NR. 3/2011

Baki Ymeri: Poezii de dragoste

PENTRU TINE

Prin Rai alergând,

Coborând,

Pe asternutul de vânt,

Sânii ei tremurau.

Undele lor mã loveau,

Mã trânteau la pãmânt.

____________

SUFLETUL VERII

Hai să privim în amurg

Disperarea

Şi marea-n ruină,

Pădurea care şi-a apus

Cununea de crengi.

De câte ori ne-npăcăm,

Suntem mai aproape de Dumnezeu.

Hai, vino în sufletul verii –

Vom fi

Precum doi inşi

Aplecaţi tare departe

Şi adormiţi… >>>>

Adrian Botez: „Săptămâna Patimilor“

SĂPTĂMÂNA PATIMILOR

amână mugurii să se deschidă :

se feresc de lumina asta-otrăvită

prin care se-nvârtejesc spinii

cununii Lui Crist

****

El înţelegea: nimeni

nu L-a-nţeles

****

a predicat pustiului din

Templu: vipere surde I se

prelingeau   – vâscos – peste

tălpi

****

atâta răceală – atâta

răceală >>>>

Pr. Al. Stănciulescu-Bârda: „Mitropolitul Antonie Plămădeală“

Cu mai mulţi ani în urmă, la o şedinţă cu preoţii, Vlădica Nestor Vornicescu  ne-a spus: ,,Părinţilor, peste ani veţi fi mândri că aţi fost contemporani cu câţiva mari ierarhi ai Bisericii noastre. Aş pune în capul listei pe Vlădica Antonie al Ardealului. Mai departe completaţi Dumneavoastră lista!”

Cuvintele acestea le-am reţinut în sufletul meu şi azi, de câte ori îmi amintesc cu durere că Părintele Nestor nu mai este printre noi  şi îi dau dreptate. Au fost câţiva ierarhi ai Bisericii  noastre, cum nu se ştie când va mai avea această instituţie!  Despre Înaltul Nestor am mai vorbit, dar niciodată de ajuns,  despre Vlădica Antonie Plămădeală niciodată şi nu ştiu de ce!

Am avut o reţinere ca să scriu despre marele ierarh transilvan. Era  imensă personalitatea lui şi am socotit întotdeauna că i-aş profana memoria, dacă aş îndrăzni să-i creionez chipul în câteva cuvinte. Poate nu l-am cunoscut eu suficient de bine sau poate am fost întotdeauna unul dintre cei mai mari admiratori ai săi. >>>>

Ion Pachia Tatomirescu: „Cronică la «Radiografia spiritului creol – Cazul Miron Radu Paraschivescu»de Artur Silvestri“

Recenta reeditare a lucrării de factură cazuistic-monografică, Radiografia „spiritului creol“ – cazul Miron Radu Paraschivescu, de Artur Silvestri (ediţia I: 2004; ediţia a II-a, prin grija Marianei Brăescu Silvestri, 2010*), păstrează, fireşte, o Notă la prima ediţie, datând din martie 2004, dar cu capitolul (ce, în prima ediţie, făcea „închiderea cazului“) Soartă postumă, istorie stranie (pus la ediţia secundă) «în loc de prefaţă», după care se aşterne mai la vale cuvântul „deschiderii“ propriu-zise, Dincolo de „patologia neîncrederii“, relevându-se apoi – într-o decadă de aur – următoarele „secţiuni“ / „obiective transmonografice“: Miron Radu Paraschivescu în lumea prin care a trecut (pp. 38 – 78), Poezia: către un realism „sans rivages“ (pp. 79 – 174, cu subcapitolele „cardinale“: «Doctrina inovaţiei şi sensibilitatea „decadentă“», «Un mit al „spiritului creol“: Cântice ţigăneşti», «Episodul „academist“», «Triumful lui Proteu»), O metodă de creaţie: „tălmăcirea“ (pp. 175 – 186), „Poemele dramatice“: expresionismul ca necesitate neînţeleasă (pp. 187 – 203), Reportajul: de la „sociologia naţiunii“ la iarmaroc (pp. 204 – 253, cu subcapitolele: «Efectul „Alexandru Vlahuţă“», «O clipă într-o Românie a străvechimii», «Căderea în timp: „bâlciul“»), Două nuvele între I. L. Caragiale şi Camil Petrescu (pp. 254 – 263), „Memorii“ documentare şi imaginare (pp. 264 – 279), O posibilă gazetărie de „cronicar muntean“ (pp. 280 – 295), Efigie la „spiritul creol“ (pp. 296 –307). Structurarea / elaborarea silvestriană a acestor „secţiuni“ / capitole se datează în orizontul anilor 1980 / ianuarie (Râmnicu-Vâlcea) şi 1987 / august (Mânăstirea Ciolanu). >>>>

Adrian Botez: „Satul românesc eminescian ca dispoziţie de transcendere“

1. SATUL-NATURĂ

La Eminescu, nu apare Ţăranul (“oameni cu coasa-n spinare” sunt arhetipul-Thanathos multiplicat, cu aripă de fier-întunecare), dar apare Călugărul (ipostază ascetic-spiritualizată a Omului Locului, Omul-Axă (ca sens de transcendere), Magul-Regele-Împăratul fiind doar diversele trepte de intensitate a acţiunii metafizice; nu apare ogorul (spintecare spre plutonic), dar apare Moşia-Mocşă (tărâmul mitic). Arhetipurile poeziei eminesciene sunt arhetipurile Satului Arhaic Românesc, ca dispoziţie metafizică spre transcendere – Satul Arhaic Românesc, ca singură formă complexă (vag fixată terestru) structurată supraindividual (şi cu finalitate supraumană, aproape invizibilă ca arhitectură terestrizată, dar absolut determinantă, ca forţă de impunere a gestului şi gândirii-Logos. Ca-n filozofiile (sugestii de existenţă) buddhistă sau zen-buddhistă (a iluminării), nu au importanţă construcţiile pentru în-temeiere terestră, ci Acoperişul Arcuit spre Cer al Pavilionului, aşezat peste încăperea-cuptor iniţiatic (încăperea templu, nesemnificativă spaţial, infinită ca radiaţie spirituală), susţinută nu atât de pereţi, cât de mediul natural (profund energetizat spiritual): >>>>>

Melania Cuc: Cronică la o carte nouă a Suzanei Deac

Volumul de proză scurtă PODUL SUSPENDAT, semnat de Suzana Deac, şi apărut în 2011, la Editura Transilvania din Baia Mare, are girul Proiectului CITITOR DE PROZA şi Republica Artelor, cu sediul la Londra.
Coperta fiind semnată de Maia Martin.
Criticul literar Virginia Paraschiv, într-o prefaţă, care beneficiază de toate ingredientele de care numai un profesionist ca domnia sa, dispune, îi face lucrării, o prezentare la obiect, schiţând în tuşe fine şi portretul scriitoarei.
,, Suzana Deac oficiază ca prozator în volumul Podul suspendat, un ritual de exorcizare a fantasmelor morbide, induse de ,,programatorul de suflete,, – accidentalul traumatizant sau durata cleioasă a cotidianului cenuşiu,,.
Modestă, ca o privighetoare care îşi cunoaşte valoarea lirică, Suzana iese în luminile rampei literaturii contemporane doar când are ceva a spune, când imaginile şi ideile sale de creator autentic au ajuns la maturitate, deţin esenţa comunicării. >>>>

Ioan Miclău: „Cartea şi valoarea ei“

Motto:

,,Arta ca răspânditoare a bunului gust, nu se poate

coborî în noroi, ci are să ridice la sine pe toţi cei ce vin sub

steagurile sale. Ridicarea aceasta se face prin propagarea

eternului frumos, a cărui temelie este adevărul”.

IOSIF VULCAN

Trebuie să recunosc aici un anume adevăr, adică, iniţial aveam în minte a numi acest eseu ,,Cartea şi valorile acesteea”, dar mi se părea o prea lărgire a spaţiului de investigaţie. Mai ales că în ideea mea urmăream o ancorare în acea valoare a cărţii în sine, ca mijloc de expresie şi comunicare! Ca apoi, de aici să se desprindă acea universală valoare a cărţii în lunga şi zbuciumata evoluţie a fiinţei umane! Când omul a fost apt a-şi gândi simbolurile în litere şi a început a scrie, se năştea şi Cartea. Desigur, din dorinţa de expresie şi comunicare, cartea devenea pentru om o a doua fiinţă! Fie chiar prin acele tăbliţe de lut ars sau papirus, se dorea o notare a istoriei acelor vremi, a activităţilor de tot felul, adică a lăsa urme despre timpul şi spaţiul existenţei lor! Trecutul, prezentul şi viitorul în carte putea fi oglindit. Azi, aceasta a devenit atât de importantă, de necesară, încât ar  fi imposibil a se desprinde din viaţa de zi cu zi a societăţilor omeneşti! Și nu numai atât, dar, practic, omul s-ar sălbătici din nou, luându-i-se cartea. >>>>

Al. Florin Ţene: Universul lui Bergson – „maşină de făurit zei“

Întreaga filosofie a lui Henri Bergson încearcă să ofere, peste timp, o replică la concepţiile lui Descartes. Filosoful pune viaţa, în diversitatea ei infinită şi ubicuă, în locul presiunii cogito-ului şi a dictaturii pretenţiei raţiunii de a controla despotic “pasiunile sufletului”. Direcţia gândirii lui Bergson urmăreşte,aproape fidel, un crez formulat în ani tinereţii:”A şti să te bucuri de prezent, să stăvileşti neliniştea şi teama, iată adevărata înţelepciune şi scopul ultim al oricărei filosofii”(Henri Bergson “Ecrits et paroles,”Paris, 1957-1959, volum de debut,p.29). Influienţa lui Epicur, pe care îl citise din scoarţă în scoaţă, i-a conturat aceste gânduri. Louis Lavelle în “La philosophie francaise entre les deux guerres”, volum apărut la Paris în 1942, scria la pagina 91 că  Bergson este “unul din rarii filosofi pe care gloria i-a vizitat”, atrăgând cititorii şi auditoriul cu magia verbului sclipitor, obişnuit să ducă din tinereţe frumoasa imagine ţesută de exaltările apologeţilor. Opera sa , multiplu diversificată, totuşi pare unitară şi organizată insistent în preajma idei direcţionare-trăirea subiectivă a duratei. O scrisoare către Harald Hoffding scrisă de Bergson avertiza categoric că miezul operei sale este “intuiţia duratei”, scrisoare semnalată de exegetul danez Vladimir Jankelevitch în “Henri Bergson”,Paris, 1959,p.4, >>>>

NR. 2/2011

Încă un an cu Artur Silvestri în lumea cărților și a prietenilor lui, scriitorii și cititorii

Pe 19 martie 2011, Artur Silvestri ar fi împlinit 58 de ani. Doar atât !

A plecat prea grăbit, acum mai bine de doi spre alte tărâmuri, mai luminoase, şi, totuşi, am petrecut încă un an împreună cu Artur Silvestri, în lumea cărţilor şi a prietenilor lui.

A plecat, dar a fost totuşi aici, între prietenii,  colegii, discipolii, admiratorii, cititorii săi. Şi este prezent, aşa cum ne-a confirmat ultima întâlnire la Târgul de carte GAUDEAMUS de la Craiova, când, involuntar dar firesc, toţi cei care au vorbit despre Artur Silvestri , ca şi la celelalte evenimente editoriale şi culturale, au vorbit la timpul prezent: ARTUR SILVESTRI ESTE….

Artur Silvestri spunea „Pentru mine, care trăiesc numai ca să scriu, toate aceste simţăminte se răsfrâng în năzuinţa de a face să existe o carte şi încă una, şi încă una” şi, ducând mai departe acest mesaj, Mariana Brăescu a făcut să existe o carte , şi încă una , şi încă una, semnate de Artur Silvestri, (editate sau reeditate postum) şi despre Artur Silvestri, (colecţia „pro memoria”). Astfel, în anul care a trecut-martie 2010-2011- s-au adăugat încă 3 cărţi: volumele de critică literară semnate  de Artur Silvestri şi documentarul memorialistic „ARTUR SILVESTRI Aşa cum l-am cunoscut”. Şi toate şi-au urmat drumul dorit de Artur Silvestri, către cititori, întâlnindu-se cu aceştia la târguri de carte şi saloane de literatură, diferite evenimente culturale, în biblioteci, unde au ajuns aceste cărţi sub formă de donaţii,  librării, etc. Iată cele mai importante întâlniri cu scriitori, critici literari, prieteni, colaboratori, admiratori, cititori ai lui Artur Silvestri în anul care a trecut. >>>>

Astfel, putem spune că am petrecut încă un an împreună cu scriitorul, criticul literar, editorul, mentorul, prietenul Artur Silvestri, în lumea lui, lumea cărţilor, aşa cum scria el însuşi” Casa mea  a fost dintotdeauna o bibliotecă” .

Sperăm , că în anul ce urmează, cu ajutorul lui Dumnezeu ”Biblioteca Artur Silvestri” să sporească cu noi tipărituri şi el să fie la fel de prezent în viaţa noastră literară.

Dumnezeu să-l odihnească în pace şi lumină pe Gabriel Artur Silvestri şi viaţă veşnică să-i dăruiască.

TEODORA MÎNDRU

Cleopatra Lorinţiu: „Note de spunere şi de lectură“

Apariţia celor două cărţi de proză scurtă semnate de Mariana Brăescu Mariana Brăescu- Îmi amintesc şi îmi imaginez, Editura Carpathia,2011 şi Imperfecţiuni provizorii,Editura Carpathia,2011- a fost marcată de o lansare de carte la Libraria  Mihail Sadoveanu din Bucureşti, loc ce ne aminteşte lansările şi zăpezile de odinioară.

Prilejul acesta, al apariţiei unor cărţi, e în sine un motiv de bucurie tainică  pentru autor dar la noi, la români el poate să ia şi forma unei sărbători .Faţă de celebrele «  dédicaces des livres » cum se fac prin Occident, la noi lumea se adună, criticii se exprimă, autorul citeşte iar la sfârşit dă îmbujorat dedicaţii pe cărţi, stropite cu un pahar de vin sau de suc. Nu e aşa ?

Lansarea din 3 martie anul curent s-a remarcat prin câteva aspecte fermecătoare de altfel, căci doi actori valoroşi ai scenei şi ai filmului românesc au citit câte o povestire de-a autoarei . Mai exact Florina  Cercel şi Adrian Păduraru. Exerciţiu artistic frapant care a pus în valoare virtuţile textului.

De vorbit despre cele două cărţi publicate la mai bine de douăzeci şi ceva de ani de la elaborarea lor, au vorbit, nu critici ca de obicei ci … scriitori, ei înşişi, mai exact Tudor Octavian şi cu mine.

Aceste proze  scurte scrise în deceniul nouă ar putea să pară aidoma unor mesaje vârâte în sticle şi aruncate în mare, rămânând ca ele să depună mărturie despre un timp, la urma urmelor.

Dar ele sunt mai mult decât atât, nu doar că depun mărturie despre un tip de gândire, de provocare chiar, dar se ridică mult peste asta, căci senzaţia valabilităţii lor atemporale este evidentă.

E primul lucru care m-a frapat constatând  eu cu o satisfacţie nespusă că observaţia acidă a scriitoarei se aruncă spre situaţii mereu valabile, spre personaje şi stări de fapt precum dintr-o excelentă caricatură ,capabile să spună multe şi să intre repede de tot în memoria cititorului.

Cele două cărţi sunt precum feţele lui Janus.

Diferite, aparent chiar total diferite, ele se ating totuşi până la urmă într-o limită a subtilului şi poate a organizării materiei epice, căci ele sunt construite, ca stil, oarecum la fel, mizând pe o bună dozare a efectului, pe acumulare, punct culminant şi surpriză.

Prozele, oricât de scurte ar fi ca întindere, au dozajul şi reţeta unor piese de teatru, ceea ce într-un fel  e normal căci Mariana Brăescu s-a vrut înainte de toate, cred, dramaturg . >>>>>

Artur Silvestri: „Noua Geografie literară“

Ideea „Noii geografii literare” aparţine Luceafărului, însă realitatea pe care încearcă a o traduce naţional e de bună seamă, anterioară acestei propuneri şi independentă de ea. În fond, către sfârşitul lui 1984, când M. Ungheanu şi cu mine am iniţiat această dezbatere prelungită, fenomenele literare recente o reclamau şi de-aceea nici nu a fost greu ca ideea să se impună şi să capete o anumită popularitate care deranjează pe unii. Însă adevărul „Noii geografii literare” nu se poate nega, o dovadă fiind adeziunea câştigată de această formulă în numai câţiva ani. Cei dintâi care au propus-o au fost, alături de iniţiatori, un cercetător în sociologia istoriei (Ilie Bădescu), un istoric literar şi un eminescolog (Nicolae Georgescu) un istoric al literaturii cu perspectivă sociologică (Adrian Dinu Rachieru) o eminentă comparatistă (Mirela Roznoveanu) şi un etnolog ale cărui studii de istorie a culturii şi de folclor ar merita o atenţie sporită (D. Bălăeţ). Opiniile lor se păstrează sub forma unei discuţii în jurul mesei rotunde publicate de Luceafărul în >>>>

Ion Pachia Tatomirescu: „Cu Artur Silvestri la dezbaterea literară de la Chişineu Criş, iulie 1988“

La Liceul Industrial din Chişineu-Criş, graţie directorului respectivului liceu, destoinicul critic literar, Alexandru Ruja, sub egida unor instituţii de prim rang – Comitetul de Cultură şi Educaţie al Judeţului Arad, Inspectoratul Şcolar al Judeţului Arad, Consiliul Orăşenesc Chişineu-Criş al Educaţiei Politice şi Culturii, Societatea de Ştiinţe Filologice (Subfiliala Chişineu-Criş), redacţia revistei „Luceafărul“ din Bucureşti etc. – s-a derulat, în zilele de 19 – 20 mai 1988, cea de-a IX-a ediţie a Simpozionului Naţional, „Valori ale Literaturii şi ale Limbii Române“. S-au distins între numeroşii participanţii la acest simpozion nu numai cei din eternizatul grup, graţie fotografiei de mai sus (de la dreapta la stânga): Adrian Dinu Rachieru, Artur Silvestri, Paul Everac, Ion Pachia-Tatomirescu, Deliu Petroiu, Al. Ruja (în dreapta lui IPT), ci şi Florin Bănescu, Mariana Brăescu-Silvestri, Horia Ungureanu, prof. univ. dr. Al. Bellu, prof. univ. dr. Dorina Dincă, prof. univ. dr. Iulian Negrilă, prof. univ. dr. Pavel Petroman, prof. univ. dr. Virgil Vintilescu ş. a. Sibiu (vezi fotografia întregului grup în cartea Artur Silvestri – aşa cum l-am cunoscut, I, antologie întocmită de Mariana Brăescu Silvestri, Bucureşti, Editura Carpathia, 2010, p. 250).

La acest simpozion, vineri, 20 mai 1988, Ion Pachia Tatomirescu, face comunicarea Niceta Remesianu şi începuturile imnologiei dacoromâne (370 e. n.), participând şi la iniţiatele şi deja tradiţionalele dezbateri ale redacţiei revistei «Luceafărul», focalizate (şi la Chişineu-Criş, în cadrul bogatei game de manifestări prilejuite de acest simpozion naţional universitar-academic) de Artur Silvestri, îndeosebi, asupra conceptului „noua geografie literară“. >>>>

Ion Marin Almăjan: „Un maestru al versului înveşmântat în odăjdii orbitoare“

”Sub ramura cuvintelor odihnesc şi respir „ ( Anotimpul subţire al glasului tău) se mărturiseşte poetul Ioan Petraş,nepreţuitul meu prieten.Doar că aceste cuvinte  sunt născute din smirnă şi tămâie, adăpostesc Potirul  iar în Potir se ascunde Cuvântul, Dumnezeiescul  har al clipei de început. Poetul Ioan Petraş  este covârşit de  Sfânta Liturghie în spiritul şi pentru cuvântul căreia osteneşte cu sufletul şi cu mintea într-o dulce, asumată robie. Tonul poeziilor sale este imnic,solemn, ca o rugăciune.”O aspră uitare se stinge mereu/ biruită de aurul rugăciunii”.  Sau: ” Rugăciunea mea/ o spinare de deal adâncit/ în noapte”.( Cartea bucuriilor epifane).Odăjdiile poeziei sunt luxuriante, aproape orbitoare, hieratice te trimit cu gândul la frescele bizantine:” Pe o vatră de ceară curată/ Înverzeşte un văzduh cu numele meu/Bucuria –ngenunche şi cântă/că-n lacrima mea/Îşi spală culorile un curcubeu”( Lăcrimarul înflorit)sau:”, >>>>

Mihail Soare: „Aţi mai vazut vreun flutur?“

(În amintirea domnului Mircea Micu)

Aţi mai văzut vreun flutur cu mustaţă,

Aşa năstruşnic şi aşa poet,

Un zburător atât de desuet

Pentru o lume-orbecăind în ceaţă ?

****

Ati mai vazut vreo floare să nu-i ştie

Zâmbetul şui de visător lunatic

Hrănit  cu praf de stele, nebunatic

Predicator de pilde în pustie ? >>>>

Lucreţia Bogdan: „Poemul dramatic «Meşterul Manole», de Valeriu Anania“

Poemul dramatic Meşterul Manole este publicat de Valeriu Anania în anul 1968 la Editura pentru  literatură, Bucureşti. În ianuarie, 1969,  acest poem este transmis de Televiziunea Română, iar la 30 martie are loc premiera acestuia la Teatrul Al. Davila din Piteşti, regizat de Marietta Sadova. În acelaşi an, poemul e jucat şi la Teatrul Casandra, de către promoţia clasei Ion Olteanu a Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică Bucureşti.

Piesa se încadrează în teatrul poetic românesc postbelic.

Dumitru Micu apreciază că ceea „ce o individualizează la nivelul subiectului şi al construcţiei în raport cu celelalte piese de factură prozodică notabile despre edificarea mânăstirii de la Curtea de Argeş (Zidirea Mânăstirii Argeşului de N. Iorga, Meşterul de Adrian Maniu, Meşterul Manole de Victor Eftimiu, Icarii de pe Argeş de Ion Luca) e, desigur, conţinutul specific al componentelor sale inventate de dramaturg (şi nu împrumutate legendei), al aşa-numitelor de către V. I. Propp mărimi variabile, modul cum acestea se leagă de componentele neschimbătoare (mărimile constante) şi ponderea lor în context”.[1] >>>>

Al. Florin Ţene: „Călătorie prin «vegetaţia luxuriantă» a exegezelor nietzscheene“

Cu mulţi ani  în urmă m-am încumetat să călătoresc prin lumea exegezelor nietzscheene şi de atunci nu am mai reuşit să ies din “ vegetaţia luxuriantă” a acestora. Am impresia că, încă, mă aflu într-un ţinut  brazilian, sau mai bine zis într-o indefrişabilă şi misterioasă mlaştină amazoniană, unde fiecare op mă face să tai cu maceta minţii o vremelnică potecă prin liane şi hăţişuri, repede crescută la loc de vigilenţa vegetală a naturii ce nu doreşte ca o simetrie aleatorie să-i tulbure “propria orânduială “.

Opera de filosofie poematică “Aşa grăit-a Zarathustra “, scrisă între anii 1883-1885, este un astfel de” ţinut amazonian” în care este concentrată, ca un transfocator, întreaga gândire filosofică a lui Nietzsche. Treptele de gândire şi creaţie ale unei biografii complicată până la infinit, ce provoacă de ani buni discordia şi învălmăşala de turn Babel a axegeţilor, sunt limpezite de Nietzsche însuşi, ce mărturiseşte “marile schimbări la faţă “ în propria lui viaţă: Nietzsche cel aflat în echilibru între” înainte” de Zarathustra şi “după “ Zarathustra. >>>>

Ionuţ Caragea: „Întotdeauna oameni“

ÎNTOTDEAUNA OAMENI

întotdeauna căutăm ceea ce ne lipseşte

şi renunţăm la ceea ce ne lipseşte mai mult

întotdeauna privim mai departe

şi reuşim să fim cu-atât mai departe

de noi înşine

întotdeauna sperăm la ceva mai bun decât azi

şi mâine vom fi căutători de comori în trecut

întotdeauna facem aceleaşi greşeli

şi găsim întotdeauna o scuză:

a greşi e omeneşte şi totuşi

întotdeauna ni se arată o cale spre adevăr

şi cochetăm mereu cu minciuna

întotdeauna suntem romantici

şi până la urmă ne plictisim de atât romantism

şi suntem pragmatici până la >>>>

Aurel Brumaru: „Adaptabilitate şi transfer sau Cu prepoziţia «înspre» în era schimbării“

Trăim, începând cu deceniul 9 (al secolului trecut), spune Alvin Toffler (v. Transfer de putere, 1990) în epoca dominaţiei cunoaşterii, inteligenţa taie acum punţile brutalei forţe fizice, nu va împiedica însă şi violenţa. Altfel de violenţă. Cei care deţin cunoaşterea – adică informaţia şi computerul, iar nu doar coşurile negre vărsătoare de fum – îşi transferă lejer şi în folosul propriu puterea, ceilalţi s-ar putea să mizeze, cum se vede, pe agresiunea tribalistă, deja pe forţa militară. Acestea, se spune, pot fi zădărnicite prin integrarea informaţională, printr-o necontenită deschidere, a rămâne aşadar numai păstrători de vechi patrimonii, într-o dimensiune conservativă, înseamnă a influenţa în massă exclusiv propagandistic, contând pe elementul tradiţional; uneori în formele nestăpânite cunoscute (istorie triumfalistă sau, cum s-a zis mai de curând, „istorie de parasatas”, pusă adică pe dezgropare şi veşnică pomenire, apoi reminiscenţele idolatrice certate cândva de Emilio Gentile etc.). >>>>

Lucian Gruia: „Proza lui Artur Silvestri“

Alcătuirile evanescente, iluminările, revelaţiile lui Artur Silvestri,  s-au adunat în volumele:  APOCALYPSIS CUM FIGURIS Şapte nuvele fantastice cu prolog şi epilog /1/ (scrise în perioada 1983-1984, cu excepţia textului Geneza, după Balzac elaborat în anul 1977) – prima ediţie 2003; PERPETUM MOBILE  Piese improvizate pentru violocel şi oboi /2/ – prima ediţie 2005 şi juralul impresionist FRUMUSEŢEA LUMII CUNOSCUTE. Zile de neuitat (2009). Cleopatra Lorinţiu  mai aminteşte şi de proiectul unui roman PINNACLE despre care autorul îi vorbise cu vreo două luni înainte de a se stinge.

Ediţiile din 2009 ale volumelor menţionate cuprind impresionante referinţe critice, depăşind ca număr de pagini pe cele ale textelor în proză, ceea ce ne permite să realizăm o sinteză la care vom folosi, pe lângă recenziile amintite, prefeţele relevante ale Marianei Brăescu Silvestri şi comentariile preţioase ale autorului.  >>>>

Adrian Botez: „A sta în calea oamenilor“

Era frigul ascuţit şi jilav al unui sfârşit de martie câinos. Oraşul nu suferise de pe urma inundaţiilor. Satele, însă, jur împrejur, fuseseră scufundate, mai mult de jumătate, într-o mlaştină neagră, uleioasă, greţoasă, deznădăjduitoare.

Era duminică, la un ceas după amiază. Tânărul desculţ stătea în mijlocul străzii, pe carosabil – îngenuncheat. Şoferii, destul de rari, care treceau, îl înjurau pe cel îngenuncheat – grosolan şi sonor, spectaculos, ieşiţi afară cu trupul, pe jumătate, din cabine.”Beţivule!” – strigă unul, cu o mirare victorioasă, de parcă atunci ar fi făcut o mare descoperire. Îl înjurau – şi treceau mai departe. Aveau treburile lor, atât de grabnice… Tânărul desculţ rămânea, în continuare, impasibil, îngenuncheat şi gol până la brâu, pe carosabil. Capul i se plecase, adânc, până aproape de asfaltul cu străluciri ferite, întunecate, bănuitoare. Asfaltul amestecat cu crâncena ură a apei. >>>>

Ben Todică: „Despre vol. SCRUM/CENDRE al poetului Ştefan Doru Dăncuş“

In tara sanzienelor sa lasat intunericul. Un tinut pingelit cu martiri. O memorie tintuita de oameni ca Stefan Doru Dancus. O gloaba uitata de stramosi, hranita din cenusa neamului lui Horia, Closca si Crisan isi asteapta stapanul. Plesul secolului XXI, bidiviul ascuns, sclavul dainuirii consumat de cotidianul faiantat in alb.

Uscarea creierelor sub dogoarea libertatilor promise.Taierea coardei. Pustiirea constiintei. Insetarea identitatii. Gonirea sufletelor. Indobitocirea. Nici tu ca poet nu iti explici cum sau ales aceste cuvinte de merg asa de bine. Poezia se naste din cele mai emotionante momente ale omului si va ramane alaturi de noi atata vreme cat vom vorbi. >>>>

Al. Florin Ţene: „Clipa de dat în leagăn muza“

CLIPA DE DAT ÎN LEAGĂN MUZA

Îmi iese căldura ca un nisip din oase

De-am încălzit amiaza întreagă,

Satul tot s-a adăpostit prin case,

Eu am înjugat boii ziua spre apus s-o tragă.

*****

Sunt împrăştiat prin ogradă,

Iarba din carnea ţărânei creşte,

Mierlele au venit în zbor să vadă

Cum de căldură poetul se topeşte.

*****

M-am adunat de jos măturându-mă cu gândul

Şi-am făcut balansoar din grinda cerului şi-o stea,

De-atunci mă dau în ea cu rândul,

Un an eu, celălalt muza mea. >>>>

Marcel Turcu: „Hipoteca“

HIPOTECA

“ Don Quijote-le nostru interior “ / Unamuno /

 

… cai de rasa, fara autori morali de –

Cai de rasa …

****

Intins letraj- zidul bibliotecii-versant :

-pe deplin-zidul !-

****

In ferestre de rasa, cai de rasa, tintati –

Constelari cai de rasa,

Fumegand a lectura …

****

O aiure alba ne-mbratiseaza pe

Toti !…

****

In feresre de rasa, cai de rasa

-ca serpasii boemi-

****

Fumegand a lectura … >>>>

Maria Vaida: „Anotimpul miracolelor – vol. «Oracol» de Marcel Mureşeanu“

Nimic nu tinde să nu fie atât de mult cum tinde timpul

C-abia se naşte o secundă şi alta îi umbreşte nimbul.

(Gheorghe Pituţ, Secunda)

În copilărie aveam obiceiul să completăm oracole, căutând cele mai iscoditoare şi revelatoare întrebări destinate numai celor iniţiaţi, care doreau să răspundă, care se lăsau cunoscuţi de către autor, pentru că doar el ştia ale cui sunt răspunsurile de la numărul respectiv, după simbolul ales, ori după alt semn cunoscut numai  de omniscientul personaj care izvodise întrebările… Nu ştiu nici acum, dacă oracolul din Delphi obişnuia să pună întrebări, ori numai să ofere răspunsuri la întrebările celor interesaţi să-şi cunoască viitorul. Poetul Marcel Mureşeanu (Oracol, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2010) face să circule prin clasă un alt fel de oracol, cel referitor la timp, marele Cronos (imperiul crepuscular) care, asemeni nisipului de aur ni se scurge printre degete fără să băgăm de seamă, fără să-l ţinem în clepsidră, atenţionând lectorul că timpul auctorial al senectuţii a devenit un anotimp al miracolelor. >>>>