~Maria Vaida: „Dimensiunea blagiană a liricii lui Gheorghe Pituţ“

Poetul Gheorghe Pituţ a fost considerat de critica literară un autor de influenţă blagiană, un postblagian în viziunea criticului Marin Mincu¹, aşa cum de altfel erau şi ceilalţi confraţi din generaţia sa influenţaţi de poeţii  interbelici. Lirica sa evocă spaţiul silvestru securizant, străbătută de un sentiment profund al rădăcinilor sale rurale, situate „la umbra mitică şi în cotloanele arhaicităţii”.² Ca şi în cazul lui Blaga, rostirea poetică a lui Gheorghe Pituţ este laudă şi invocaţie, un apel imperios la misterul universal, încercând să recupereze din neantul nopţii  lumina primară a lumii, creând un univers liric în care creaţia- laudă este singura ce poate conferi un sens existenţei, care e capabilă a reconstrui simbolic unitatea cosmică primară, pentru că: „orice creaţie repetă actul cosmogonic prin excelenţă: Creaţia lumii”(Mircea Eliade).  În cazul poetului Gheorghe Pituţ, criticul Paul Dugneanu apreciază astfel apropierile ideatice dintre el şi poetul-filosof din Lancrăm: „În acest punct nu s-ar spune totuşi că insul coborât din pădurile nordice transilvane nu are câteva note comune cu Zarathusta poetului filosof german, ca euforia vitalistă, voinţa schimbării şi hotărârea de a vorbi mulţimilor. Acestea sunt corelate cu un concept filosofic heideggerian despre venirea şi poziţia omului în lume, ca fiinţă aruncată în viaţă,  cu riscul de a fi înglobată în existenţa banală, anonimă, inautentică a celorlalţi ( Sein und Zeit – Fiinţă şi Timp). Pentru poet însă, intrarea în lume într-o atmosferă de sfârşit de leat ( „unde vibra neantul” şi „stăpân era întunericul”), înconjurat parcă de o solitudine originară, determinată iniţial, tocmai de dorinţa de a comunica şi a se comunica, de a se apropia de semeni, păstrându-şi însă permanent – şi în acest punct se difirenţiază de existenţialismul tragic al lui Heidegger- individualitatea şi unicitatea ca fiinţă, date de înscrierea într-un anumit câmp ontologic şi orizont stilistic formativ, în accepţie blagiană…” Poetul nostru, generos şi calm, într-o expresie poetică lapidară continuă lirismul blagian abstract,  conturat între graniţele unei spiritualităţi arhaice şi etnice: „Fiindcă eu ard şi cânt / plăcerea şi greutatea / de a trăi / cheme-se început / al neliniştii mele o zi:/ cea mai frumoasă / femeie din lume – şi un bărbat păduros / în clipe fierbinţi, / iubiţi în tăcerea lunii / şi a pământului / au ajuns / pentru a cincea oară părinţi”(Laudă). Pe acest nivel de semnificaţii noetic, şi nu este singurul, plasăm conexiunea mai profundă a poeziei lui Pituţ – nu enunţiativ sau constatativ, cum au procedat majoritatea comentatorilor-, cu sistemul textual (poetico-filosofic) al lui Blaga.”³

Ca şi la Blaga, opera lui Pituţ, în conţinutul ei ideatic, se caracterizează prin sacralizarea firii, setea de ontic, existenţa în anistorie şi săvârşirea unor acţiuni într-un spaţiu mitic derulat în forma unei geografii mitologice simbolice, de sorginte rurală. În cazul poetului- filosof, universul fiinţează după aceeaşi paradigmă: „Recreând o imagine a satului mitic, Blaga îşi construieşte un Olimp al său, un spaţiu investit cu atributele sacrului, în care totul poartă runica semnătură misterioasă”.⁴ Rătăcitor prin cetăţile Europei, poetul nostru, Gheorghe Pituţ, poartă în suflet nostalgia acestui spaţiu ancestral: „Oriunde-ai fi adus te lasă / de-un sunet ancestral acasă, / de fier sunt marile sisteme / când le-ai ştiut, adânc în vreme / coboară-te lângă părinţi / la sfinţii limbii celor sfinţi;/ peste morminte curge timpul / ca frunzele etern cu schimbul, / audă-mă aceste valuri / care se-ntorc mereu la maluri / cu o durere fără nume / precum a altei lumi în lume; / casele vechi, biserici scunde / cuvântul prim aici se-ascunde, / făcliile emit paloarea / sub care-n zori bolnavă-i marea / acestui timp, acestui veac;/ voi fi bogat ca un sărac / în liniştire şi visare / la cuibul puilor de sare.”⁵ Indiferent că se află la Tăşnad, la Cluj, Bucureşti, Freiburg, Roma sau Paris, sentimentele transmise de poeziile sale se întorc mereu spre casă (cetate sau codru), acolo unde, în străfunduri telurice se aude germinând „cuibul puilor de sare”, pe dealurile sărace din Sălişte de Beiuş, satul originar al poetului, deoarece: „Nostalgia orizontului prim, al primei respiraţii şi a primului aer care i-a invadat fiinţa îl vor face să privească mereu în urmă, pe ecranul tremurat al amintirii apărându-i toate la fel de tinere şi nealterate”.⁶Poezia  devine astfel participantă la absolut prin felul în care numeşte fapte şi gesturi esenţiale care se pot petrece doar în sacralitatea satului arhaic şi dovedeşte nostalgia reactualizării acestora prin actul tainic al creaţiei, ca sub puterea unui Demiurg ce foloseşte cuvinte magice, ziditoare, reinventând universul prin magia puterii nelimitate a Cuvântului, care a fost dintru început. Poezia blagiană se vrea năzuinţă restructurantă în sensul de „re-structurare a tiparelor uitate ce confereau cosmosului o înaltă arhitectur㔺i „va reprezenta această forţă de încorporare a permanenţelor”, acel „nisus formativus”⁷ necesar refacerii simbolice a structurilor iniţiale.

Determinările fiinţei, ca răspuns la întrebările fireşti ale eului liric, puse în sens heideggerian, sunt de natură să stabilească veşnica întoarcere despre care vorbeam mai înainte: „Simplu când vii între oameni / trebuie să le spui cine esti / şi de unde, / pentru că altfel / n-ai unde să te-ntorci”(Simplu). Dacă spaţiul este sacru, întemeierea fiinţei nu rămâne doar ancorată într-o istorie mitică, în care strămoşii povestesc despre înaintaşii care au fost împăraţi şi zeiţe, ci şi într-un concret istoric imaginar, într-o memorie colectivă sau în subconştient, unde sunt depozitate amintirile caselor mici din lemn, înfundate în pământ, prin care vântul istoriei suflă ţiuind în goana războaielor, singura mărturie fiind: „fumul acela a rămas arămiu / pe feţele mamelor”. Fumul (titlu metaforic al unui volum publicat în 1971), ca unică mărturie a istoriei, datorită caracterului său evanescent, ne conduce, prin puterea sugestiei, la o panoramă a deşertăciunilor din poemul eminescian „Memento mori”. Bătrânii şi satul sunt simboluri ale întemeierii ontice şi ale  cronotopului duratei, nu însă fără primejdiile inerente oricărui început. „Este interesant că în imaginarul poetic al lui Pituţ, bătrânii nu sugerează fragilitatea, efemerul, lucrarea destructivă a timpului; ei sunt repere, înţelepţi tăcuţi şi enigmatici, paznici ai unui loc consacrat, sfincşi în sens mitic. Ca atare ei au şi atributul şi prestigiul de părinţi, în ambele sensuri: genezic dar şi ultimi apărători şi sacerdoţi cu rol apotropaic, ai unei lumi vechi, arhetipale ameninţată de o iminentă, stranie agresiune”…⁸ Bătrânii sunt identici stejarilor cu rădăcinile răsfirate în alt mileniu, depozitarii memoriei colective, om şi copac într-o osmotică relaţie, evocare făcută de autor prin poeziile încărcate de atmosfera vetrei părinteşti, a pădurii din împrejurimi, a fraţilor şi surorilor, a bunicilor. Aceste elemente constitutive ale operei sale configurează coordonatele unei biografii lirice spirituale, după cum se poate observa din versurile: „Nu poţi trăi când n-ai nimic, / Un lac sau munte bunăoară / Şi-un drum către bătrâna moară / Să-ţi macini timpul pic cu pic.// Fiind copil păream peltic / Dar tot ştiam vorbi de-o ţară / Unde copiii n-au să moară / Nicicum, nicicând pentru nimic//În noapte şi-n grădina lui / Tioncul cântă seninului / Iar stelele dormeau pe casă // Când crengi se îndoiau sub flori / Grele ca marile comori / Ascunse în pădurea deasă (Tioncul). Un sentiment de primejdie şi o ameninţare surdă le resimte eul liric circondând spaţiul său intim, căruia îi este ameninţată securitatea, fapt sugerat de cîntecul tioncului, pe firul căruia i se „scurge sufletul”; ameninţare ivită probabil din întâmplările copilăriei legate de moartea băieţilor mai mari ai familiei Pituţ, care n-au depăşit vârsta de trei ani. Similar este şi cazul lui Blaga cu sora sa care a decedat, fapte de existenţă care nu trec fără să marcheze fiinţele sensibile, aşa cum sunt cei doi poeţi despre care vorbim.

Ieşirea din sine şi dezmărginirea sunt resimţite organic de către poetul Gheorghe Pituţ; ele marchează expresionismul lirismului său în accente grave, care uneori dobândesc o nuanţă dramatică: „Cred că e prietenul meu / cel mai bun, / duşmanul copilului tău, / un om cu o voinţă aproape surdă, / cu doruri lungi / ca vânturile ce ne ard / de la stele, / bate, bate convingător, / bate la temelia mea / şi vine cu tot ce-a adunat / de pe drumuri / să mă scoată din mine afară”( În locul meu). Criticul Lucian Raicu, a sesizat ambivalenţa atitudinii eului liric al acestui poet, cele două direcţii contrare ce traversează imaginarul poetic al său: „Poezia lui Gheorghe Pituţ emană dintr-o sursă dublă, un spaţiu originar, un subcoştient colectiv, generator de stabilitate şi încredere, asigurând forţa elementară şi cadenţa solemnă şi, pe de altă parte, o întocmire personală foarte complicată, asediată de obsesii neliniştitoare, mereu în primejdia de a se desprinde de rădăcini, însingurându-se, ieşind de sub acţiunea gravitaţională, şi totuşi râvnind cu toată puterea sufletului să rămână în circuitul sigur şi ocrotitor al acesteia…”⁹. Este o forţă centrifugă în care eul liric poate fi proiectat afară de pe orbită, dezintegrându-se în nemărginirea universului, disipându-se în acesta ca un atom în neant, cum reiese din versurile: „Ştii, pământul nu-mi dă pace / Să mă fluier către stele / M-aş desface de pe osii / Şi topit să curg în ele. // Toţi ar vrea, la toţi li-i dor / De o lungă luminare / Nu să moară, nici să mor / Ci s-ajungem nehotare”(Dor)¹⁰.

Un alt aspect al blagianismului la poetul nostru îl constituie atitudinea de contemplare participativă a tainelor universale, pe care, asemeni lui Blaga, nu le striveşte, ci le sporeşte cu lumina iubirii sale de lume, de creaţie divină infinită, potenţând misterul şi realizând cunoaşterea de tip luciferic, relevată de autorul Paşilor profetului care considera că „veşnicia s-a născut la sat”. Sesizăm apoi la ambii poeţi identitatea unui anumit mod (ardelenesc, în opinia unor exegeţi) de a percepe misterioasa legătură a eului cu lumea rurală, tainica relaţie dintre om şi loc, dintre fiinţă şi pădure, dintre mână şi lut, dintre părinte şi fiu: „Când voi vorbiţi pe rând de timpul silei, / Deasupra lumii eu îmi pun părinţii, / Iubita, puii albi şi sfinţii / Şi râd ca fericiţii-n faptul zilei.”¹¹. Şi Blaga era obsedat de cultul strămoşilor, de reîntoarcerea la aceştia, în „sălbăticia paradisiacă şi liberă”¹², dar în cazul său acest spaţiu este desacralizat şi marcat de semnele evidente ale extincţiei şi maculării, cum se observă în volumul „În Marea Trecere”. Satul idee la care face referire Gheorghe Pituţ nu este nici el ocolit de această boală a maculării şi extincţiei:”…dar noaptea groaza umflă / pereţii până crapă o pâine înjunghiată, încet se face lemn, / un roi de greieri negri / fac poduri peste vetre, / şi îi aud cum cheamă / o bufnitură surdă / să ne azvârle-n cer”(Satul).

Concluzia pe care o considerăm valabilă în cazul ambilor poeţi este exprimată pregnant de către criticul Ion Pop: „Opera, poezia în genere, ca formă particulară a creaţiei, se defineşte deci ca o construcţie armonioasă, ordonat arhitecturată, cu o realitate proprie şi o finalitate doar paralelă (fraternă) cu aceea a cunoaşterii conceptuale: revelarea misterului. Această revelare nu este însă altceva decât descoperirea înţelesurilor supreme ale vieţii, iar poezia ca formă specifică a acestui demers participă şi ea la real.”¹³ Poezia lui Pituţ descinde din „literatura profunzimilor, grefată pe etosul naţional ca şi Lucian Blaga…¹⁴”afirma criticul Romul Munteanu, accentuând propensiunea tot mai puternică şi continuitatea în postumitate a liricii lui, ca o voce distinctă şi personalizată din care distingem tonalităţi de ritual.

_____________

[1] Marin Mincu, Un postblagian : Gheorghe Pituţ, în Tribuna, an XVII, nr. 20, 17 mai, 1973, p. 5

2 Adrian Dinu Rachieru, În căutarea „Tatălui prim”, în Convorbiri literare, an 130, nr. 2, 1997, p. 6

3 Paul Dugneanu, Gheorghe Pituţ – devenirea poetică, Ed.Muzeul Literaturii Române, Bucureşti, 2007, p.10- 11

⁴ Ion Pop, Lucian Blaga-fragmente dintr-un univers, în vol. Transcrieri, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1976, p. 9

5 Gheorghe Pituţ, Oriunde-ai fi, în vol. Stelele fixe, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1977, p. 45

6 Rodica Mureşan, Gheorghe Pituţ. De veghe în cuvânt, Ed. Augusta, Timişoara,1997, p 74

7 Ion Pop, Lucian Blaga, I. O definiţie a poeziei, în vol. Transcrieri, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1976, p. 10

8 Paul Dugneanu, Gheorghe Pituţ- devenirea poetică, Ed. Muzeul Literaturii Române, Bucureşti, 2007, p.12-13

9 Lucian Raicu, Gheorghe Pituţ. Sunetul originar, în România literară, an III, nr. 28, 1970, p. 9

10 Gheorghe Pituţ, Dor, în vol. Poarta cetăţii, Ed. Tineretului, Bucureşti, 1966, p. 34

11 Gheorghe Pituţ, Când voi vorbiţi, în vol. Stelele fixe, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1977, p. 23

12 Ion Caraion, Duelul cu crini, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1972, p. 115

13 Ion Pop, , Lucian Blaga, I. O definiţie a poeziei, în vol. Transcrieri, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1976, p. 12

14 Romul Munteanu, În căutarea sunetului originar, în vol. Gheorghe Pituţ, Stelele fixe, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1995, p. 245

MARIA VAIDA