Fănuş Neagu: „Urât mai trăiţi, domnilor!“

„Draga Marius Tuca,
În numele amicitiei ce ne leaga,te rog sa inserezi în Jurnalul National aceste rînduri adresate multor ziaristi sau reporteri din mass-media centrala, tineri sau mai putin tineri, dar toti de o seama cu barbaria. O fac atît în numele meu, cît si al unor prieteni ca Radu Beligan, Sergiu Nicolaescu si Stefan Iordache, hartuiti, ca si mine, cu nerusinare tenace, de niste condeie butucanoase.
Va e foame de moarte de ne cautati prin toate spitalele? Asteptati-o cu încredere în pragul casei voastre, va veni, n-a lipsit la nici o întîlnire. Cei care nu ma credeti, puneti mîna pe o lama si ascutiti-o pe venele de la o mîna. Straniu e faptul ca majoritatea dintre voi vor muri fara sa se fi nascut. Un scriitor german, Hans Fallada, a scris un roman intitulat „Fiecare moare singur”. Macar pentru simpatia pe care o purtati scriitorilor straini – cei români de mult nu mai intra în discutie –, încordati-va sa gasiti o explicatie pentru lipsa umbrei voastre pe copertele istoriei contemporane si lasati-ne pe noi în pace. Cred însa ca exemplul Fallada, pe care l-am ales, nu e fericit, întrucît, daca va mai spun ca tot el a scris si romanul „Banii nu fac doi bani”, aleluia!, voi, care stiti ca banii fac totul.
Da, sînt bolnav – cancer de prostata cu diseminari –, ma tratez la Spitalul Elias (ma opresc , sa fac o plecaciune în fata medicilor, asistentelor, infirmierelor si tuturor slujitorilor acestui spital pentru imensa lor dragoste de oameni) si nu doresc altceva decît sa ma lasati în pace cu nenorocul, suferinta, spaimele si sperantele mele. >>>>

Alex Cetăţeanu: „Scrisoare către Cezar“

Cezar, prieten drag, Imi cer scuze ca iti trimit aceste randuri cu atata intarziere. Am inceput sa-ti “scriu” in gand, imediat dupa ce ti-am adus un ultim omagiu din partea mea si a Asociatiei Canadiene a Scriitorilor Romani, la inmormantarea de pe 29 aprilie. Dar m-am intors la Bucuresti in aceiasi zi, ca sa plec iar spre Canada. De aceea nu am mai zabovit mai mult prin mirificul Iasi, pe care l-ai ales pe vesnicie. M-am apucat sa-ti scriu in avion. Crezi ca am putut sa scriu pana la capat aceasta scrisoare? Nicidecum.

M-am apucat de scris de zeci de ori si tot de atatea ori nu am putut continua. De fiecare data cand ma aplecam asupra laptop-ului, ma cotropeau gandurile si parerea de rau ca te-am pierdut dintre noi si nu puteam sa mai scriu. De obicei, imi inecam amarul cu bere neagra sau cu vinul rosu de “Dragasani”, facut la Montreal, despre care ti-am povestit. Berea negra, imi aminteste de tine, Marele Maestru al Poeziei, Don Cezar Ivanescu. Aceste randuri de mai sus, sunt scrise astazi 27 iulie, la Bucuresti. Stau pe acelasi scaun pe care obisnuiai sa stai cand imi erai musafir drag, dupa ce am pus punctul final la prima mea scrisoare catre tine . Iata ce am vrut sa-ti spun si sa te intreb:

Draga Cezar,Cum este prin Eternitate? Te mai gandesti la noi, cei pe care ne-ai lasat indoliati pe viata, sa ne chinuim si sa ne framantam in “tara de murit”, Romania ? Imi amintesc cu uimire, cum in una din renumitele tale Doine, afirmai obsesiv, cu mari semne de exclamare, cum numai tu ai stiut sa le folosesti: >>>>

ATITUDINI – Adrian Botez: „Domnule Manolescu, nu sunteţi nici măcar împărat…!!!“

În numărul 5287, al ziarului Evenimentul zilei, citim, referitor la intentarea de proces, de către dl prof. dr. N. Manolescu, Preşedinte al USR, colegului său, scriitorul şi membru al Consiliului de Conducere al USR, devenit, prin “sminteala” manolesciană, “PÂRÂTUL” LIVIU IOAN STOICIU : “Membru al Consiliului Director al Uniunii, Stoiciu a publicat o serie de articole în diverse publicaţii literare, în care afirmă că Manolescu plănuieşte privatizarea USR, pregăteşte un statut secret şi numeşte oameni în funcţii <<după bunul plac>>. <<Scrie tot felul de tâmpenii(n.n.: dar aceste “tâmpenii” au un schepsis: dacă sunt “tâmpenii”, de ce se supără atât de “justiţiar”, dl Manolescu?!…iar dacă nu-s “tâmpenii”, de ce n-au fost “puse pe masă” şi discutate, DESCHIS, cu membrii USR…să nu uităm că dl Stoiciu este chiar membru al Consiliului de Conducere al USR, deci unul dintre primii care ar fi trebuit să afle despre…”tâmpenii”… – ori USR-ul manolescian funcţionează prin catacombe, precum conspirativul Consiliu Veneţian, pe la 1500?!…) despre USR şi lumea ne tot întreabă ce facem noi acolo. Sunt chestii foarte grave, care nu trebuie ignorate. Nu vreau banii lui, trebuie doar pus la punct>>, a declarat criticul. În citaţia înaintată Judecătoriei Sectorului 4 (n.n.: total agramată!), Nicolae Manolescu solicită ca Stoiciu să fie obligat să renunţe la critici <<sub sancţiunea unor plăţi de daune cominatorii a câte 1.000 lei pe zi, pentru toată perioada de la rămânerea definitivă şi irevocabilă a hotărârii ce se va pronunţa şi până la întreruperea efectivă a calomnierii>>. Dacă justiţia nu rezolvă cazul, spune criticul, Consiliul Director al Uniunii ar putea pune în discuţie retragerea statutului de membru al scriitorului.” >>>>

SE ANUNTA O NOUA CARTE -„Omul ca masina”de Dimitrie Grama

„Genetica, Morala şi Responsabilitatea Umană“

Cele mai recente studii antropologice bazate pe descifrarea si cunoasterea codului genetic uman, demonstreaza ca toata populatia terestra actuala este urmasa directa a unor stramosi comuni, care acum vreo 70 – 75.000 de ani, au parasit Africa Centrala, colonizind restul Pamintului. Nu exista nici un dubiu in aceasta privinta si deci, indiferent de culoarea pielii, forma obrazului sau a ochilor, statura, limba vorbita, credinta, obiceiuri, etc., noi suntem membrii aceleasi familii, suntem cu totii frati si surori.

Oamenii intre ei, de exemplu; indianul aztec si maramuresanul sunt genetic identici, deosebindu-se intre ei mult mai putin decit se deosebesc genetic doi cimpanzei din aceiasi padure.

Biblia, in mod simplistic, are dreptate cind spune ca toti ne tragem din Adam si Eva, dar din pacate scrierile biblice au fost, de la inceput, puternic influentate de prejudicii si impuritati, diferientiind triburile umane, promovind doar unele din ele, in detrimentul altora. Acest fel de gindire si de actiune, reprezinta bine-nteles un „pacat” de etica si responsabilitate umana, deoarece categorisind in mod subiectiv materialul uman, scrierile biblice, pe care se bazeaza multe alte scrieri ulterioare, au ingaduit, poate chiar stimulat nasterea discordiei umane. >>>>

Eugen Dorcescu: „Câteva gânduri despre poezie şi Paradis“

– Scurt interviu cu poetul Eugen Dorcescu –

1. Poezia religioasă din Moartea tatălui (Editura Marineasa, Timişoara, 2005) se iveşte sub raza înţelepciunii filosofice?

E.D. : S-a tot vorbit, şi se tot vorbeşte, despre poezia mea religioasă. Există, e drept, şi câţiva comentatori (cei mai importanţi), care nuanţează afirmaţia, ba chiar unii neagă, fără echivoc, o atare încadrare. Eu, ca autor care ştie ce scrie, spun că poezia mea nu este, pur şi simplu, religioasă (ce comod ar fi!), spre a nu zice că, de fapt, nu este deloc religioasă. Ar putea fi, eventual, definită drept mistică, adică întemeiată pe o trăire directă, nemediată de ritual, a misterului. Încă de la debut, am scris, ca şi acum, o poezie de factură spirituală, ce asimilează şi interpretează liric într-o astfel de perspectivă, non-imanentă, experienţele existenţei. Tema ei, constantă, obsesivă, este fiinţa. În aceste împrejurări, trebuia să mă apropii de fundamente, adică de filozofie, de religie, de trăirile mistice. Pe de altă parte, confuzia dintre religios şi mistic este curentă, în aşa-zisele noastre abordări hermeneutice, fapt ce generează o sumedenie de erori. Fiindcă, se ştie, orice analiză, orice încadrare, orice disociere trebuie să pornească de la o definire corectă a termenilor. Este ce am încercat să fac într-un eseu, publicat, iniţial, chiar în „Banat” – Poezia mistico-religioasă. Structură şi interpretare. Cât despre Moartea tatălui, volumul, în întregul său, reprezintă, să zicem, o sinteză între cunoaşterea sensibilă, cea intuitivă (străjuită de angoasă) şi cea pe care ne-o oferă, când şi când, revelaţia. În această carte, ca şi în Elegii sau în mai recenta În Piaţa Centrală, este vorba, în cel mai înalt grad, despre fiinţă. >>>>

INSEMNARI DE SCRIITOR – Felix Sima: „Prin lumea văzutelor şi a nevăzutelor – la Balcic -“

Regina Mamă Maria s-a cuibărit în mai multe cotloane de vis. La Cotroceni, la Bran, la Pelişor, la Balcic… Aici am ajuns într-o viteză, părăsind România pe la Vama Veche, străbătând 60 de kilometri prin Bulgaria, fără să văd, pe tot parcursul, nicio biserică, prin niciun un sat şi nici un oraş pe care le-am traversat. Ce au făcut bulgarii cu turlele bisericilor, care la noi se văd de departe? Le-or fi scufundat în pământ, în apă? Le-or fi ras, una cu pământul?

La cap Caliacra, loc împrejmuit cu mulţime de morişti eoliene, toate învârtindu-se pentru curent, vântul puternic parcă ne face să ne ţinem de tufele de smochini rătăciţi printre stâncile de calcar sarmatic. Într-o grotă amenajată ca muzeu, aflăm despre cetatea de aici, întemeiată încă de pe vremea bătrânilor Lissimachos şi Dromichetes, căzută, apoi, în mâinile bizantinilor, a turcilor, a românilor, a bulgarilor… Ancore de corăbii străjuiesc pereţii, scoase din marea cea Mare, ghiulele rotunde, şlefuite, din piatră, cu care se lovea în corăbii, cu catapulte, sunt aşezate, ca nişte ouă uriaşe, pe la unghere şi le ridici, dacă poţi, dar nu poţi, sunt prea grele şi nu reuşeşti să încarci catapulta de luptă…Ce fel de spinări şi de braţe vor fi avut luptătorii aceia?…

Afară, în vântul şi soarele de vară, o bătrână vindea ciorapi de lână şi mănuşi de lână, pentru iarna care va veni…Îmi spune că este româncă, dar nu mai are cu cine vorbi, puţini au mai rămas cu limba română în gură, în suflet, are o pensie mică, 80 leva ( 160 RON)…

Marea ne topeşte pe toţi în apele ei… >>>>

ESEU- Ana Dobre: „Formele realului“

Timpul în care ni-i dat să trăim îţi provoacă nu de puţine ori senzaţia respingerii. Un evazionism, altădată incriminat, te poate salva. Simţi nevoia să te retragi pentru a salva ceva greu de definit, pentru a te salva. Sensul retragerii este o chestiune de opţiune personală. O retragere în/din spaţiu, într-un timp virtual, mitic. Retragerea este în interior, iar aspiraţia poate conduce spre o existenţă primară, spre o lume a originilor spre care cândva aspirase Ştefan Augustin Doinaş, trăitor într-o lume la fel de anormală ca a noastră: „La Polul Nord, aproape de osia furtunii…/Acolo vom ajunge într-un târziu la vamă…/ La cea din urmă poartă pustie, fără plante/Vom arunca veşmântul şi vom planta subţiri,…/ un arc cu struguri negri, ambiţioşi şi goi…/Şi în această noapte dispreţuind şi bezna/ şi clima-nfumurată, vrăjită de ninsori,/ frunza va strânge şoldul, arcul va bate glezna/ iar vântul va fi roşu şi limpezit în zori”.

Înapoi în timp este retragerea care ne fură nu dintr-un paseism exagerat, ci dintr-un dorit sentiment de securitate. Credem că ştim ce ne trebuie pentru a ne împlini cu şansele acelui timp, deşi Ecleziastul nu ne îndeamnă la optimism: Nimic nu e nou sub soare, ce a fost va mai fi, iar ce este a mai fost. Lăsaţi orice speranţă, voi cei care intraţi aici a lui Dante, scris cu litere de foc la intrarea în Infern, ar putea echivala cu îndemnul de a abandona orice iluzie şi de a accepta răul social fără a uita amărăciunea lui Mihai Eminescu potrivit căruia răul a supravieţuit în toate societăţile. Sâmburele lumii este răul, nu binele. Teoria eminesciană a răului este, cred, valabilă. >>>>

SCRIITORI UITATI – Olga Morar: „Magda Isanos sau poezia religioasă“

MAGDA ISANOS (1916 – 1944)

Magda Isanos este reprezentanta liricii basarabene interbelice. Încă de la o vârstă fragedă, şaisprezece ani, Magda Isanos debutează, elevă de liceu fiind, la revista şcolară „Licurici” din 1932 nr. 2 cu poeziile Aş vrea un basm şi Primăvară, iar în numărul din aprilie 1933 cu poezia Gelozie. Acest prim pas al debutului este urmat de colaborarea la revista „Ghiocei” lansată în 1934, de societatea culturală „Iulia Hasdeu” şi unde Magda Isanos publică două proze scurte Creionări, Inseparabilele şi poezia Macii.

Numele Magdei Isanos este legat şi de alte reviste precum „Cuget moldovenesc”, „Pagini basarabene”, „Viaţa Basarabiei”, „Însemnări Ieşene”, de gazeta ieşeană „Lumea ” sau de „Iaşul”, urmează apoi o colaborare cu „Jurnalul Literar” (săptămânal condus de George Călinescu), „Revista Fundaţiilor”, „Vremea”, dar şi alte periodice ale vremii.

A vorbi despre Magda Isanos înseamnă a vorbi despre un înger cu aripi frânte, mult prea repede de un destin care s-a grăbit să ia un suflet pasionat de frumos şi adevăr. Creaţia Magdei Isanos este impregnată de personalitatea sa ce alternează între eleganţă, suavitate şi o energie care răzbate dincolo de fiinţa ei chinuită de boală. Deşi a făcut studii de drept marcând-o din punct de vedere profesional, a frecventat cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie, fapt demonstrat de pasiunea ei pentru literatură, care a atras-o de timpuriu şi a apropiat-o mai târziu de cel care avea să-i devină soţ dar şi colaborator: Eusebiu Camilar (împreună scriu drama în patru acte Focurile inspirată de răscoala lui Horia şi Minunata istorie a lui Nastratin Hogea o traducere din Leonid Soloviev). >>>>

MODELE CULTURALE- Elisabeta Iosif: „O nouă carte de Zoe Dumitrescu-Buşulenga“

„Percep destinul meu ca pe un dar divin, fiindcă mi-a dat Dumnezeu puterea comunicării”.

Acest volum de Zoe Dumitrescu -Busulenga („Contemporanii mei . Portrete” ) ne dezvăluie o personalitate fascinantă, care nu a avut doar darul comunicării, ci şi pe acela de „stăpân al cuvântului scris”, de cărturarul dublat de criticul riguros, cu o severă vocaţie a scrisului, pe care a conştientizat-o mai târziu, mai ales în talentul de portretist. Pentru că, portretele realizate de cercetătorul Zoe Dumitrescu – Buşulenga, modelul de scriitor, sunt de fapt, ceea ce nu a încetat să ne ofere: modelul de intelectual, preţuit şi trecut în universalitate.

M o d e l u l ,ca valoare universală, are în volumul „Contemporanii mei” o semnificaţie aparte.

Opera sa nu a avut o evaluare exhaustivă. Portretele din „Contemporanii mei” sunt înmănuncheate în volum ,fiind rodul unei investigaţii competente, minuţioase realizată de editoarea cărţii, doamna Elena Docsănescu, „pentru păstrarea memoriei şi editarea operei celei ce a fost Zoe Dumitrescu-Buşulenga, preocupare foarte veche, un proiect al doamnei Zoe Dumitrescu-Buşulenga”, în care şi-a dorit realizarea unei culegeri de „Portrete”(2002), consacrate unor personalităţi pe care le-a cunoscut şi preţuit, carte care putea constitui „modele” pentru noile generaţii….gândindu-se la un volum, care să completeze seria de modele vrednice de luare aminte pe scara valorilor etice”. Dar arhiva sa a oferit şi „un material inedit de mare semnificaţie, care s-a inclus, în parte, în acest volum de aproape 50 de modele, din care 10, portrete inedite”, cum afirma doamna Elena Docsănescu în investigaţiile sale, studiind arhiva în ultimul timp, descoperind scrisori, manuscrise, de o valoare inestimabilă. >>>>

George Anca: „Romanul lui Vasile“

Iarba nu mai creşte din pământ. Copacii s-ar aprinde dându-mi foc stomacului, frunză cu frunză. Mă urcasem să dobor veveriţe oarbe, neacoperite de păr. N-am cort. Privirea pe praful unei cărţi mai frumoase ca mine. Visez să ajung în pădure, să compun ceea ce pădurea nici nu-şi visează.

Se vor stăpâni cu greu să nu râdă, să nu mă compătimească. Şi ce voi face cu satul meu? Ştiţi, eu nu sunt din satul ăsta. Omul refuză mâncarea bună şi intră cu lumea în siloz. Eu mă reped să mănânc. Acolo, în adânc, bătrâna îmi face semne să aştept. În zadar îi arăt medaliile. Mă uit pe masă – goală.

De ce doresc învierea? N-am fost viu niciodată, zise. Ce bine era până ieri, neîntors din Întorsuri. O, departe zi de ieri, pe sub norii deşi mi-am aprins un rug oranj să-l strângă ploaia. Acum mă strâng în pădure, ploaia se răreşte cu picături de arbori, când va sta, vor fi dispărut codrii, când găsesc adăpost pier şi eu de sub ziua de ieri, atât de târziu născându-mă.

Zilele scad. Şerpii, cine i-o fi mânat pe ploaie, au duduit prin şanţurile pieilor lor de altădată, pârâurile de acum, unde rătăcim şi feriga mi-a crescut, nimeni n-o ştie, n-o vede.

Te sperii de şerpi, dar eu nu te pot duce unduios până în deal de unde să vedem încotro vom coborî. Să nu te sperii de mine, îngăduie, am rugat-o, să rămân, şi tu să ajungi sus, să mă aştepţi, Ferigă. A dat drumul perdelei bolovănoase, a început să tune şi prin lumina ferăstruită vedeam cum ea mă vede. Atât, îmi spusese. Mă alungase, mi-o lua înainte şi-mi mai şi striga să mă înapoiez, bravo, te poartă şerpii, acre sunt merele pădurii, dragostea mea.

Te chem din urmă, cu şerpii, să alunec în şanţurile pieilor lor vechi. >>>>

RE-CITIRI – Al Florin Ţene: „Nostalgia istoriei” în opera lui Mihai Sadoveanu

„Suflu de epopee”, scria Petru Comarnescu în „Revista Fundaţiilor”, nr. 8, din 1945 (pag. 358), „are povestirea „Fraţii Jderi” numai pentru cã epicul se îmbinã aici cu liricul, dar mai ale pentru cã totul este închegat pe un plan de mãreţie fantasticã”. Caracteristicã dominantã a operei sadoveniene de inspiraţie istoricã, fiindcã acesta reînvie istoria într-o concepţie originalã, convingãtoare prin amãnunte şi claritate provenitã din „mãreţia fantasticã”. Cercetând cronici şi opere de erudiţie autorul „Fraţilor Jderi” a recreat istoria, folosindu-se de legende şi balade, dupã ce a fost impresionat de relicvele mânãs-tirilor, cetãţilor, a inscripţiilor, dar şi de scrierile cronicarilor. De fapt, autorul reactualizeazã trecutul istoric al Moldovei folosindu-se de personaje autentice preluate din cronici şi documentele vremii dar introducând în povestiri şi romane nenumãrate fi-guri create de fantezia sa. Istorice sadoveniene emanã vibraţii lirice, dar ne îndeamnã şi la o interpretare esteticã, având un plus de sensibilitate, inclusiv „raţiunea inimii”. Din pãcate, unii elevi, profesori şi cineaşti (vezi: Sergiu Nicolaescu) au interpretat ca adevãr aceastã ficţionalizare a istoriei, şi, de aici, nu a fost decât un pas spre mitologizare. Încât multe manuale de istorie, şi chiar Nicolae Iorga, au abordat istoria din acest punct de vedere. Fenomen ce-l regãsim şi astãzi. Evocarea figurilor istorice din romanele sadoveniene s-a fãcut prin>>>>> Al. Florin Ţene

REMEMORARI – Mircea Micu: „Adevărul despre Marin Preda“ (II)

Marin Preda avea un fel ciudat de-a vorbi despre colegii scriitori. Un amestec de zeflemea şi detaşare ironicã, un fel de superioritate accentuatã. Cel mai des calificativ acordat ĩ legãturã cu talentul nu ştiu cui era: «bun dar n-a fãcut gaurã-n cer»…Atât. Nici cât de bun era, nici de ce era bun…

O Se destãinuia rar, cu grijã şi control minuţios, şi, când o fãcea povestea ca şi cum şi-ar exersa fraza, cu multe amãnunte, subliniind scenele cu râsul acela ciudat «he-he-he», un fel de behãit rãguşit.

L-am auzit povestind aceeaşi ĩntiâmplare la diverse intervale de timp. De fiecare dată povestea altfel. Miezul nu era schimbat dar amãnuntele erau total diferite şi pitoreşti. >>>>

LABORATOR LIRIC – Const. Miu: Poezii din vol. în pregătire CONTINENTUL INIMII

POETUL

lui Cristian NEAGU

Înzăuatul tău cuvânt

Îl alinţi cu un descânt

Şi îi caţi dumnezeire

Cu iscoditoarea-ţi fire.

Tescuieşti frază zemoasă

Din metafore – ciorchini;

Din poeme îţi faci casă

Locuită de străini.>>>>

Alexandru Nemoianu „Scrisul aşază gândul în realitate…; purifică”

Interviu de Veronica Balaj

Veronica Balaj: Plecarea din ţară presupune, pe lângă alte stări şi curaj. Cât şi cum se exercită acest curaj acum când sunteţi un nume cunoscut?

Alexandru Nemoianu: Actul de a emigra, de a părăsi un loc şi o realitate cunoscută şi a le schimba cu o realitate necunoscută, este un act extrem, la limită, mai ales în împrejurarea că, atunci când am făcut-o, la începutul anilor ’80 ai veacului al douăzecilea, nu mai exista cale înapoi. Emigrarea este un act extrem şi condiţia de emigrant una limită, în care nu poţi pretinde că eşti altceva decât eşti, nu-i poţi minţi pe cei din jur şi nu poţi să te minţi pe tine. Că în orice situaţie extremă, incendiu, război, închisoare, îţi sunt măsurate şi arătate şi posibilităţile şi limitele şi asemenea experienţe te fac mai puternic. În momentul de faţă cred că pentru un emigrant, cinstit sufleteşte, manifestarea curajului este un exerciţiu în smerenie. Acceptarea că în relaţia cu „ţara” emigrantul este un marginalizat al cărui singur drept şi singura obligaţie este să o iubească necondiţionat. >>>>

POEME NOI – Nastasia Maniu: „Rugăciune pentru Neamul meu“

Atat de aproape eram, Doamne, unii de altii si atat de stravezii,
incat se vedea prin noi istoria toata,
istoria inflorind a doua oara din aceeasi radacina,
desi era iarna si lumea parea sa invete sa moara,
iar in rugaciune nimeni nu-si mai aducea aminte cum se invie,
cu toate ca sangele – acelasi – incepuse istoria sa o rescrie,
numai ca totul se ivea una pe fata, alta pe dos,
numai ca frumosul se numea urat si uratul frumos,
numai ca tot mai des unii dintre noi
il confundau pe Anticrist cu Cristos.

Si asa am trecut si asa trecem, vai,
dintr-un infern in altul, dintr-un rai in alt rai,
si asa ne botezam pruncii in numele minciunii,
in numele adevarului balai,
si asa ne confundam uneori altii cu unii,
si asa gandesc in locul inteleptilor nebunii. >>>>

EFIGIE – Florin Contrea: „In memoriam G.I. Tohăneanu“

Despre cel care a fost filologul desăvârşit, latinistul, cunoscătorul neîntrecut al tainelor cuvintelor, şi în sfârşit, dascălul de neuitat pentru învăţăceii lui, G. I. Tohăneanu, gândul nu ne ajută a ne alege vorbele pe măsură. Prin ani, ne urmăreşte acea privire caldă, acea rostire măiastră, acea înţelepciune adâncă a frazelor, simple în aparenţă, atât de greu de desluşit uneori.

Am fost printre cei privilegiaţi, în calitatea mea de student la filologie, de a-i audia prelegerile, ţinute întotdeauna la nivel magistral, de a-i citi cărţile publicate mai ales la editura timişoreană Facla, de a-i urmări ideile, de a încerca să le asimilez pentru a le reda, cât mai aproape de model, la vreme de examen. În acei ani, de început, ai Facultăţii de Filologie timişorene, cele mai multe cursuri universitare, susţinute de profesorul nostru, făceau parte din sfera mai largă a stilisticii limbii române, a versificaţiei, a metaforei de diferite feluri, a lexicului în general. Tematica rigidă şi aridă, pentru necunoscători, se transforma sub ochii noştri, căpăta acel farmec al pătrunderii în necunoscut. Polisemantismul cuvintelor, mai ales ale celor străvechi, ne surprindea prin ineditul lor. Aceeaşi expresie, se transforma ca un personaj de poveste, sărind dintr-o limbă într-alta, căpătând mereu alte şi alte înţelesuri, atât de fireşti, şi totuşi, atât de neobişnuite. >>>>

SINTEZE – Const. Miu: „Proza lui Adrian Păunescu“

Din lista cărţilor de care dispun Fundaţia Totusi ,Iubirea şi Editura Păunescu, am ales şi volumul Măştile însângerate – proze scurte scrise între 1969-2001 (Editura Păunescu, Bucureşti, 2001), împins şi de curiozitate: Ia, să vedem – mi-am spus – dacă prozele Maestrului se ridică la nivelul poeziei? Trebuie spus, din capul locului, că de la prima scriere – O maimuţă şi atâta tot – se vede mâna artistului! Îmi vine în minte dictonul latinesc „Pauca sed matura”. Comparativ cu volumele de versuri, deocamdată singurul volum de proză, prin conţinut şi tehnici de realizare, relevă cititorilor talentul incontestabil al lui Adrian Păunescu şi ca prozator. Spun aceasta, pentru că scriitorii noştri consacraţi au rămas în istoria literaturii fie numai ca poeţi, fie numai ca prozatori. Cazul lui G. Călinescu ori Arghezi sunt rarisime: la primul, istoricul şi criticul literar copleşesc romancierul şi, mai cu seamă, poetul, la cel de-al doilea, poetul e mai presus de prozator şi pamfletar. Ar mai trebui amintit, pentru literatura contemporană, mai aproape de zilele noastre, Marin Sorescu – poet şi dramaturg în egală măsură de valoroşi. Prin cartea noastră, Publicistica lui Marin Sorescu (Editura Cellina, Craiova, 2006), am încercat să relevăm faptul că publicistica soresciană nu este cu nimic mai prejos, chiar dacă istoria literară l-a reţinut deocamdată pe scriitorul născut la Bulzeşti doar ca poet şi ca dramaturg. >>>>

UN POET ŞI POEMELE LUI: Traianus

***

La revedere, dragostea mea veche,

O nedreptate mă vînează iar,

Viaţa plînge-n prag să-i dau în dar

Singurătatea-mi fără de pereche.

Orb, vîntul prohodeşte-n drum tăcerea

Şi fuge-apoi în casa lui din stea.

Nu-i cîntec mai frumos precum durerea,

Ce se îmbracă-n amintirea mea.

__________________

POEM SMULS DIN ACUM

În ochii mei e-un cimitir ce creşte,

Atîta lume se îngroapă-n el,

Paznici sunt florile de muşeţel,

Ca o grădină liniştea-nfloreşte,

Culeg de jos lumina pe făraş,

Şoapte-mi fac din tăceri de heruvim,

Gropari bătrîni — copacii n-au sălaş.

Se pot ascunde în privirea mea,

Casă-şi pot face-n amintiri de stea,

Cît noi statui iubirii devenim.  >>>>

SCRIITOR IN OCCIDENT – Angela Nache-Mamier(Franta): „Lire a la plage“

« LIRE A LA PLAGE » la Frontignan ,pe 14 august 2008

O seara pozitiva ,fara îndoiala ,pentru toti cei care au participat !

In acest 14 august ,Place Vauban ,lînga Baho Beach a îmbracAt un aer de sarbatoare care s-a prelungit pîna la miezul noptii.Publicul numeros trecea deloc grabit ,hotarît sa petreaca o vacanta linistita ,cu un apogeo spre ora 22 cînd un foc de artificii se lasa asteptat cu înfrigurare.Incepïnd de la ora 17h a demarat animatia literara sustinuta de 15 diversi scriitori .Este prima mea participare ca invitata în orasul meu la aceasta( a treia editie) “Lire à la plage” ,organizata de prietenul meu ,prozatorul Maurice Nougaret si presedinta asociatiei culturale”Quatre saisons”Camille Laurens.Am ocazia sa prezint cartile mele editate aici si mai ales ultimul meu volum de poezie editat în România la editura Kogaïon :”Celebratio-Ma Roumanie mystérieuse”.Multi dintre concetatenii mei descopera surprinsi ca sunt scriitoare,poeta ,gen atît de putin popular ,care sperie…Explicatiile despre Cimitirul vesel de la Sapânta îi lasa cu gura cascata !Uimire ,admiratie ,un pot spune cu precizie… >>>>

ANTOLOGIA DE PROZA – Aurel Anghel: „Câmpia pâinii“

Grâul, fratele meu din copilărie fusese deja secerat. Pe deasupra periei, miriştea, tăiată de combine, crescuse deja sămurastra de grâu şi de buruieni. O mulţime de amintiri mă năpădiseră.

– De ce eşti trist, bunicule?, m-a întrebat Ioana care stătea pe scaunul din faţă şi-mi urmărea fiecare gest, fiecare mişcare a sufletului.

– Nu sunt trist Ioana, mă gândesc, îmi amintesc… şi ochii mei s-au umezit… Am început să rostesc ca în vis :

„Seceram odată cu lanul de grâu şi o floare cu sânge albastru… Floarea cădea, sângele intra în pământ. În locul ei peste un an creştea o altă cicoare…”

– Ce este cicoarea, bunicule?

Am oprit maşina în marginea şoselei. S-a dat jos şi Ioana.

– Asta e cicoarea, Ioana, este o floare cu ochii albaştri ca şi ai tăi.

– Dar ea nu are ochi, bunicule.

– Nu are, dar a avut. Cicoarea a fost o frumoasă fată de împărat pe care a răpit-o zmeul. A răpit-o şi a alergat spre împărăţia lui care se afla peste mări şi ţări. Zmeul a adormit şi a căzut de pe cal. Fata de împărat a rămas în şa , a mânat calul înapoi spre castelul ei aflat aici aproape de apa Ialomiţei, dar n-a mai ajuns acasă. A ajuns-o din urmă zmeul chiar aici unde creşte acum cicoarea. Zmeul s-a înfuriat, a scos un pumnal şi i-a retezat venele mâinilor. Din fiecare picătură de sânge a răsărit în primăvara următoare câte o floare. Floarea de cicoare. >>>>

CARTI SI AUTORI – Florentin Popescu: „Conspiraţii celeste“ de Victoria Milescu

În arena noastră literară, devenită aproape neîncăpătoare după 1989 (fiindcă libertatea de expresie a permis apariţia a zeci, dacă nu cumva a sute de nume, aşternute pe o copertă de carte, încât cititorului obişnuit îi este, practic, imposibil să se orienteze în propriile-i opţiuni, astfel spus să discearnă între poezia de valoare şi impostură), dna Victoria Milescu face figura autorului care, din respect pentru sine, pentru lectorii săi şi nu în ultimul rând pentru cuvântul tipărit, a ştiut şi ştie să-şi respecte condiţia personală de poet serios şi consecvent cu sine, negrăbindu-se să trimită la tipar, de îndată ce le aşterne pe hârtie, toate textele. Fireşte, nu trebuie înţeles de aici că s-ar situa, cumva, în extrema cealaltă: a autorului care lasă să aştepte prin sertare, ani în şir, tot ce scrie.

Cu prezentul volum, Conspiraţii celeste, dna Victoria Milescu, nu prea răsfăţată de critica literară, dar nici trecută sub tăcere, ori ,,expediată‘‘ de cronicarii publicaţiilor literare, se dovedeşte a fi, aşadar, consecventă cu sine în conturarea unui univers liric ale cărui coordonate de existenţă se prefigurau încă de la debutul său din urmă cu aproape două decenii (Prier, 1988). >>>>

CONTEMPORANII NOSTRI – Virgil Borcan: Mari eseişti : Aurel Ion Brumaru

Motto: „Conceptul de câine nu latră”. (Noam Chomsky)

Dacă apoftegma neoplatoniciană potrivit căreia „natura este haina vie a Dumnezeirii” îşi păstrează valoarea de adevăr, şi dacă admitem că omul este dator să-l cunoască pe Dumnezeu şi prin contemplarea/ descifrarea/ înţelegerea Creaţiei, eseul lui Aurel Ion Brumaru premiat în 2005 de Uniunea Scriitorilor devine un vade mecum indispensabil, de inclus în bibliografia obligatorie. Summa summarum, „Fiinţa muzicală” este –şi înţelegem aceasta la sfârşitul ultimei pagini- o „ontologie pitagoreică” fără triunghiuri dreptunghice, fără pamări sacerdotale în faţa lui Beethoven sau Mahler, fără măcar o cât de mică evocare a „muzicii sferelor”. Începe molcom, riguros, ardeleneşte, cu analiza a trei tipologii (Don Juan, Joseph K., Adrian Leverkühn) familiare criticului literar, dar „exprimate” (etimologic vorbind) până la ultimele lor implicaţii hermeneutice.

Punctul de plecare, tonalitatea sunt de căutat în zona carteziană a spiritului, înţeles ca „sferă a lucrurilor înzestrate cu logică” (din acest punct de vedere există şi o logică naturală) şi, desigur, ca matrice arhetipală în (întru) care se manifestă Fiinţa. Însă, nota bene: fiinţa muzicală nu există per se, autonom, abstract şi impersonal, ci numai ca fiinţare, interpretare, performare, după modelul langue /vs/ parole din lingvistica saussuriană. >>>>

ANTOLOGIA DE POEME – Victoria Milescu: Poeme (din vol. Conspiraţii celeste)

ÎNTRE FORŢĂ ŞI SLĂBICIUNE

Sunt încă

proprietatea lui Dumnezeu

unde să fug

sunt scribul sub teroarea cuvintelor

m-ai trimis pentru că tac

muşcând pământ

unde să fug când pământul fuge şi el

îngroziţi suntem de un singur cuvânt

curând se va auzi

va fi tunet sau adiere

îl voi rosti eu, îl vei şopti tu

sunt încă preferata lui Dumnezeu

unde să fug şi de ce… >>>>

INTAMPINAREA UNEI CARTI – Paul Eugen Banciu: „Judecata literatorilor“

Trăim un timp cu intensitatea celui datorat unor mari evenimente, din ce în ce mai grăbit, mai superficial, în care viaţa se interferă cu ficţiunea, cu lumea imaginarului, coborând din universul structurat al culturii în decursul câtorva milenii. Trăim o vreme a interşanjabilităţii valorilor culturale, după principiul facil al psihologiei individuale, al gusturilor formate acum după alte principii, complet distonante cu acumulările şi criteriile celor de dinaintea noastră cu doar jumătate de secol. Lumea cărţii, fie ea a editurilor, fie a librăriilor şi bibliotecilor, lasă acum la o parte ficţiunea, parabola exemplară, personajul de excepţie, construit după toate regulile tipologiei unui specific al unei zone, naţiuni, continent, ca în prim plan să apară jurnalul intim al unor personalităţi reale, memoriile unei vieţi trăite într-un dat istoric, astfel că eroul devine însuşi autorul cărţii, ca într-o perpetuă confesiune scrisă la persoana întâi.

Receptorul, recte cititorul de azi e mult mai interesat de viaţa unor oameni reali pe care i-a cunoscut direct sau prin media, pe care-i înţelege mult mai bine decât pe contele Mâşkin sau pe Ivan Karamazov. Ficţiunea trece într-un plan secund, când realitatea e de multe ori peste imaginarul unui creator. S-a trecut, doar în câteva decenii, de la acceptarea unei poveşti scrise la persoana a treia, la replica directă a unui om aşezat pe un soclu, mai fragil sau nu, dintr-o pădure de socluri în mişcare. Aceasta e lumea de azi aşa cum ni se arată la capătul primului deceniu din mileniul abia început. E firesc aşadar ca în acest context să aibă căutare cărţile de interviuri cu personalităţi dintr-un domeniu sau altul şi în primul rând tocmai dialogurile cu cei care făuresc literatură oriunde pe mapamond. >>>>

ANTOLOGIA DE POEME -Nicolae Rotaru – „Duhul zborului“

BARD DE VEGHE

Vişinii, în vişinii lui Vişnu,

Trei idei zeieşti se rotunjesc,

Ţintuit cum sunt: şi da, şi nu,

Sufletul în trup mi-l schingiuiesc.

Aflu ce nu ştiu că ştiu de mult,

Ca-ntr-un palipsest pierit sub ploi,

Rătăcesc prin hindicul tumult,

Sub mahabharaticul năboi.

Uit profund de starturi şi sosiri,

Star al scenei cu adânci culise,

Victimă sau herb din vechi prăsiri,

Bard de veghe ultimelor vise!

__________________

BASTARDUL

Sunt un copil al nimănui ş-al tuturor,

Un prunc din flori făcut la o beţie,

N-am nici trecut, nici azi, nici viitor,

Sunt ucenicla şcoala de hoţie.

Sunt fiul cerului şi-al lunii pline,

Al ploii şi-al zăpezii prunc bastard,

Copilul secetei ş-al mării line,

Sunt fătul nedorit, zvârlit la gard.

Agonisesc pe zi, dar mai ales pe seară,

Atât cât să mâncăm eu şi magistru’, >>>>

RECITIRI – Olga Morar: „Radu Tudoran – un scriitor uitat“

Numele său adevărat este Nicolae Bogza şi este fratele celui, care s-a remarcat ca maestrul reportajului: Geo Bogza. S-a născut în comuna Blejoi – Prahova, regiunea Ploieşti la 8 martie 1910, din părinţi moldoveni.Pseudonimul Radu Tudoran l-a ales odată cu intarea sa în literatură.

De mic a fost atras de scris, astfel că la frageda vârstă de opt ani şi jumătate a încercat să abordeze diverse subiecte, care fireşte se derulau doar în memoria sa, fără să aibă o finalitate artistică. Mai târziu la douăzeci şi opt de ani adunase mii de pagini, însă fără să se gândească să le publice.Şi-a folosit imaginaţia punând-o în slujba ficţiunii ” înainte de a fi auzit de la oameni cu autoritate, că ficţiunea era singura modalitate de a ajunge la o creaţie artistică.”¹Urmează şcoala primară la Ploieşti, datorită lipsurilor materiale şi a unei situaţii sociale nesigure se indreaptă spre liceul militar pe care-l termină în anul 1930, dar fără să simtă o afinitate cu alegerea făcută. Urmează apoi şcoala de ofiţeri de la Sibiu absolvind-o în 1932 în grad de sublocotenent şi continuând cariera militară până în 1937 când părăseşte definitiv armata şi se dedică scrisului. Trebuie menţionat faptul că în perioada carierei sale militare timp de an a urmat şi o şcoală de aviaţie. >>>>

ESEU – Mariana Popa(Canada): „Casa Loma – Toronto“

Deschid fereastra si o dimineata de vara navaleste in casa. Cat va mai tine vremea asta frumoasa, ma intreb? Imi torn cafeaua; ma asez la masa de lucru. In fata mea se odihneste un teanc de coli albe ce ma invita la scris. Foile stau pe fata de masa alba si ea, cu buchete de lalele la colturi. Buchetele sunt cusute de mine, in cruciulite, intr-un alt timp si alt taram, cand o bunica mestera in lucrul de mana imi dezvaluia tainele cusutului.

Ridic ochii spre curtea vecina, obturata de doi ani de constructia unui garaj. Pe deasupra garajului se vede inca mesteacanul frumos care iata, azi are o mesa galbena, prima in toamna aceasta. A mai trecut un an si pentru mesteacanul de pe dealul vecinului. Copacii imprumuta locului din personalitatea lor. “Casa cu mesteacanul” este numita in cartier casa vecinului meu. Artarul din fata casei mele, care devenea rosu in fiecare toamna, facea parte din poza casei exact ca un timbru pe o scrisoare. Dar in toamna aceasta a pierdut definitiv lupta ce o da de cativa ani cu batranetea. Sta trist, cu frunzele agatate pe crengi albite; dezgolite ici si colo de scoarta, crengile se inalta dezolant catre cer ca niste degete batrane si neputincioase, implorand. Vor veni cei de la Departamentul de Parcuri al orasului si il vor inlocui cu un pom tinerel, subtirel, iar fatada casei noastre va capata un alt aer, cu siguranta va pierde din personalitate. >>>>

ATITUDINI-Al Florin Ţene: „Un anumit egoism al istoricilor literari şi de artă“

Pentru început e bine să definim ,conform Dicţionarului Limbii Române editat de Academia Română,ce înseamnă istorie(literaturii,artelor),aceasta este:3.Ştiinţa care studiază dezvoltarea şi schimbările succesive într-un anumit domeniu:istoria literaturii,istoria artelor.

Se cunoaşte faptul că istoria naţiunilor consemnează cu amănunţime victoriile,dar şi înfrângerile.Arheologia,o ramură a ştiinţei istoriei studiază şi consemnează în amănunţime cea mai mică religvă descoperită.Toate acestea fac parte din patrimoniu cultural şi istoric al umanităţii.O adevărată armată, de cercetători, nu-şi permite să treacă cu vederea cea mai mică înfrîngere,cea mai mică victorie,un semn heroglific,o relicvă antropologică sau arheologică din lanţul nesfârşit al evoluţiei societăţii omeneşti.Patrimoniu ce face parte din istoria naţiunilor.Singurii care şterg cu buretele indiferenţei,al intoleranţei, pagini întregi din istoria artelor şi literaturii române sunt istoricii artelor,dar mai ales criticii literari din spaţiul spiritual românesc.Francezii nu-şi permit să omită nici un autor,chiar dacă a scris şi publicat un singur vers.

“Istoriile” Literaturii Române,apărute până în prezent(impropriu denumite istorii),mă gândesc la încercările lui Titu Maioresc,E.Lovinescu,G.Călinescu,Cartojan, Al.Piru,Laurenţiu Ulici,Eugen Negrici,Marian Popa , Mircea Zaciu,Marian Papahagii,Aurel Sasu,sunt scrise cu prejudecăţi ,eliminând din start sute de autori cu cărţi publicate şi prezenţi în presa culturală. >>>>