NR. 9/2011

Mariana Brăescu: „A fost un proiect, a rămas un vis“

Prefaţă la vol. Universul lecturilor fericite de Artur Silvestri 

Pentru un nume cu autoritatea şi notorietatea lui Artur Silvestri în critica literară românească înainte de 1989 este incredibil că întreaga activitate însumând 17 ani de critică literară s-a încheiat la doar 36 de ani. Cele peste zece mii de pagini apărute în publicaţiile literare şi culturale ale vremii – doctrină, istorie, critică literară – formează opera unui autor tânăr şi foarte tânăr. A fost şi rămâne surprinzător pentru oricine că această tinereţe nu l-a făcut să se grăbească şi să adune, cu deplină justificare, ca alţi confraţi, câteva sute de pagini măcar, cu care să închege două-trei volume care, aşa cum ştiu cunoscătorii, făceau posibilă calitatea de membru al Uniunii Scriitorilor, calitate deosebit de prestigioasă şi râvnită atunci.

Artur Silvestri – „micul Călinescu” – cum era numit încă de la debutul său, surprinzător de matur în raport cu tinereţea, nu şi-a dorit aceasta niciodată.

Ştacheta pe care singur şi-o impusese era mult mai înaltă şi aseme­nea mentorului său literar, George Călinescu, plănuia să topească aceste cronici dar şi alte mii de fişe în sin­teze ample, ambiţioase. Nu a fost să fie, din păcate nu doar pentru el, ci pentru literatura şi istoria literară românească. Schimbările de după 1989 l-au făcut să se îndrepte în alte direcţii, datorită contextului şi dato­rită faptului că ştia bine că doar independenţa mate­rială îi poate asigura independenţa intelectuală. Dar, „timpul nu a mai avut răbdare”…

Spuneam şi altădată că Artur Silvestri simţea în ultimii ani că „nu mai are timp”! Adevărul e că nici şapte vieţi nu i-ar fi ajuns pentru vastele sale proiecte literare şi culturale. Aşadar, simţind că nu mai e timp pentru sinteze, a încercat să schiţeze un „univers al lec­turilor care l-au făcut fericit”.  >>>>

Artur Silvestri: „Actualitatea călinescianismului“

(Din vol. Universul lecturilor fericite )

Istoria literaturii române prenumără, în desfăşurarea ei, câteva generaţii post-maioresciene care încep înainte de 1900 şi ajung până acum aproape patruzeci de ani. Formula este a lui E. Lovinescu şi explică un proces care nu e departe de adevăr: generaţia post-maioresciană ar fi aceea întemeiată pe un principiu cu deosebire etic, privind triumful adevărului în apreţuire, autonomia esteticului în tabloul de valori şi tot ceea ce elimină tulburările maşinăriei axiologice. Pentru momentul lui, modelul maiorescian se potrivea admirabil şi asemenea operaţiuni hotărâte, pornind de la principii, sunt trebuincioase, într-o cultură, în chip ciclic. Maiorescu exemplifica o idee lucidă care este mai mult a condiţiei criticului decât a criticii unei literaturi naţionale; însă o idee de natură etică, fără discuţie durabilă. Acest eticism e propriu literaturilor unde critica este vie (fără a fixa încă pe critic în chip de instituţie), însă istoria literară nu s-a consolidat ca disciplină. >>>>

Veronica Balaj: „Viaţa ca o cutie care sună a dor“

Ion Marin Almăjan este un e prozator de forţă. Aşa îl cunoaştem noi, aşa îl ştie lumea literară.

Acum însă, a făcut un viraj brusc, incitant, spre poem.

 „Scrieţi o carte de poeme?” ar fi venit fireşte întrebarea şi uluirea dacă ar fi mărturisit domnia sa ce are în plan.

Dar nu a spus nimănui. Până ce nu am fost invitaţi să primim volumul.

Totul începe cu o mărturie după care, lumea începe să trăiască literar/ vizual/, ca într-o pagină reală. >>>>

Lucian Gruia: „Adrian Marino – un hiperlucid“

Memoriile lui Adrian Marino au cunoscut  două versiuni, prima din 1993 se opreşte la 1989. În 1999 autorul revine asupra manuscrisului şi-l rescrie integral, adăugând şi perioada postdecembristă. Iată ce se spune în Nota asupra ediţiei: „Autobiografie îndelung aşteptată, volumul captivează prin traseul unei vieţi de excepţie , ca şi prin valoarea culturală a mărturiei pe care o aduce. Publicarea acestor memorii cu destin voit postum e totodată o datorie de recunoştinţă pe care Editura Polirom şi-o împlineşte acum faţă de regretatul cărturar Adrian Marino.”/1/ (Redacţia)

Memoriile lui Adrian Marino au produs vii dispute. Autorul este considerat un nihilist absolut, plin de umori, inoculate încă din copilărie, din familie. >>>>

N.N. Negulescu: „Darurile serii“

CHIPUL DURERII

Mă acopăr smerit

cu toate culorile

edenice

din crucea visului

să nu mai văd

cruzimea Lumii

aruncând în gol

Îngerii cuvintelor. >>>>

Răzvan Ducan: „Remember Adrian Păunescu – la un an de la plecarea la cele veşnice“

ANOTIMPUL TRISTETII

Poetului Naţional, Adrian Păunescu, la un an de la trecerea la Domnul

În agora vesniciei ai intrat,

Ieşind din nuca strâmtă a vieţii,

Între toamna şi iarna, de-atunci,

A apărut anotimpul tristeţii.

Am devenit mai trişti cu o plecare,

Deşi am devenit mai mulţi,

Nu mai simţim la fel fiorul ierbii,

Desi prin stele mai umblăm desculţi. >>>>

Florin Contrea: „Despre o amintire interzisă a lui Mihail Dragomirescu“

Un roman „aproape S.F.” – intitulat Amintirea interzisă ne dăruieşte Mihail Dragomirescu prin intermediul editurii Mirton din Timişoara în anul de graţie 2011. Cunoscut mai mult ca o personalitate remarcabilă a medicinii noastre, academician, autor al nenumărate studii de psihologie, eseistică, istoria şi teoria artei plastice, sociologie, etc. autorul îşi destăinuieşte cititorului frământările sufleteşti, lupta pentru perfecţiune dusă de-a lungul unei vieţi de excepţie.

Încă din primele pagini ale capitolului Destăinuiri în fapt de seară, aflăm că Anderca, personajul central al naraţiunii, aflat la apogeul activităţii sale profesionale, se confruntă cu amintirea interzisă sie însuşi, de vreme ce face referire la zonele obscure ale existenţei: suferinţa, boala şi un previzibil sfârşit. >>>>

Lucian Gruia: „Pentru o definiţie a specificului românesc (Crestomaţie de Gabriel Stănescu)

Evoluţia vieţii se datorează mutaţiilor genetice şi adaptabilităţii la mediu. Psihomentalul unui individ e dat genetic şi şlefuit de mediul în care trăieşte (familia, şcoala, epoca istorică etc). Specificul unui popor se poate justifica   etnogenetic şi convieţuirii indivizilor într-un anumit loc (geografic, geopolitic, socio-economic etc). Convieţuirea tribală, de la desprinderea din animalitate şi până în epoca istorică, a condus la formarea unor limbaje, tradiţii existenţiale fundate arhetipal (după C. G. Jung). Toate acestea au dus la formarea naţiunilor şi a specificului lor. Manifestările spirituale ale naţiei cuprind o latură universală şi una specifică. Influenţa aspectelor  etnogenetice, a celor de mediu geografic şi de istorie, în formarea caracterului specific al unui popor nu pot fi separate exact. >>>>

Mariana Gurza: „Gânduri tomnatice“

GÂNDURI TOMNATICE

Am găsit o portită spre sufletul tău.

Tăcerile

erau acolo tomnatice gânduri,

izbânzi…

Neizbânzile rătăceau

în marea inima ta

la orizont, adăstând,

o cât de mică flacără

să-ti lumineze

cărările pribege. >>>>

Adrian Botez: „Mă-ntreabă strămoşii“

MĂ-NTREABĂ STRĂMOŞII

mă-ntreabă strămoşii dacă-i mai cunosc

mă-ntreabă din icoane – sângerând!

mai stau – făloşi – în butce şi-n parfum de mosc

şi capetele lor căzură – coborând…

****

poporul martirilor mă-urmează

oricare clopote ating în viaţă:

ei sunt vârtutea care mă-narmează

şi fruntea-n mir de foc mi-e mai semeaţă! >>>>

Adrian Botez: „Poemele întunecării“

SÂNGELE CRIMEI ŞI RIMA

ar trebui să blestem întreaga lume

ar trebui să iert întreaga lume

ar trebui să mă blestem pe mine

ar trebui să mă iert pe mine

****

nu sunt în stare să navighez prin oceanul de sânge

nu sunt în stare să recunosc că mă trag din

sămânţa crimei >>>>

Nina Negru: „Omul care călătorea singur – 95 de ani de la naşterea lui Constantin Virgil Gheorghiu“

Cărţile lui Constantin Virgil Gheorghiu au ajuns la Chişinău

Salonul Internaţional de Carte (S.I.C.), organizat de Biblioteca Naţională a adus, pentru prima dată anul acesta la Chişinău, recenta producţie editorială a Patriarhiei Române şi a altor edituri de carte religioasă din România: Sophia, Deisis, Metafraze. Editura Polirom a venit şi cu cele 8 tomuri ale Septuagintei, editate în anii 2004-2011.Cărţile aduse din România au fost atât de valoroase, încât doi preoţi din Chişinău, de la bisericile  Sf. Trei Ierarhi şi  Sf. Dumitru, au cumpărat pentru bibliotecile parohiale câte un exemplar din cele câteva sute de titluri expuse de aceste edituri.

Vom căuta prilejuri de a scrie despre unele  dintre aceste cărţi. Acum consider că merită să  atragem atenţia asupra unui autor care, deşi a iubit mult Basarabia şi a suferit toată viaţa pentru această margine de ţară, nu este cunoscut şi citit de basarabeni. >>>>

Dan Brudascu: „Mircea Cărtărescu în viziunea criticii literare suedeze“

Recent, buna mea prietenă, doamna Lena ÅKERLUND[1], din Stockholm, îmi semnala apariţia, în ediţia din 16 noiembrie 2011, a prestigiosului cotidian suedez Svenska Dagbladet, a unei incitante recenzii, datorate eseistului şi criticului literar Fabian KASTNER, pe marginea excelentei traduceri a Jurnalului lui Mircea Cărărescu. Lucrarea, de 672 de pagini, tradusă în suedeză de Inger Johansson, a apărut de curând la Editura Albert Bonners din Stockholm şi s-a bucurat, se pare, de o favorabilă primire din partea publicului cititor suedez şi a mass media.

Fabian Kastner şi-a intitulat recenzia „Călătorie nebunească ameţitoare”. Criticul suedez afirmă că:   >>>>

Cezarina Adamescu: „Taina – leoaică flămândă care dă tărcoale (recenzie la cartea Melaniei Cuc, «Vara Leoaicei»“

Prozatoare prodigioasă, cu un palmares impresionat de scrieri la activ, poezii, proză, publicistică, romane, scrieri spirituale, eseistică, Melania Cuc s-a impus în literatura actuală prin originalitatea stilului şi prin abordarea tematicilor care vizează psihologia umană în toate ipostazele ei. Recentul roman, „Vara leoaicei”, se înscrie pe linia epicului contemporan, cu personaje şi acţiuni viabile, menite să ţină trează atenţia cititorului şi să-i creeze confortul spiritual pe care, nu din emisiunile de divertisment îl poate dobândi. Romanul debutează cu secvenţe aproape cinematografice, având în centru figura Martinei Sâmbure, apariţie aproape insolită în peisajul urban în care este debarcată intempestiv,  la marginea unui şanţ, de maşina care o transportase. >>>>

N.N. Negulescu: „Am strâns toamnă după toamnă“

FRUMUSETEA MURMURULUI

Luna scutură Cerul

de ciocârlii

în cădelniţa grădinii,

întreaga seminţie

a insectelor

se aprinde

pe gurile liliecilor;

eu îmi fac

haine de flăcări

pentru căinţă

şi adun turcuazul

materiei semnelor

sub mantia limpede

a pântecului matern >>>>

George Petrovai: „Suferinta mântuitoare – motiv statornic în opera lui F.M. Dostoievski“

Cititorii lui Dostoievski nicicând nu se pot lăuda că i-au epuizat opera: mereu rămâne câte ceva ascuns, mereu se deschid noi si noi unghiuri de proiectie asupra operei genialului rus. Si e firesc să fie asa, date fiind sursele de inspiratie, respectiv de frământare artistică si dezbatere metafizică ale scriitorului: pe de o parte Biblia, inepuizabila Carte a Cărtilor, pe de altă parte nesfârsita carte a poporului rus, pe care artistul a citit-o si răscitit-o cu veneratie si pasiune pe întreaga durată a vietii sale de martir genial. >>>>

George Petrovai: „Rolul de frunte al povestitorului în marea literatură rusă“

Scriitorii se deosebesc printr-o serie de însuşiri (spiritul de observaţie, ideile dezbătute, limbajul întrebuinţat, talentul de povestitor etc.), toate aceste componente, în împletirea lor subtilă şi armonioasă, contribuind la formarea stilului şi la punerea în evidenţă a artei cu care este înzestrat (mai mult sau mai puţin) fiecare dintre slujitorii cuvântului scris.

Tocmai de aceea este foarte dificil, ba poate că de-a dreptul riscant, să faci distincţie între scriitorul artist şi scriitorul povestitor. Totuşi, chiar în marile literaturi identificăm artişti mai degrabă cu vocaţia povestitului decât cu cea a profunzimii ori a amplorii ideilor abordate. >>>>