~Antonia Iliescu: „Inger gonit“

Dora era o fetiţă ciudată, venită dintr-o constelaţie modernă care se numeşte Fornax Chemica , situată în apropierea polului Sud galactic, într-un meandru al fluviului Eridan.
Mama ei îi inoculase sentimentul religios încă din prima copilărie. Efectele le urmărea în fiecare dimineaţă a anotimpurilor calde, aşezată pe o treptă a scării de piatră din spatele casei. Era locul ideal ca să stea în plin soare şi să mediteze, aşa în felul ei. Implinea un fel de ritual, cu convingere şi curiozitate, la fiecare început de zi care avea miros de flori de cireş, apoi miros de cireşe coapte, de vişine şi în sfârşit, miros de gutui. Cînd venea anotimpul ploilor culegea cu grijă frunze uscate şi le punea între coperţi
ştiind că vor învia la primăvară; „hârtia le va tine de cald” – spunea ea. Când primii fulgi scoteau săniuţa de lemn din pod uita să mediteze, de prea multă joacă. Dar venea Sfântul Niculaie şi apoi sfântul Crăciun care îi dădeau recompensa credinţei de peste an. Cât erau de săraci părinţii, tot găseau ei un măr, o nucă sau vreo portocală să pună în micul pantof lustruit în ajun şi aşezat cu pioşenie la fereastră.
Şi iarăşi se întorcea primăvara. Işi lua scăunelul, pe care îl punea în fiecare an cu o treaptă mai sus şi privea cerul albastru în aştepatrea îngerilor. I se spusese că există şi că veneu din cer. Dacă era adevărat trebuia să-i fi văzut, nu? Şi îi vedea. Ii apăreau ca nişte mici cercuri concentrice şi luminoase, nu mai mari decât o băncutã, care se mişcau lent prin aer, plutind prin faţa ochilor ei.
Cu toate că văzuse  prin cărţile cu poveşti îngerii desenaţi ca nişte copii blonzi şi bucălaţi, îmbrăcaţi cu lungi vestminte albe şi purtând splendide aripioare de puf, ea niciodată n-a zărit pe cer asemenea arătări. Tot ce vedea erau mici cerculeţe transparente, ca un fel de atomi văzuţi la un microscop superperformant. Era convinsă că îngerii adevăraţi aşa erau şi îşi spunea că cei care pictaseră pereţii bisericilor şi bucăţi de icoane, sau foi de carte, nu avuseseră norocul să vadă sfintele creaturi.
Atunci, din lipsă de imaginaţie, îi pictaseră ca pe un fel de oameni-păsări.
N-a spus nimic, nimănui dsepre ceea ce făcea ea în fiecare dimineaţă aşezată pe micul scăunel, în plin soare, până când într-o zi mama a întreabat-o:
–  Dora, ce faci tu acolo, aşa de visătoare, pe scăunel?
–  Ce să fac şi eu?… Mă uit la îngeri.
–  Şi cum arată îngerii ăştia?
Şi i-a descris mamei ce văzuse în cer. Dar ea a râs şi Dora a simţit cu amărăciune că nu credea o iotă din tot ce-i spusese. Poate că atunci a  început să aibă şi ea oarecare îndoieli despre îngeri. Tocmai de-aceea a îndrăznit să facă acel lucru teribil, acel lucru care era de fapt o crimă.
Tot mama îi spusese că toţi oamenii, fără nici o excepţie, poartă de la naştere pe fiecare umăr un înger invizibil. Pe umărul stâng stătea îngerul rău, care te îndeamnă la prostii şi care vroia să te ia pentru întregirea regatului lui Satan. Pe celălalt umăr veghea în pace îngerul bun, trimis de Dumnezeu.
Ca să se convingă că cei doi îngeri existau cu adevărat pe umerii ei, – fiindcă nu-i simţea defel, fie că erau prea uşori, fie că nu erau deloc – i-a venit într-o zi ideea să facă o experienţă. Avea pe atunci 4 ani.
Intr-o dimineaţă de vară cu cer gri, lua micul dejun în bucătărie. Era singură la masă şi problema cercângerilor nu-i dădea pace: dacă ei existau şi dacă ea ar fi ucis îngerul bun, rezultatul l-ar fi avut imediat: ar fi devenit o fetiţă rea, posedată de diavol. Experienţa inversă, adică  să-l ucidă pe cel rău, n-ar fi fost
concludentă, fiindcă cei din jur spuneau că e un copil cuminte şi toţi o iubeau. Trecerea din bun în mai bun n-ar fi perceput-o şi experienţa ar fi fost ratată. Cine o călăuzea într-o astfel de aventură alchimică? Poate că o fărâmă din Zosimo de Panopolis lucra atunci în ea, folosind-o ca pe un nou şi curat athanor , la desăvârşirea operei lui începută cu secole în urmă şi pe care nu o terminase încă. Poate că el era cel care o întreba acolo în bucătărie: „Ei, ce facem cu îngerii? Cum să dovedim noi că există?” Acel Zosimo, frate al ei trezit peste ani din arhetip vroia să mai încerce încă odată să dea răspuns eternei întrebări: „Există sau nu există?”.
Plină de calm şi pătrunsă inconstient de măreţia acelei clipe, importantă atât poate pentru propriul ei destin, cât mai ales pentru cel al sufletelor care încă îşi mai puneau întrebări de dincolo de moarte, a luat cuţitul plin de dulceaţă de pe masă şi l-a infipt în îngerul ei bun. După care a aşteptat, palidă, pe scaun să vadă ce se întâmplă. N-a auzit nici un vaet, nici un strigăt. „Ingerii nu suferă, ei nu au carne, ca noi” parcă îi spusese mama. Atunci cum avea să ştie dacă el murise?
Cu timpul avea să afle. Pentru orice experienţă trebuie răbdare. Atunci a aflat asta, întâia dată. Rezultatele s-au arătat nu după mult timp şi erau clare. Se simţea pe zi ce trecea împinsă să mintă, să înjure, ba chiar a muşcat-o de mână pe sora ei, până la sânge. Refuza să mănânce iar diavolul crescuse în ea şi o invada cu tristeţi profunde, de-a dreptul insuportabile, tăindu-i cheful de joacă şi atrăgând-o zilnic într-un ungher întunecat din podul casei. Acolo, pe un scăunel plin de pânze de păianjen se legăna ore întregi, înainte şi înapoi, cu mintea golită şi cu inima seacă, cântându-şi aceeaşi melodie care îi înnoda zilnic gândurile într-un şarpe vineţiu care pornea cu ea odată spre fundul mării. Nimeni nu mai ţinea în
balanţă binele şi răul. Din fetiţa veselă care fusese, nu rămăsese decât o fantomă palidă şi sumbră, obsedată de o crimă pe care nu era sigură că a comis-o. Refuza conştient orice lucru care altă dată i-ar
fi făcut plăcere, pentru simplul motiv că nu îl mai merita, din moment ce devenise o nouă fiică a lui Satan.
Era într-o după amiază de toamnă. Probabil septembrie, fiindcă soarele arunca prin ochiurile perdelei, pe patul ei, o lumină caldă şi veselă, specifică toamnei cu vara încă coaptă pe umeri. Frunzele viţei sălbatece se roşiseră deja în fereastra sufrageriei şi au tremurat uşor când mama ei a intrat în salon cu un platou cu cremă de zahăr ars. Era dulcele preferat al Dorei, dar nu se putea atinge de cremă. Avea un nod imens în gât şi lacrimi pe care cu greu le mai adăpostea ascunzându-le sub pleoape. Atinsese limita. Puţin îi păsa dacă îngerii existau. Vroia să–şi deşerte sufletul şi să poată mânca măcar câteva linguriţe de cremă. N-avea încotro, sosise clipa adevărului şi trebuia să se spovedească chiar atunci, pe loc.
Işi găsea cu greu cuvintele când a chemat-o pe mama, lângă ea pe divan. I-a spus că avea un mare secret… „Ei, care e secretul?” – o îndemna mama. Dar gura nu vroia să se deschidă. „Ai făcut ceva
rău?”  Incerca să o tragă de limbă: că a furat? că a minţit? că a vorbit urât? muşcăturile? „Nu. E ceva mult mai rău: mi-am omorât îngerul bun. Aveam nevoie să ştiu dacă biluţele pe care le vedeam erau îngeri. Tu eşti de vină! Mi-ai spus că-s prostii. Eu credeam că sunt îngeri. Cum puteam să ştiu altfel decât aşa? Acum am aflat că există, dar  eu sunt acum fiica lui Satan şi niciodată n-am să mai văd îngerii
buni”.
E întotdeauna tristă experienţa cunoaşterii de sine, mai ales când eşti copil. A cunoscut atunci pentru prima oară puterea de a face rău şi frica de ea însăşi.
Mama a culcat-o pe spate şi venind deasupra ei, i-a spus:

– E rău ce-ai făcut tu, cum ţi-o fi dat prin minte aşa ceva? Să nu mai pui niciodată mâna pe cuţit, cât oi trăi! Ingerii nu mor, dar al tău a plecat. S-a speriat şi a zburat la alt copil. Dar dacă ai să te faci fetiţă cuminte şi ai să mănânci la masă şi n-ai s-o mai muşti pe sora ta, dacă ai să-l rogi, el o să se întoarcă. Ai
rabdare şi-ai să vezi. Si acum hai şi mănâncă nişte cremă!”
Din acea după amiază a rămas cu un tic: îşi apleca tot mai des capul spre umărul drept, ca să-şi mângâie  îngerul bun şi să se asigure că s-a întors… şi că n-a mai plecat.
Timpul trece repede. Dora nu ştia exact când schimbase pentru totdeauna fetiţa de ieri din bucătărie, cu femeia de azi din bucătărie. Şi mai ales nu ştia dacă duhul bun s-a întors la ea. Dar întrebări veşnic fără răspuns o asaltaseră pe lungul drum al vieţii : „Dacă îngerii îşi schimbaseră atunci locul între ei ca să râda de mine? Dacă eu atunci omorâsem îngerul rău, iar toate manifestările acelea ciudate nu fuseseră decât efectul remuşcărilor? Care dintre ei s-a întors la mine, în urma rugăminţilor, cel bun sau cel rău? Cum e
cu umărul stâng şi cu cel drept, cum rămâne cu acea întrebare tăioasă: ce e binele şi ce e răul? Ce-i voi spune prietenului meu Zosimo de Panopolis la Marea Intâlnire? Voi ridica neputincioasă din umeri
mărturisindu-i că nici eu n-am fost în stare să aflu? Mi-ar mai trebui câteva experienţe în vechiul meu athanor… Dar nu ştiu dacă el mai rezistă flăcărilor…”
Ingerii au obosit şi ei lângă Dora de atâtea căutari zadarnice, care le-au ros aripile şi  i-au făcut asemenea unul cu celălalt, că nici ei nu mai ştiu să se distingă între ei. Ochiul sufletului ei îi vede ca pe unul singur, un fel de umbră gri, care cu o aripă o trage spre infern, iar cu cealaltă spre Paradis. Umbră nedecisă, cu aripi pestriţe, crescute spre interior, ca să nu poată zbura decât în vis. Ingerul gonit nu se mai întoarce alb, ci pestriţ…
Acele mici cercuri concentrice,- îngerii copilăriei – erau poate doar nişte celule ale universului, prin care el respira şi prin care respira şi ea cu el… A vrut cu tot dinadinsul să le dea un nume şi o formă dar între timp, pietrificându-se în experienţa cunoaşterii de sine, a uitat să respire…
A greşit? Greu de ştiut… Totul depinde de locul din univers unde va poposi culoarea ei încă nedefinită.

ANTONIA ILIESCU