Corneliu Florea :” Ce urmaresc prin scrisele mele catre semenii mei „

PROLOG “De ce scrii aceasta scrisoare ?” “O scriu in speranta ca poate voi fi mai bine inteles ce urmaresc prin scrisele mele, de om liber catre semenii mei, care nu sunt, nici nu trebuie sa fie, in tiparele unei anumite arte literare.Apoi vreau sa se stie de ce nu stapinesc gramaticalitatea limbii precum scriitorii omologati si de ce le revine editorilor intreaga munca, de corvoada, a corecturilor scriselor mele.” CF/DP

SCRISOARE DESCHISA CATRE EDITOR

Ai dreptate, scriu cu multe greseli gramaticale si ortografice. Imi pare rau, dar chiar si asa simt nevoia de-a scrie si a tipari ceea ce am scris. Scriu pentru oamenii obisnuiti ca mine, care doresc sa realizeze ca incer sa fiu cit mai inteligibil posibil, deschis si simplu. Eu nu scriu literatura, nu este ocupatia mea, eu scriu cbservatiile si ideile din lumea traita de mine, gindita de mine, care ma afectaza si ma stirneste sa scriu

Aceasta trebuinta de-a scrie ca o reactie a ceea ce traiesc si gindesc mi-a venit tirziu in viata, la patruzeci de ani, cind ma aflam in lagarul de refugiati din Traiskirchen – Austria. La virsta aceasta e prea tirziu sa-ti schimbi profesia si sa devii literat, scriitor omologat, dar este o virsta prielnica, matura in care percepi mai mult si judeci mai profund lumea si evenimentele traite, dintre care unele te fac sa le scrii. In felul acesta s-au nascut, de secole si din ce in ce mai multi in ultima vreme, parascriitori o categorie aparte de condeieri, care pun accentul mai mult pe concretul social si mai putin pe tehnica literara, acceptati, agreiati si chiar apreciati de citititori si marginalizati de critica literara si anumiti scriitori omologati. Se mai intimpla, nu rareori ca parascriitorii sa depaseasca scriitorii omologati, care incep de timpuriu a scrie. Majoritatea lor incep in adolescenta cind declansatorul este o muza , un dascal care dupa citirea unei compuneri ii spune ca are talent literar sau in cadrul unui cenaclu in care se prezinta cu emotii, cu opul in mina si este luat in seama. Ei,deobicei sunt stapini pe limba in care scriu.

Ca sa stapinesti o limba literara, trebuie sa incepi de mic sa o inveti corect si sa o cultivi intreaga viata. Eu nu am am avut o asemenea inclinatie sau indrumare. In mediul in care am copilarit eu nu se nu era esential o asemenea inclinatie si nici indumatori exigenti nu am avut, era cu totul si cu totul o alta lume, era imediat dupa razboi ! Mi-am petrecut copilaria in Fratelia – se citeste cum am scris – un cartier periferic al Timisoarei, in care locuiam in fraternitate adusa de eliberatori, laolalta romani, unguri, nemti, sirbi si evrei. Traind asa amestecati, cind ne jucam impreuna amestecam cuvintele fara sa ne dam seama, cu simpla intentie de-a ne intelege cit mai repede si simplu. Vocabularul nostru era un talmes-balmes de minibabelon fratelian. Si in familie era ceva asemanator; bunicii vorbeau curent si cursiv patru limbi, mama si sora mea trei, iar eu lipsit de o acuratete auriculara, fonam, “cum da Dumnezeu” din toate cite ceva. Sigur ca pentru multi asta nu are prea mare importanta, dar pentru dezvoltarea vorbirii si apoi a scrisului in viitor are mare importanta. Am crescut, asadar, in mediu in care printr-o limba trebuia sa ne intelegem unii cu altii, nu idea de educatie lingvistica de performata cum era in alte medii sociale. Acesta a fost doar inceputul.

Am terminat scoala elementara la noi, in Fratelia si am intrat la cel mai bun liceu timisorean din centrul orasului, renumitul Diaconovici Constantin Loga, care in vremea aceia devenise scoala medie dupa modelul sovietic (“cel mai inaintat din lume”) Chiar si asa se facea scoala buna ,dar eu eram un elev venit de la periferie si colegii mei din Cetate (asa se numeste cel mai select cartier al Timisoarei ) repede au realizat ca vorbesc rau romaneste. Au inceput sa ma ironizeze, spunind ca vorbesc frateliana . Aveau dreptate, dar eu nu m-am abitionat sa o schimb, imi lipsea inclinatia intrinseca si apoi, doar dupa orele de clasa tot in Fratelia mea mergeam. Ei faceau compuneri frumoase laudate de profesori, eu faceam compuneri slabe si pline de greseli !!

Cu chiu cu vai au trecut si anii de Limba si Literatura Romana ( egali cu cei de Limba Rusa obligatorii) si am ajuns student la Facultatea de Medicina, unde a trebuit sa invat serios limba medicala , ca de vorbit romaneste cu pacientii ma descurcam suficent, majoritatea erau ca mine de la marginea cetatii. La Medicina , pe vremea mea era mult de invatat, ziceam de tocit, asa ca nu prea aveam vreme de facut poiezii, chiar daca aveam muze, iar Gazeta Literara o citeau doar doi, trei colegi cu apucaturi literare. La Facultatea de Filologie se tineau cenacluri literare, nu m-am dus niciodata, desi aveam colegi care mergeau, intii de toate de dragul filologistelor , ce le erau muze …

Dupa douazeci si cinci de ani de Timisoara, la terminarea facultatii, m-am trezit medic generalist pe Valea Viseului in Maramures. Aici, in primele luni am avut mari probleme de intercomunicatie cu pacientii. Ei nu intelegeau prea bine frateliana mea iar eu nu intelgeam maramuresana lor. Intr-o zi, in bufet, un maramuresan mi-a spus direct: “dupa nume pari a fi roman, dar dupa cum graiesti esti ori ungur ori jid”.“Hai sa traim” si am inchinat cu horinca. Dupa trei ani, cit am stat pe Valea Viseului, vorbeam mai bine maramuresana decit frateliana . De scris nu aveam de scris decit retete, cu care trebuia sa-si bata capul domna farmacista. Am fost medic si pe Valea Somesului la Apa, unde o matusa cu tensiune mi-a zis: “apai, domnule doctor esti fain om, se vede ca esti de la Maramures” Clar, deci cu maramuresana stateam bine. Venise vremea sa stau bine si cu invatatul pentru secundariat, fiindca nu vroiam sa ramin toata viata medic de tara.

No, si am reusit la Cluj, medic secundar in clinicile cele mari si vestite ale Ardealului, unde o fost musai a vorbi ardeleneste. Si sa fiu cinstit dupa atitea limbi vorbite nici nu mai stiam Limba Literara Romana, mai ales ca nu scriam decit foi de observatie si protocoale de operatii, la care nici dracu nu se uita sa vada greselile gramaticale, doar se scarpina in cap sa inteleaga ceva din mizgaleala doftoriceasca. Aveam deja treizeci de ani si inca nu scrisesem nici macar o poiezie partidului … nu am avut timp … venise vremea sa invat pentru examenul de specialist. Alta toceala.

Si am fost si medic specialist zece ani, in care pe linga profesie am facut si multe altele, de tot felul, dar scriitura nu am comis. Nici nu-mi trecea asa ceva prin minte, nu era treaba mea sa scriu ode partidului si proza roza socialista, ca numai atita era voie la vremea aceaia. Chiar si asa, deja toate locurile erau ocupate, ba mai stateau si in picioare.

Cind in 1980 am ajuns in lagarul de refugiati din Austria, am simtit pentru primadata nevoia sa scriu ce traisem ! Sa scriu noul din jurul meu, ce simteam si gindeam ca om liber ce devenisem intr-un lagar liber ! Si desi imi lipsea echipamentul de baza pentru o asemenea indeletnicire am scris si am fost publicat, pentru ceea ce scriam, nu cum scriam. Editorii la care am inceput sa public si-au dat seama imediat de carentele mele gramaticale si le-au indreptat cu discretie, fiindca pentru ei important era continutul de observatii si idei, verosimilul prezentat cu discernamint, fluid, critic.

Am fost pentru primadata in viata cind m-am simtit vinovat de superficialitatea mea in folosirea Limbii Romane, limba mea materna. O limba atit de distinsa prin fondul ei latin si varietatea lexicala pe care o are datorita unei gramatici complexe si condensata cu exceptii, care este drept cere mult efort intelectual pentru a o stapini. Imi pare foarte rau, ca nu am dat importanta cuvenita de pe bancile scolii. Tardiva parere de rau. Nu ar fi fost tirziu nici la patruzeci de ani sa incerc sa compensez lipsurile mele, dar a intervenit situatia complexa, anevoiosa de imigrant in anglofonie, in Canada. Intii de toata trebuia, cit mai repede, sa trec de la ardeleneasca de Cluj la canadiana. A fost o investitie de doi ani de zile, apoi a trebuit sa investesc trei ani in examenele de echivalare a diplomei de medic, apoi stagiatura obligatorie. In toti acesti ani am vitregit Limba Romana . Putinul pe care l-am scris, a ramas in sarcina editorilor sa-l corecteze.

Si inca nu am ajuns la capat, obstacolele nu se termina. Traind de atitia ani in strainatate, intr-o anglofonie de imigranti din toata lumea, vorbesc zi de zi canadiana la fel cum in copilarie vorbeam frateliana ! Si aici, ideea este ca in Fratelia; sa ne facem intelesi cit mai repede, cit mai usor. Sublinez, suntem toate semintiile lumii care trebuie sa folosim engleza pentru a ne intelegem unii cu altii, ala Fratelia, dar la o scara de macrobabilon. Aici, in macobabilonul canadian, auzi mai mult vorbindu-se de accentul care il are o persoana, decit de greselile gramaticale pe care le face; mai usor se intelege ideia mai dificil de perceput este pronuntarea. Pronuntare, adica accentul, face mai multa greutate in comunicare decit un vocabular redus si precar folosit.

E drept, Limba Engleza parca este expres croita pentru a o folosi in babilonul globalizat avind o gramatica minima, intra intr-un buzunar in comparatie cu cea latina, romaneasca si pare doar o simpla insiruire de cuvinte, in pozitie inversa decit in limbile neolatine. M-am obisnuit si eu sa vorbesc fara acorduri si in inversa ordine fireasca a cuvintelor, dar asta vine in detrimentul Limbei Romane in care scriu. Am inceput sa-mi dezacordez scrierea romaneasca si asta se observa imediat, se aduga la celelalte .

Si totusi continuu sa simt trebuinta de a scrie. Pentru ca am plecat cu radacinile romanesti de acasa si-mi stau neclintite in suflet de aproape trei decenii …

In situatia prezentata, trebuie sa apelez la corectori cit timp voi mai scrie ….

Cu multumiri si sincera prietenie , Corneliu Florea