NR. 6/2010

Ion Marin Almajan: „În pragul comunei mele natale şezum şi plânsem“

De comuna mea  natală mă leagă câteva lucruri: în primul rand amintirea bunicilor şi a părinţilor mei, a altor oameni din generaţia lor. E suficient să desferec  tainiţa amintirii ca să le văd obrazele, să le aud, la majoritatea, glasul, şi uneori să-mi amintesc fapte, gesturi, atitudini, o anume îndârjire în a-şi lucra pământul, a – l obliga să le dea roadele vitale pentru existenţa lor şi a copiilor lor. Acestea şi altele îi fixează în timpul nesfârşit al istoriei localităţii Dalboşeţ din fermecătoarea Ţară a Almăjului. Despre aceşti oameni, despre statura lor am cutezat să  scriu în câteva din cărţile mele, cu intenţia declarată de a-i „veşnici”, pentru ca imaginea lor să se păstrereze nealterată în vremurile ce vor veni. Aceste vremuri au şi venit, chiar mai repede decât am crezut eu. >>>>

Theodor Codreanu: „Agitaţie în posteritatea lui Adrian Marino“

Mărturisesc că valurile tulburi din scumpa noastră viaţă culturală stârnite de apariţia memoriilor lui Adrian Marino, de la a cărui plecare dintre noi, iată, s-au scurs deja cinci ani, m-au luat prin surprindere. Mai aflu şi de curajul lui Silviu Lupescu de a publica, la Polirom, Viaţa unui om singur, deşi el însuşi este şfichiuit undeva, în paginile cărţii. Un motiv în plus de a citi şi a ne da cu părerea.

O carte substanţială care dezvăluie trăirile unei mari personalităţi, cu acoperire europeană, nu doar românească, pe intervalul de aproape şaizeci de ani, până în 1999. Singurătatea afirmată în titlu mi se pare că trimite la o dublă semnificaţie interrelaţionată: Adrian Marino, pe care am avut bucuria şi norocul să-l cunosc şi să port cu el o lungă corespondenţă înainte de 1989, făcea parte din stirpea rară, în cultura noastră, a savanţilor (monstrum eruditionis), creator de critică cu sistem. >>>>

Adrian Botez: „In memoriam MIRCEA MICU – cel mare la duh“

… Micu Mircea s-a născut la 31 ianuarie 1937 în comuna Vârşand, judeţul Arad, pe graniţa cu Ungaria. Tatăl a fost ofiţer de Jandarmi, mort în timpul războiului, mama casnică. A copilărit şi şi-a făcut şcoala primară în satul vecin, Grăniceri, la un unchi al său după mamă. Având în familie doi intelectuali, crescuţi în spiritul Şcolii Ardelene, beneficiază de lecturi literare so-lide. În 1950, se mută la Arad, urmează un an cursu-rile Liceului „Moise Nicoară“, după care se înscrie la Şcoala Pedagogică de Învăţători. După absolvire, frecventează cursurile Facultăţii de Filologie, vreme de trei ani. Se angajează în învăţământ, la Şiria (satul lui Slavici), predând ca profesor su-plinitor. Îşi dă definitivatul în Surdo-pedagogie. Ocupă, rând pe rând, postul de redactor la Staţia locală de radio, redactor la ziarul local din Arad. >>>>

Al. Florin Ţene: „Sonată pentru creşterea ierbii“

Am alunecat în cântecul ciocârliei

şi-am dat peste câmpia însorită,

Soarele pieptănase metafora poeziei,

Iar sonata de creştere a ierbii răguşită.

Umbra era ameţită de atâta răcoare,

Iarba îmi crescuse până la nas,

Stâncile şi-au dat cep să curgă  izvoare

Când potecile cu paşii tăi  în urmă au rămas.

Tăcerile la înălţime aveau glasul ciocârliei din grâu,

Notele musicale purtau frânturi de iubire,

Cântecul creştea devenind un râu,

Eu înotam prin “Sonata Lunii “  în neştire. >>>>

Dan Brudaşcu: „Improvizaţii intelectuale pe seama clasicilor“

După 1990, între „performanţele” în domeniul culturii, care trebuie atribuite deopotrivă tuturor celor care s-au perindat la conducerea Ministerelor Învăţământului şi, respectiv, al Culturii[1], o reprezintă absenţa oricărei preocupări pentru valorificarea patrimoniului literar şi cultural şi difuzarea operelor clasice din literatura română.

În mod paradoxal, vrând parcă să demonstrăm că în realitate s-a schimbat doar ambalajul nu şi conţinutul noilor structuri politice, între cei mai văduviţi a rămas tot Octavian Goga, care – ca poet şi om politic – s-a aflat între primele nume pus la Index în timpul fostului regim comunist. Neţinând deloc cont de faptul că, în perioada interbelică, Octavian Goga a fost unul între cei mai consecvenţi luptători împotriva comunismului şi, în mod concret, a fostei Uniuni Sovietice, noii emanaţi postdecembrişti au ţinut să-şi demonstreze pe de o parte incultura, dar şi ataşamentul faţă de practicile promovate de predecesorii lor dinainte de 1989. >>>>

---

[1] Evoluţia spectaculoasă a denumirilor celor două ministere este în sine o probă concludentă a lipsei de consistenţă a politicilor promovate de guvernele post decembriste în cele două domenii definitorii pentru orice popor european civilizat. Ar mai fi de adăugat şi numărul mare de titulari de portofolii care s-au perindat după 1990 şi până în prezent, cu singurul merit vizibil că, prin reforme nesfârşite şi nu o dată aberante, au reuşit să instaleze un haos de nedescris, aducând prejudicii greu de estimat prestigiului culturii şi învăţământului românesc. Nici unul dintre aceşti miniştri post decembrişti, în marea lor majoritate simpli lipitori de afişe, fără merite personale recunoscute în branşa lor, nu a reuşit să contribuie, cum ar fi fost de dorit, la propăşirea şi dezvoltarea reală şi atât de necesară a învăţământului sau culturii acestei ţări. Dimpotrivă, s-a reuşit, prin incompetenţă şi ciocoism de partid, compromiterea şi manelizarea lor, aducând grave prejudicii, nu doar de imagine, şcolii şi culturii româneşti. Guvernanţii români post decembrişti n-au fost capabili să înţeleagă, se pare, că, în contextul integrării noastre euro-atlantice, dar mai ales pe fondul ruinării din punct de vedere economic şi tehnnologic a ţării, singurele noastre atuuri în relaţia cu noii noştri parteneri din U.E. rămân şcoala şi cultura. Datorită miopiei dovedite, azi nu suntem în măsură să indicăm ca realizări şi performanţe de nivel european aproape nimic în aceste domenii sensibile şi definitorii pentru nivelul şi gradul de civilizaţie ale oricărui popor.

Const. Miu: Cronica la Adrian Păunescu, „Vinovat de iubire“

În noua sa carte – romanul Vinovat de iubire (Jurnalul naţional, Curtea Veche Publishing, Bucureşti, 2010) – apărută pe piaţă pe 20 iuloie a. c., de ziua de naştere a maestrului Adrian Păunescu, autorul valorifică artistic motivul dublului sau, având în vedere faptul că sunt două personaje cu aceleaşi nume şi prenume (doctorul Andrei Ionescu şi actorul poet Andrei Ionescu), putem spune că avem de-a face cu dedublarea individului: „Vinovat de iubire e povestea a doi bărbaţi ce împărtăşesc un destin comun.” – notează autorul pe coperta a IV-a a cărţii.

De altfel, motivul dublului, în jurul căruia considerăm că este construită trama romanescă, transpare chiar din vorbele doctorului Andrei Ionescu, spre sfârşitul romanului: „Noi am împărţit un spaţiu psihic împreună. Eram unul alter-ego-ul celuilalt.” (s. n., p. 186). >>>>

Elisabeta Iosif: „Era Poetului“

ERA  POETULUI

Păşeşte singur printre versurile – pulbere de stele,

Poetul. I-a cerut muntelui magica putere a sunetelor

De la răscruci din piatră. Adăpostind verbele grele,

Ale izvoarelor. În noaptea – mireasă din  pridvorul cuvintelor.

***

Şi-a legat visul de cifra opt, la adăpost de stâncă

Prin limbajul strămoşilor. În sălaşul lunii

Poezia i-a rămas speranţă, călătorind, încă.

Are cheia secretelor – formula filozofală a cununii. >>>>

Adrian Botez: Theodor Codreanu – „Polemici incorecte politic“

Iată ce spunea Julien Benda, în Trădarea cărturarilor, Humanitas, Buc., 2007, pp. 113-114 (publicată în 1927, reeditată în 1946 şi în 1958) : „Cărturarii moderni au propovăduit acest realism nu numai naţiunilor, ci şi claselor. Au spus atât clasei muncitoare, cât şi burgheziei: organizaţi-vă, întăriţi-vă, luaţi puterea sau, dacă o deţineti, străduiţi-vă s-o păstraţi; nu vă sinchisiţi, în relaţiile cu clasa adversă, de milă, dreptate sau alt moft, cu care destul aţi fost păcăliţi. Şi nici măcar n-au spus: fiţi aşa, fiindcă aşa trebuie; au spus (şi în asta stă noutatea): fiţi aşa, fiincă aşa cer morala şi estetica; dorinţa de putere este semnul unui suflet elevat, dorinţa de dreptate este semnul unui suflet josnic (…) Şi cărturarii s-au adresat în aceiaşi termini partidelor care se înfruntă chiar înăuntrul aceleiaşi naţiuni: fiţi voi cei mai tari, au spus ei fiecărei tabere, ţinând seama de pasiunea ei, şi eliminaţi tot ce vă încurcă; descotorosiţi-vă de prostia de a vă păsa de adversar, de a stabili cu el o relaţie de dreptate şi de înţelegere”. >>>>

---

Ada Stuparu şi George Sorescu – „Elena Farago în scrisori şi documente inedite. Recuperari biografice“ (note de Dan Brudaşcu)

Pentru generaţiile mai noi, numele Elenei Farago este cvasinecunoscut, cu toate că, de moartea acesteia, abia a trecut un pic peste o jumătate de secol. Acest lucru nu este deloc surprinzător, întrucât, încă din timpul vieţii sale, creaţia poetică a Elenei Farago nu a reuşit să o impună pe aceasta ca un nume de referinţă al literaturii române a primei jumătăţi a sec. XX. De aceea, în general, în istoriile literare sau în lucrările de sinteză, numele Elenei Farago, aşa cum credem că se va întâmpla peste alţi 50 de ani, cu celeale Anei Blandiana sau Mircea Dinescu[1], figurează la categoria poeţi minori. Creaţia Elenei Farago a reţinut, totuşi, atenţia unor critici şi istorici literari[2], care i-au subliniat meritele estetico-literare (atâteacâteau fost) şi au încercat să ofere câteva date semnificative despre activitatea ei literară.

De curând, la Craiova, a apărut sub semnătura lui George Sorescu şi Adei Stuparu lucrarea cu titlul Elena Farago în scrisori şi documente inedite. Recuperări biografice.[3] Este vorba, de fapt, de teza de doctorat a doamnei Ada Stuparu, care beneficiază de un cuvânt introductiv datorat universitarului craiovean George Sorescu. >>>>

---

Melania Cuc: Menuţ Maximinian a intrat cu dreptul în „Vremea sintagmelor“

Într-o tinută grafică excelentă, datorată Editurii Karuna, cu coperta elegantă si atrăgătoare,  VREMEA SINTAGMELOR, cartea semnată de Menut Maximinian este un compediu  de jurnalism cultural de cea mai bună calitate,  care adună în pagini o seamnă de  întâmpinări de carte, cronici literare succinte, pe care autorul le-a scris si le-a publicat de-a lungul unui deceniu de gazetărie.

Ziarul Răsunetul din Bistrita, a fost , este si va fi  (si) o scoală de literatură, un atelier literar clar,  în care, în ultimul deceniu, la pagina de cultură au avut loc adevărate mutatii, schimburi culturale eficiente si interesante.

Tot mai multi scriitori si-au dorit, si au putut să-si vadă semnătura în paginile ziarului, sau să beneficieze de prezentarea literară a cărtii pe care au publicat-o. >>>>

George Petrovai: „Ivan Sergheevici Turgheniev şi ubicuitatea lui artistică“

În satul Spasskoe-Lutovinovo din fosta gubernie Oriol este linişte în această minunată după-amiază de vară. Asta în cazul în care te-ai obişnuit să nu iei aminte la puseurile civilizaţiei ce rănesc tăcerea prin duduitul motoarelor şi clacsoanele maşinilor şi, desigur, dacă priveşti cu detaşare grupurile de turişti care se îndreaptă spre fostul conac al lui I.S.Turgheniev ori vin dinspre el.

Atent doar la ciripitul şi hârjoneala păsărelelor, căci auzul lui nu este deprins să sesizeze uruielile şi scrâşnetele actualei civilizaţii, pe terasa imensului conac cu peste 40 de camere îşi face apariţia însuşi Ivan Turgheniev. Este întocmai aşa cum îl ştim din tablourile de epocă: cu surtucul negru încheiat până la ultimul nasture, cu părul alb şi lung pieptănat cu oarecare cochetărie, trăsăturile armonioase ale unui adevărat aristocrat şi fruntea amplă de gânditor. >>>>

Petre Bucinschi: Fragment din romanul „Viaţa şi sufletul unei vitrine“

Mă simt în viaţa asta ca un marinar care se luptă să desfacă ancora sufletului său, pentru ca apoi aceasta să pornească liber, lăsând în urmă amintiri, iar pe retină păstrând imagini, pornind mai departe să înfrunt detaşat provocările unei forţe anonime pe care o numesc destin. Viaţa întreagă o văd ca pe un jurnal în care filele se schimbă după cum mă bat gândurile, raze solare se rostogolesc peste ele, alteori se rostogolesc umbre, în acest jurnal sunt şi file pe cât de străine de frumuseţea convenţională, pe atât de puternice prin expresia sentimentelor. Viaţa mă copleşeşte prin forţa ei realistă, prin adevărul expresiei, ea mă invadează cu emoţii uneori atât de puternice încât lasă o amprentă adâncă în suflet şi memorie, unde zile pline de furie, de haşururi se pot disloca apărând momente arbitrare şi diforme, tăiate parcă din oţel. Sub aparenţele înşelătoare ale lumii vizibile, omul caută adevărul formei, al sufletului, al societăţii, omul caută să îşi   simtă devenirea, prezentul trebuie acceptat fără denaturarea lui, fără a-i atribuii un caracter de suprafaţă plană, declarând război iluziei. >>>>

Mihail Soare: Un fel de postfaţă (in memoriam Mircea Micu)

Aşa a fost să fie. Ca ultima prefaţă pe care care a scris-o să fie cea a cărţii mele „Gâlceava mea cu Haydn sau despre Romanţa pentru clopot la patru mâini”. Iar acum eu să scriu domniei sale un soi de postfaţă. La viaţă…

Nişte ignoranţi trompetişti moftangii zic că domnul Mircea Micu s-ar fi prăpădit ! Eu însă bag mîna-n foc că nu e deloc aşa. Deoarece l-am văzut zburând îmbrăcat  într-un fulgarin frăsiniu pe deasupra unor mesteceni miraţi. A plutit rotit printre zmeie ca un nor  primăvăratic adumbritor preţ de câteva şoapte, după care s-a făcut nevăzut.

„Şi-am început încet să plâng

Din ochiul drept, din ochiul stâng…” >>>>

Alex. Ştefănescu: Note la volumul „Albe şi reci“, de Djamal Mahmoud

Francezii oferă premii străinilor care scriu în limba lor. Noi îi ignorăm pe autorii originari din alte ţări capabili să se exprime în română. Mi-aduc aminte ce mult m-a impresionat un chinez, Gao Xing, care vorbea limba noastră mai bine decât mulţi dintre noi deşi nu fusese niciodată în România. O învăţase exclusiv din cărţi. L-am întrebat de ce anume a făcut această alegere. Mi-a povestit că, adolescent fiind, învârtise la întâmplare butonul aparatului de radio şi auzise deodată pe cineva vorbind într-o limbă complet neinteligibilă pentru el, dar melodioasă. A hotărât atunci, pe loc, să se dedice limbii care îl cucerise cu muzicalitatea ei. Dacă ar fi fost după mine (dar niciodată nu e după mine), i-aş fi oferit o medalie pentru opţiunea lui (şi, bineînţeles, pentru traducerea a zeci de scriitori români în chineză).
La fel de mult mă impresionează faptul că sirianul Djamal Mahmoud, originar din exoticul Rakka, scrie poezii direct în limba română. Şi încă într-o limbă română aleasă. Ar fi bine dacă toţi autorii români ar stăpâni la fel de bine ca el cuvintele româneşti. >>>>

Dan Lupescu: „Autoportret cu lup în oglindă“

ARTUR SILVESTRI: Pe linia suavului se aşază şi partea cea mai durabilă a liricii lui Dan Lupescu din Labirintul amiezii ( Editura Scrisul Românesc, 1983). Aici râurile cântă, înserările dănţuiesc, tărâmurile sunt „de rouă”, plopii alunecă în cer, „senini”, aerul se-nfioară, în aer se tânguie viori. Câte o poezie (Inscripţie de mătase) e diafană, pornind din folclor. Din folclor derivă aici şi un soi de fatalism poporan, unde încape şi multă superstiţie, care, înglobând misterul, e poetică. (…) Printre poeţii olteni, Dan Lupescu e o voce care se distinge. (În Luceafărul, an XXVII, nr. 18, 5 mai 1984, p. 5)

________________

AUTOPORTRET CU LUP IN OGLINDA

Roade clipa mut în noi,

Valul nopţii bate-n mine,

Se-ntorc nuferii-n noroi,

Codrii-mi sunt în desfrunzire…

* * * *

De lumină-atât de greu,

Ceru-alunecă-n albine –

Răzvrătitu-s-a vreun zeu

Contra iernii care vine ?… >>>>

Gheorghe Neagu: „Nunta neagră“

NOI

Ne-am întâlnit din nou.

Tu, noaptea înstelată,

Eu, cerul plumburiu …

Şi-n ochii tăi de fată

M-am prăbuşit de viu.

Când noaptea a început să miroasă a zori,

m-am trezit cu pantofii în mână.

Iar în adâncul lor am găsit, o lacrimă,

un suspin şi-o adiere senină.

Mi-am umplut visele cu flori

şi-am alergat

la poarta ta

Eram lumină

Eram un copac de argint

Ce-a găsit în pantofi

O lacrimă deplină. >>>>

Melania Cuc: Poeme inedite din volumul în lucru „Foişorul de foc“

MARTURISESC

– Pssst! Strânge robinetul….te rog!

Picătura a depăsit în unchii de aur

Barilul de  kerosem cu risc zero.

-Ehei, este încă liniste  în oul de Paste

Spune dropia din embrionul ce  creste de-a-ndoasele

În farfuria unui gurmand fără identitate .

Mereu vorbesc despre altii,

Mă silesc să recunosc reconquista unde

Eu am fost doar o cheie pentru solfegiului

După care  se miscă axul pământului.

Mii de umbre stau  coagulate

Între palmele  mele unse cu uleiul de mirodenii sălbatice.

Mărturisesc, sunt doar un golan rătăcind pe orbita

Din care îngerii se văd tot mai îndepărtati,

Ca sentinta unui vietas ce nu va fi dusă la capăt. >>>>

Adrian Botez: „Aici în est“

AICI ÎN EST

aici în est  –  nimeni nu mai caută soarele

aici în est  –  insomnia şi umilinţa se

iau la întrecere  –  care ucide mai

repede  –  şi cât

* * * *

aici în est  –  a-ncetat să se-ntrebe

cine  –   de ce sau cum  –  doar

cât

* * * *

aici în est nimeni nu mai ştie să plângă  –  doar

să se plângă    –   nimeni nu mai are ţară sau

viitor  –  numai resemnat geamăt >>>>

George Petrovai: „Boleslaw Prus – corifeu între corifeii literaturii polone“

Considerat pe bună dreptate “cel mai iscusit zugrav al timpului său”, B. Prus – aidoma tuturor marilor artişti – ni se dezvăluie, totodată ne convinge de temeinicia acestei aprecieri, doar citindu-l şi recitindu-l cu atenţia mereu cuvenită scriitorilor excepţionali şi cu pasiunea neîncetat stârnită de fiorul lăuntric al operelor sale, egale doar cu ele însele.

Numai astfel ne vom pătrunde de umanismul său atotcuprinzător, fie că autorul – fidel realismului critic de cea mai aleasă factură, rulează pe preceptele pozitiviste, care – după cum cu justeţe opinează Stan Velea – adeseori “interferează cu cele ludomane (lud=popor)”, fie că nemulţumit de eficienţa mijloacelor întrebuinţate pentru demascarea potentaţilor şi apărarea nesfârşitelor cohorte de oprimaţi, el recurge la umorul său jovial şi îngăduitor, dar care dobîndeşte neiertătoare ascuţişuri satirice ori de cîte ori se impune acest lucru. >>>>