpând numele marelui nostru poet, şi crezând că înjurătura ordinară învăţată la şatră reprezintă „veninul inteligenţei”, s-a dedat la împroşcarea cu noroi puturos a acelor puţini români care au debarcat acum cincizeci de ani şi mai bine pe ţărmurile Australiei, aducând în bagajele lor de refugiaţi de groaza comunismului internationalist câte un volum din Eminescu.

Ca marea majoritate a acţiunilor româneşti ea a pornit cu mare entuziasm, la prima manifestare bucurându-se de o participare destul de mare, fiind onorată chiar de către prezenţa Dlui Consul Dan Sitaru din partea Ambasadei Române de la Canberra. La fel ca la marea majoritate a tuturor acţiunilor româneşti, acest entuziasm a scăzut dramatic la următoarele „şezători”, până acolo încât, cu durere în suflet, a trebuit sa se suspende ultimele şedinţe care ar fi adus în discuţie esenţa adevărată, inima întregii opere eminesciene, scrierile sale politice. Fusesem rugat sa îmi aduc şi eu contribuţia la aceste şezători, tocmai la această parte finală. Am fost rugat să o fac mai devreme decât ar fi fost timpul programat, în fata dezerţiunii masive a publicului. Nu am putut să o fac deoarece mă simţeam nepregătit şi sperasem ca timpul afectat initial şezătorilor mi-ar fi dat răgazul să mă repun la punct cu un subiect care mi-a fost drag toata viaţa, dar pe care circumstanţele m-au facut să-l neglijez pentru lungă vreme. Mai ales că am beneficiat de ediţia Operelor lui Eminescu în trei volume scoasă sub îngrijirea lui D. Vatamaniuc de către Academia Română în condiţii grafice excepţionale în 1999. Adevărul este însă că tocmai reluarea contactului cu întreaga publicistică eminesciană m-a întârziat şi mai mult. A fost în realitate un sentiment de sfiiciune, de umilinţa, de smerenie care m-a cuprins în faţa vastităţii viziunii poetului şi a rigorii de diamant a mijloacelor sale de expresie. Doar citindu-l integral poţi realiza adevărul vorbei lui Constantin Noica „Eminescu a fost omul universal al culturii româneşti”!

Cu cât citeşti mai mult cu atât uimirea faţă de înalţimea, profunzimea şi lărgimea viziunii sale politice, ca şi fata de rigoarea de diamant a expresiei, creşte. Nicăieri imaginea, promovată de fotografia sa din tinereţe, a poetului tânguios pierdut în reveria nostalgică şi ineficientă a unui trecut condamnat la pieire, refractar din incapacitate organica la modernismul pe care nu îl înţelege, atribuindu-l în mod naiv influenţelor nefaste ale străinătăţii, pesimist şi descurajator, nu este mai falsă decât în scrierile sale politice. Fotografia care a însoţit totdeauna ediţiile scrierilor sale politice a fost cea a unui om matur, dârz, imaginea unui luptator conştient de dreptatea cauzei sale şi în posesia perfectă a mijloacelor de luptă. Căci în aceste scrieri nu găsim tînguiri despre „codruţul cel drăguţ” şi „păsărele”, ci documente irefutabile despre exploatarea nemiloasa a ţării, despre efectele climatice ale distrugerii pădurilor, analize precise ale stării societăţii româneşti, bazate pe documente oficiale, cu mijloacele sociologiei, economiei politice, dreptului, istoriei, ştiintelor fizice, politice, lingvistice şi etnologice.

Erudiţia lui Eminescu bazată mereu pe informaţa la zi, susţinută de un acut spirit critic, era uimitoare. Cunoştiinţele sale de istorie, lingvistică filologie, economie, drept, depăşeau cu mult media cunoştiinţelor contemporanilor săi care totuşi nu se sfiau să faca mare gălăgie în arena politică, bazaţi pe diplome obţinute prin universităţi străine. Eminescu făcuse şcoala şi el în străinătate, în Germania şi Austria, unde studiile se faceau cu maximă seriozitate! Limbajul său este cel al oratorului politic. Poezia sa din politică este cea a adevăratului poet, a creatorului care ştia precis despre ce vorbeşte şi ştia şi cum să vorbească pentru a-şi transmite mesajul. Admiraţia indefectibilă pe care a stârnit-o urmaşilor nu s-a datorat, aşa cum se afirmă în mod ignorant şi iresponsabil, unei deficienţe a poporului român, incapabil să înţeleagă imperativele modernităţii şi incapabil de o gândire mai înaltă, ci tocmai dimpotrivă limbii sale, care a găsit la vremea sa modalităţile exprimării unor adevăruri intemporale în limbajul epocii, modalităţi extrase din înseşi rezervele intrinsece ale limbii române, ale limbii române vorbite de popor. Eminescu a fost un cunoscător profund al limbii române, pe care a cules-o ştiinţific, cu aceleaşi metode pe care folcloriştii le întrebuinţează, şi a studiat-o cu dragoste infinită, din toate colţurile românimii prin care a umblat. Şi a umblat mult şi peste tot. El s-a exprimat în limba pe care a auzit-o vorbită pretutindeni de ţărani şi boieri, de negustori şi baieţi de prăvălie, de meseriaşi şi calfe, de oameni ai bisericii şi de mireni, de oameni cu multă carte şi de oameni neînvataţi deloc. Limba pe care s-a străduit să-i dea o strălucire şi mai mare. Versurile sale sunt un exerciţiu de şlefuire a unui diamant superb şi care la vremea sa nu mai era de mult un diamant brut. Departe de a fi fost un „paseist”, Eminescu a fost nu numai un om al timpului său, ci şi un om al viitorului. Definitor pentru Eminescu nu sunt „somnoroasele păsărele” visând la un trecut apus, ci „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie… la trecutu-ţi mare, mare viitor”!

Poporul român l-a înţeles imediat, fără nici o mijlocire critică, pornind la numai câtiva ani de la reîntorcerea sa în sferele Empireului din care se coborâse, la o hotarâtă actiune politică, economică, socială si culturală. Nu a existat orientare politică în Romania care să nu se fi inspirat din Eminescu, de la conservatorii cei mai reacţionari până la socialiştii cei mai „progresişti”, de la dreapta nationalistă la stânga comunistă. Nu a fost orientare culturală, de la „junimismul” rationalist-critic, la „semănătorismul” populist şi „Liga culturală”, de la materialismul istoric marxist la „gândirismul” ortodox şi aşa-zisul „trăirism” al lui Nae Ionescu şi al Mişcării Legionare, de la existenţialismul lui Emil Cioran la istoria religiilor lui Mircea Eliade, de la filosofia „rostirii româneşti” a lui Mircea Vulcanescu şi Constantin Noica la sociologia lui Ilie Badescu, care să nu se fi revendicat de la Eminescu. Dar nu chiar comunismul internaţionalist a trebuit sa îmbrace haina „naţionalismului” eminescian ca să poata supravieţui în România lui Ceausescu? Eminescu a fost receptat imediat de toţi românii, oriunde s-ar fi aflat, în România liberă sau încă sub vremelnicele stapâniri straine sub care-i adusese soarta: moldoveni şi olteni, ardeleni şi basarabeni, maramureşeni şi aromâni. Eminescu a exprimat, clar şi răspicat tot ce era încă incomplet exprimat la toţi românii: conştiinţa unui trecut mare, ale cărui dovezi sunt limba admirabilă pe care o vorbesc şi pe care şi-au păstrat-o şi dezvoltat-o în ciuda celor mai mari adversităţi, ca şi sensul unei misiuni exprimate în dorinţa unui viitor şi mai mare. România modernă, România Mare a tuturor românilor nu mai poate fi înţeleasă fără Eminescu. Ea se reflectă în opera lui Eminescu aşa cum el se reflectă în România Mare. Care a fost rolul său? Ne-o spune el însuşi: „Am avut neplăcuta datorie… de a constata un adevăr, despre care mă mir că nu-l formulaseră alţii înaintea mea, de vreme ce plutea în aer şi se impunea de sine însuşi, adecă de a constata că tocmai în România poporul românesc n’a ajuns decât cu rare excepţii – de-a da expresia fiinţei sale proprii. In viaţa publica, în şcoli, în literatură chiar s’a superpus o promiscuitate etnică, din părinţi ce nu vorbeau în casa lor româneşte şi această pătură superpusă e cuprinsă de un fel de daltonism intelectual faţă cu calitaţile unuia din cele mai inteligente şi din cele mai drepte (subl.n) dintre popoare, poporul românesc”. Eminescu scria aceste rânduri în 1882. Sună familiar şi azi? Citiţi-l pe acel H. R. Patapievici, în faţa căruia s-au dat pe spate toti rrromânii de la Europa Libera!

Axa gândirii eminesciene este definită de două fraze pe care le-a scris dar au rămas în manuscris, reprezentând deci gândurile sale cele mai intime. Prima: „iubesc acest popor bun, blând, omenos, pe spatele căruia diplomaţii croiesc carte şi rezbele, zugrăvesc împărăţii despre care lui nici prin gând nu-i trece, iubesc acest popor care nu serveşte decât de catalici tuturor acelora ce se-nalţă la putere, popor nenorocit care geme sub măreţia tuturor palatelor de ghiaţa ce i le aşezăm pe umeri”. A doua : „aici ne aflăm noi românii – limba cumpenei universului”. Intreaga sa activitate, literară şi politică, se înfăşoară pe această axa. Poporul român este un popor mare (chiar numeric) aşezat într-un loc în jurul căruia se învârte întreaga istorie a lumii! Eminescu s-a născut şi a trăit într-un loc şi într-o vreme în care existau şi prosperau trei mari imperii, trei mari palate de ghiaţă, la hotarele româninii: cel austriaco-unguresc, cel rusesc şi cel turcesc, trei mari imperii care trăiau cu iluzia că sunt eterne şi că lor va fi toată umea cu foarte puţini ani înainte de topirea lor. Aceste „palate de ghiaţă” s-au topit în vâlvătaia primului razboi mondial şi România, ţara pe umerii căreia s-au cocoţat a devenit, aşa cum a denumit-o un scriitor francez (Paul Romier), „le carrefour des empires morts” (răscrucea imperiilor moarte). Incercarea de a le resuscita, care a fost al doilea razboi mondial, a eşuat. Aceste imperii au murit şi nimeni nu le regretă afară de nostalgici supravieţuitori, care şi ei dispar. Ideea imperiului universal, fantoma imperiului roman, fantoma catolicismului papist, a cedat în faţa realităţii neamurilor, a naţiunilor, singurele elemente vii, indestructibile. Cine mai poate crede ca „globalismul” internaţionalist, utopia „Ligii Naţiunilor”, comunismul universal, „civilizaţia şi umanitarismul” (care chiar după Eminescu nu sunt decât masca sub care Apusul se luptă cu civilizaţiile « ramase în urma » sau eterogene) mai au un viitor în faţa afirmării tot mai puternice, cu forţa elementară a instinctului (şi adesea a bombelor!) şi puterea dreptului istoric, a „naţionalităţilor”, mai bine zis a „neamurilor”, şi ele create de Dumnezeu? Ca utopia „americană”, ideologia celui mai „spălat pe creier” popor din lume care nu poate gândi decât în cadrele celui mai rudimentar materialism, duşman din principiu al istoriei, culturii şi naţiunilor, va prevala în fata naţionalismelor unor naţiuni istorice de dimensiunile şi vechimea Rusiei, Chinei, Indiei, şi naţiunilor europene, unde s-a făurit întreaga cultură a omenirii şi constiente că sunt păstrătoarele unor valori care nu pot fi niciodată înlocuite cu „valorile” bursei? Eminescu era împotriva celor care au introdus „americanism” în viaţa statului român! Cine poate crede atunci că românii, cea mai veche naţiune a Europei, vor ajunge din nou, „catalicii tuturor acelora ce s-nalta la putere”, popor care după ce s-a deşteptat din „somnul cel de moarte, în care-l azvârlise barbarii de tirani” va mai accepta să i se aşeze pe umeri „palate de ghiaţă”?

Aceste certitudini ale lui Eminescu nu sunt rezultatul unei fantezii nostalgice, stimulate de un sentiment de inferioritate al poporului român „care n-a dat omenirii nimic” şi nu are cu ce să se prezinte în faţa lumii, aşa cum mulţi „intelectuali” români(?) au afirmat, ci rezultatul unei profunde cunoaşteri a poporului român de pretutindeni. „Intâmplarea m-a facut ca din copilărie încă, să cunosc poporul românesc, din apele Nistrului începând, în cruciş şi-n curmeziş, pân-în Tisa şi-n Dunăre”. Certitudinea sa se baza pe ceeace văzuse cu ochii lui proprii, trăise şi înţelesese şi aceasta era „unitatea de limba, de datine juridice, religioase şi de viaţă familială”, a portului, a „trebuinţelor fizice şi morale, un fenomen „vrednic de a inspira mirare”. Aceasta profundă şi largă intuiţie primară, completată cu bogate lecturi istorice, l-au facut să realizeze că poporul român a prezentat şi contiunuă să prezinte „un mare problem istoricului, etnologului şi lingvistului, problemul unui popor în adâncime conservator, care păstrează în caracterul său neatinsă unitatea originară, preexistentă ramificaţiunilor şi despărţirii lui”. In mod firesc Eminescu a intuit originea acestei unităţi în Dacia dinainte de Traian. Nici un moment n-a avut vre-o îndoială că dacii sunt adevăraţii strămoşi ai românilor, ca dacii au continuat să trăiască necontenit pe toată întinderea fostei Dacii a lui Decebal şi Burebista, deşi uneori pare să fie tributar părerilor curente în epoca sa că românii se „trag de la Roma”. Chestiunea nu era total lamurită la vremea sa. Abia mai târziu cercetările arheologice, lingvistice, etnologice, sociologice aveau să o lamurească deplin. Cât de conştient era că drepturile românilor nu se întemeiază în primul rând pe originea lor, ci pe faptul că românii erau la data respectivă o naţiune perfect închegată, cu o limbă proprie, cu o istorie îndelungată, cu instituţii proprii de mare vechime, ne-o dovedeşte el însuşi : „Chiar dacă astăzi se mai iveşte câte un neamţ singular care caută să ne aducă de peste Dunăre, nu mai întrebăm ce zice un asemenea om, ci ce voieşte el. Nici nu mai este astăzi cestiunea originilor noastre, abstrăgând de la împrejurarea că o asemenea interesantă cestiune nu e de nici o importanţă. Daci sau romani, romani sau daci; e indiferent, suntem români şi punctum. Nimeni n-are sş ne înveţe ce-am fost sau ce-ar trebui să fim; voim să fim ceeace suntem – români”. 

VLAD PROTOPOPESCU