Alexandru Nemoianu : ” Jocuri copilaresti sub comunism”

JOCURI COPILARESTI SUB COMUNISM

Intreaga copilarie, pe care am trecut-o in anii comunismului, s-a petrecut in Puccini 4,(Bucuresti) si in Casa Boldea(casa strabunilor mei materni din Borlovenii-Vechi, Valea Almajului,Banat).

Anii de care vorbesc,1948-1964 (cel putin), au fost ani sinistrii,anii teroarei deschise,ai arestarilor,ai persecutiilor de tot felul. Erau anii in care ,probabil concomitant cu invatatul vorbirii,steam ca una se vorbeste “acasa” si alta “afara” si ca in general “afara” este un mediu ostil.

Totusi intre aceste griji si apasari copilaria se desfasura si cu destule bucurii. In primul rand traiam intr-un grup mare de copii.Erau cei doi frati mai mari ai mei,Pilu si Romi, era verisoara noastra Otilia ( cu sase Saptamani mai “mare” decat mine !) si apoi din 1955 Mircea Pora,varul din partea tatalui meu. Daca mai adaugam cei cativa prieteni, pe care fiecare din cei amintiti ii avea, se poate vedea ca era un grup mare si divers.

In anii primei copilarii eram practic tot timpul impreuna cu Otilia,mai intai acasa si apoi la gradinita Floreasca si inca mai apoi la scoala primara si liceu. Intre prieteni erau Mihaita Gruescu, Sandra Reiningher, Gaby Dardan. Impreuna stateam mai tot timpul, cat eram lasati, “afara”. Jucam sotron, “monopoly”, mancam (in ascuns) seminte si trancaneam vrute si nevrute. Facem impreuna si plimbari,la lacuri si chiar traversam lacul pe ghiata(lucru destul de periculos).Mai apoi am inceput sa mergem impreuna si la filme sau spectacole pentru copii.
In casa, mare influenta (asupra mea si Otiliei) avea mama Otiliei, sora mamei mele,”Tanti”. Ea impunea un minimum de disciplina in program, ne urmarea la facutul “lectiilor” si ne citea povesti, istorii,etc.(Intr-un an,fiind bolnav,mi-a citit “Fat Frumos fiul Iepei”. Povestea era neterminata intr-un punct critic, trist. Cu durere am exclamat,”bine Tanti,daca asa povesti imi spui tu mie!”)
Apoi ,cam de la unsprezece,doisprezece ani,m-am imprietenit foarte mult cu Mircea si impreuna mergeam la filme (filmele de razboi sovietice de care ne amuzam copios),la jocuri sportive,etc. Desigur cea mai mare influenta asupra mea o avea Pilu care ma si indruma ce sa citesc si cum sa o fac.Cu Romi mereu am avut legaturi incordate probabil datorita lui.

Dar vremea “perfecta” erau lunile de Vara petrecute la Borloveni. In casa Boldea erau reguli stricte spre deosebire de Puccini 4 unde domnea haosul.Trebuia sa ne sculam si mancam la ore fixe si sa respectam un program,inclusiv de joaca.Erau zone din casa unde nu aveam acces,spre exemplu camera bunicilor, camara de alimente,etc.In plus nu eram de loc incurajati sa stam in casa,mereu eram indemnati sa fim afara ,in vasta gradina a casei care se termina in padurea familiei si de unde incepea dealul si muntele. Dar in acelasi timp eram inconjurati de dragoste neconditionata si bine ingrijiti. Intre lucrurile cu totul diferite de Bucuresti se numara obligativitatea mersului, Dumineca, la slujba Liturghiei si uneori insotire lui Taica (tatal mamei mele, Colonelul Romulus Boldea) in plimbarile lui din cursul diminetii.
In fiecare dimineata,pe la ora noua, Taica pornea intr-o preumblare pe hotarul vast si salbatec al Borloveniului. Isi planuia cu grija drumurile ,mereu pornea pe un drum si se intorcea pe altul(”asa face vulpea”,obisnuia sa spuna).Plimbarile il purtau pe dealuri, pe malurile raului(Nera,Nerganul), pe lunca satului,prin paduri. Strabatea hotarul cu grija atent la toate detaliile,vorbind si iscodind pe oameni (care il respectau si iubeau). Atunci cand il insoteam trebuia san e purtam cu grija,trebuia sa fim politicosi, san u “intram” in vorba si sa vorbim doar cand eram “agraiti”,intrebati. Cand si cand Taica ne explica anume detalii din hotar, ne indica locul proprietatilor casei, ne dadea anume indicatii privind toponimia si istoria punctelor mai importante strabatute. In fond cam atunci am inceput sa inteleg complexitatea satului si sa indragesc fara limita acel loc.
Cu localnicii aveam ,in copilarie, contact limitat si supravegheat. In primul rand bunicii mei erau oameni retrasi si distanti care cu grija cultivau statutul lor social din sat care era special. In consecinta si din partea noastra se astepta comportament corespunzator.
In cursul Verii in casa Boldea erau bunicii nostril materni (ofiterul K.u.K Romulus Boldea si sotia lui Otilia;”Taica” si “Maica”) ,slujotiarea lor “Farsa”,Victoria (Beba) Nemoianu si Sylvia (Myky) Cincheza si copiii Pilu, Romi, Otilia si Tani.Pentru cate doua trei Saptamani veneau si Coriolan Cincheza(Cori) si Virgil Nemoianu. Mai ales venirile lui Virgil Nemoianu erau ocazii de agitatie,de spargere a regulilor si in fond de amuzament. Dar majoritatea vremii eram doar ceilalti.

Prima faza importanta era chiar ajunsul la Borloveni.
Eram patru copii si doua femei. Mergeam cu un accelerat (clasa a II-a) de la Bucuresti la Iablanita,unde opera un minut. Coborarea era moment de mare panica,fiind vorba de copii, o mare de bagaje,oboseala diminetii,etc. La Iablanita,unde ajungeam cam la patru si jumatate dimineata, ne astepta o “cocie”, trimeasa de cu seara din Borloveni. In ea ne incarcam cu totii si dupa circa patru,cinci ceasuri, ajungem in Borloveni. Otilia si cu mine (”ai mici” zis si “inapoiatii”) eram rapid trimisi la culcare si abea dupa amiaza incepeam sa reintram in ritmul casei. Aceasta insemna sculatul destul de dimineata, micul dejun si plecatul la rau , cam la noua . Mersul la rau,la “Balta Negra” era un moment de baza din viata la Borloveni.
“Balta Neagra” era un lin al Nerei dominat de o stanca impunatoare. Adancimea apei si umbra de la stanca dadeau culare neagra apei si de aici si numele locului. In acel lin apa curgea linistit dar mereu eram inspaimantati cu povesti despre adancimea apei, pericole de inec,etc.In rau nu intram decat dupa ora zece cand apa,rece ca gheata venind direct din munte,incepea,cat de cat sa se incalzeasca. Pana pe la 8-9 ani nu aveam incuvintare sa intram in apa “adanca”. Dar mai apoi,cu ajutorul unui peste flotabil,”Biboros”, si sub invatatura unui localnic,”Buican”, am invatat sa inotam. Tot mai tarziu am invatat sa sarim de pe stanca in adancul “baltii”. Chiar deasupra locului era un drum si din el se desfacea o poteca mergand prin padure pana in varful “Coastei Patasului”,unde se desfasura o priveliste superba. Drumul pe “Coasta Patasului” facea parte din programul Verilor la Borloveni. Aceste drumuri mai lungi au fost facute mult timp de catre Pilu,Otilia si Tani. Romi avea un program independent din care pescuitul pasionat era parte integranta. Dintre noi doar el a fost pescar si inca unul entuziast si cu destul succes.

Vara la Borloveni nu era o vreme de trandavie. Bunicii nostri erau oameni chibzuiti si tineau o gospodarie in perfecta randuiala.Erau reguli stricte s nu era graba, dar lenea nu era de fel incurajata. Din partea noastra se astepta sa dam ajutor si ni se cerea sa facem lucruri,sa contribuim la gospodarie, in masura puterilor noastre.
Astfel eram trimisi sa aducem cu cosurile lemne pentru cuptorul de gatit din bucatarie (cuina),sa scoatem apa din fantana, sa culegem mere, zmeura, prune si “ribizluri”(coacaze),sa ajutam la culesul catrofilor. Atunci cand era cosit fanul din gradina “de jos”(casa Boldea avea doua gradini;una “de jos”,unde erau si planatiile de zarzavaturi si cartofi si “cea de sus”,unde era faneata mare si pruni si care se continua cu padurea de “cultura” a casei) eram trimisi sa il “intoarcem”, pentru a fi bine uscat mai inainte de a fi zidit in clai.In plus tot copiilor le revenea obligatia sa duca graul la “trior”,la vanturat. Masina de trior in zona avea doar familia de Cehi din Patas,Ruzicka(Herman).Mergeam acolo cu saci de grau incarcati intr-un mic carucior (foarte frumos). Impreuna cu Farsa mergeam si la moara (mai ales Otilia si cu mine). Morile din Borloveni erau dintre cele mai primitive,cu roata orizontala. Faina era neagra ,integrala dar painea era foarte gustoasa.(Una din obligatii era si participarea la framantarea aluatului pentru paine.). Cam de trei,patru ori pe Saptamana Farsa facea “coliesa” (mamaliga).Atunci Otilia si cu mine stateam langa foc si atmosfera de semiobscuritate,licarirea focului si caldura lui creau o atmosfera cu totul speciala.
Facea focul pe vatra din “cuina” (bucataria) de vara;care avea o soba gigantica si horn deschis,si pe ea era aninat cazanul cu apa.Dupa ce fierbea bine apa si malaiul ,Farsa le framanta si le lasa ape foc pana ce bufneau. Coliesa era vartoasa si foarte buna. Calda o mancam cu lapte si dintre noi doar “Taica” adauga sare, asa cum fac taranii.

Discutiile dintre copii erau de fapt interesante. De cele mai multe ori aceste discutii sunt ignorate si mai grav, considerate ca fara importanta. In realitate, atunci cand oameni mature nu sunt in preajma, discutiile copiilor au enorma incarcatura metafizica. Intelegerea lor ,asupra celor immediate dar inca mai vartos asupra relatiei cu lumea nevazuta este extraordinra si mai ales uluitor de simpla,fireasca,lina. Imi amintesc limpede cat de incredintat eram ca cele facute sunt de fapt repetari ale unor acte mult mai puternice si ca tot ce se petrece este supravegheat de o realitate mai mare si mult mai puternica. In plus era insa certitudinea ca toti, absolut toti,cei in autoritate sunt adversari si inca demni de dispretuit.In plus stirile despre arestari,persecutii, “dosare” pentru a fi admis in scoala,etc. ne ingrijorau si aflam raspunsurile cele mai neasteptate. Unul dintre ganduri era cel al “schimbarii” iminente de regim si al revenirii intr-o lume idilica despre care nu aveam habar. Dar in asemenea iluzii rupte de realitate se complaceau si cei”mari”. (In aceiasi perioada,cand incepusem sa manifest obsesia ingrijorarilor,cu rost si fara rost, am primit un bun raspuns din partea unuia dintre copii din Borloveni, Lazar “Sobolu”.
L-am intrebat,”daca o sa moara caii cine o sa traga cocia?”, a raspuns” boii o sa traga cocia”,”dar daca mor boii atunci cine o sa traga cocia?”,”vacile o sa traga cocia”, “dar daca mor si vacile atunci cine o sa raga cocia?”,”atunci viteii o sa traga cocia”,”dar daca mor si viteii atunci cine o sa traga cocia?”, “atuncia pula o sa traga cocia”.)

Nu aveam decat putine jucarii si chiar si ele erau ramasite ale celor ramase din epoca, mult mai abundenta , dinaintea comunismului.Erau ceva jocuri de domino(incomplete),cuburi, forme pentru joaca in nisip si vechi volume cu poze. Jocuri complete erau doar cateva si acelea pastrate de “Maica”, un pachet de carti de joc,”unguresti” (cu care,cand si cand jucam” septica” si “farba”) si un pachet complet ,”Fur Front und Heimat”, cu multe jocuri gen, “Nut e supara frate”,”Asediu”,domino,etc. Dar cele mai multe jocuri trebuia sa ni le “inventam”. Sunt cateva de care imi aduc aminte.

“Trasura ”

“Supa”(”s”=sh,n.a.) casei Boldea era enorma.Avea stalpi din piatra masiva,pe o lature era inchisa de gardul, tot de piatra, al curtii,avea pod mare si acoperis din tigla. In pod era tinut fan iar in supa erau tinute lemnele,taiate, pentru incalzit, cazile gigantice pentru fermentatul prunelor. Tot acolo era si “trasura”.
Trasura era o berlina,cu arcuri, coverga din piele,”sitz” comod. Fusese adusa de la Viena de catre Protopopul Pavel Boldea si folosita,pana prin 1951-52 pentru drumurile ce se faceau,la gara,la Iablanita, la Bozovici si ,cand si cand,la Baile Herculane.(Perioada de maxima folosinta a fost intre 1918 si 1944.) Din 1952 nu a mai fost folosita (mai ales din “strategie” sociala, ca sa nu bata la ochi) iar prin 1960 a fost vanduta primariei din Bozovici.
In “trasura” Otilia si cu mine ne jucam, mai ales in zilele innourate ori ploioase, cand nu mergeam la rau ori in gradina.
Ne instalam cu jucariile ce le aveam si apoi ne imaginam ca pornim la drumuri lungi. De multe ori in cursul acelor “drumuri” Otilia adormea spre amuzamentul celor din casa.

“Inmormantarea”

In curtea casei Boldea era un dud(iagod,in terminologia locala) mare si stufos. Era in partea din stanga a hambarului,intre acel hambar su “supa”. La sfarsitul anilor cincizeci el s-a prabusit in vremea unei cumplite furtuni de Vara,cu tunete si traznete colosale. Nu eram de loc incurajati sa mancam dude(iagode) si ele erau lasate in seama gainilor. Erau iagode albe,mari.
Intr-o zi noroasa de Vara impreuna cu Otilia am decis sa inmormantam o iagoda.
Am facut o mica gropa,am asezat o iagoda intre cateva tandarele,inchipuind un cosciug (coparseu) si apoi am acoperit-o cu o movilita de pamant. Impreuna am si rostit cateva dintre vorbele de inmormantare,pe care le auzeam de pe gangul casei.(Asa cum spuneam gradinile casei Boldea erau in imediata vecinatate a cimitirului ,”mortariei”.).Totul incepuse ca o joaca dar in final am fost destul de tristi,cred ca era prima imprejurare in care am reflectat serios asupra mortii si inevitabilitatii ei.In esenta invatam despre moarte si despre “murire”,care sunt doua lucruri deosebite dar la fel de inseminate. Ignorarea lor duce la un soi de cretinism cu simptome antitetice. Pe de o parte aceasta inseamna groaza irationala fata de moarte si pe de alta dispretul pentru viata si mai exact,pentru viata altcuiva.Tot cu aceasta ocazie am intuit legatura dintre vazut si nevazut,dintre lumea de aici sic ea de dincolo.Spaima mi-a fost semn ca aceasta legatura este la indemana dar trebuie tratata cu mare grija.O graba nejustificata de a afla pe “cele de dincolo” sau o apropiere nerespectuasa poate avea urmari dintre cele mai funeste. Spaima de atunci mi-a fost avertisment.Iar intamplarea cu “muroniul”(strigoiul) a intarit cele spuse.

Muroniul
In Borloveni si in Valea Almajului exista credinta in strigoi,”muroni”.Suflete nelinistite ale celor morti ori duhuri rauvoitoare. Maica (Otilia Boldea) asculta cu mare placere povesti despre “muroni” povestite mai ales de “pemoaice”(slovace din Sumita).Stateam martor tacut dar noaptea eram bantuit de spaima.
Copiii din Borloveni aveau obiceiul sa intocmeasca “muroni” din dovleci galbeni.Intr-un an Otilia si cu mine am facut si noi unul.
Am taiat o “usita” in dovleac (dulece) prin care i-am scos miezul si semintelele. Apoi i-am facut o “fata”,ochi,un orificiu nasal si gura larga. In cotor am batut un cuisor in care am fixat o lumanare. Seara ne-am imbracat in camasi de noapte largi,am aprins lumanarea si am stat la poarta cautand sa inspaimantam trecatorii. Apoi “muroniul” a poposit pe una dintre marile deschideri in arcada ale “gangului” (ceardacului) casei Boldea. Nu stiu daca am inspaimantat pe cineva dar este sigur ca o vreme si Otilia si eu am trecut cu spaima pe langa “muroni”. A fost o noua imprejurare cand am inteles ca nu este bines a te joci cu nevazutul.Sfarsitul “muroniului” a fost fara glorie.
Intr-o zi Farsa l-a luat,l-a spart in bucati si l-a dat de mancare la porci.

Un cal
Pana prin 1957 drumul de la si catre gara Iablanita(unde un accelerat spre Bucuresti avea o oprire de un minut) de la si catre Borloveni il faceam cu “cocia”(caruta trasa de cai,in care se punea fan prospat si un “sitz”).Cel mai adesea “cocisul”era Ion Isac.Un om de vreo treizeci si cinci de ani ,scund, vanjos,cu un nas mare si coroiat,cu o voce mereu putin ragusita. Caii lui(in fond mici caluti de munte)imi pareau culmea frumusetii.Imi doream un asemenea cal cu pasiune. Stiam bine ca nu am sa am unul dar totusi,intr-o Vara, i-am spus Mamei mele ca ar fi bine sa cumparam unul. Ii ofeream si explicatii;ar putea sa ne duca din loc in loc, am putea aduce cu el lemne din padure,etc. Ea mi-a spus ca poate va fi cu putinta. Intreaga dupa amiaza am fost intr-o stare de fericire fierbinte. Seara insa ,cred ca refuzasem un anume soi de mancare, Maica mi-a spus,”daca faci asa nu vei vedea nici un cal de la Ion Isac!”. Am inteles ca traisem un vis, am inteles cat de importanta este “cristalizarea obiectului dorit in imaginatie”,am inteles diferenta dintre dorinta si realitate. Dar in fapt o intreaga dupa amiaza avusesem un cal !

Intamplari cu prajituri

In anii copilariei sub comunism(vorbesc de 1952-62 mai ales) toata mancarea era precara dar dulciurile inca mai mult
In casa se faceau anume prajituri simple; placinta cu mere, un soi de biscuiti ,cunoscuti sub numele de “chihaloane”,foarte,foarte rar “dammenkapriz”,cam de doua ori pe an “tort cu bezele”. Ciocolata nu cred ca am vazut pana la sase,sapte ani. Aparitia glucozei,in blocuri, a fost un mare si celebrat eveniment. Totusi,foarte rar, eram dusi la cate o cofetarie.(La cofetarie,de cele mai multe ori cand eram dusi.eram “tratati” Otilia si cu mine,de catre tatal Otiliei Coriolan Cincheza,Uica Cori.)
Aveam impresia ca intru intr-un taram aparte. Erau tavi cu pahare pline de apa rece. Prajiturile miroseau imbatator si erau aduse pe farfurii si cu o lingurita in forma patrata care imi parea culmea elegantei. Cel mai adesea primeam prajitura cea mai ieftina ( un leu si cincizeci de bani),”savarina”.
Existau inca vreo cateva cofetarii “particulare”,unde produsele erau mai scumpe dar si calitatea lor era fara egal cu cele de la “stat”.
Intr-o seara Tatal meu m-a dus la o asemenea cofetarie,pe Calea Dorobantilor, tinuta de un cofetar sarb,Dabici. Pentru cinci lei am avut un soi de mar din coca dulce,umplut cu crema de ciocolata si in plus o portie de frisca.O tratatie pe care nu o voi uita niciodata.
Intr-o zi,iesind de la scoala,in statia de tramvai din fata Liceului “Caragiale”, l-am intalnit pe “Uica” Iuliu Pora care sosise in dimineata acea la Bucuresti. El mi-a dat zece lei (suma mare pentru mine). Imediat m-am dus la o cofetarie “particulara” si am cumparat o prajitura ,cred mascota,cu frisca,pentru trei lei si cincizeci de bani. Fata care servea m-a intrebat,probabil in gluma, “de unde ai atatia bani?”. Am raspuns destul de mandru,”de la un unchi al meu”.
Era un univers periculos in care “casa” era punctul de siguranta si mai ales “Borloveniul” a fost certitudinea care pe cei din clanul meu ne-a ajutat sa trecem fara tragedii majore una dintre cele mai crancene si necrutatoare vremi lasata oamenilor.

ALEXANDRU NEMOIANU