~Maria Vaida: „Ochiul şi noaptea în lirica lui Gheorghe Pituţ“

Ce stai tu, izvor împietrit într-un ochi cristalin? (Singur, V) 

Ochiul, oglinda, privirea sunt teme antice privilegiate. În mitologia vechilor egipteni, ochiul drept al lui Ra, zeul soare, dă naştere zeiţei adevărului. La japonezi, din ochiul stâng al zeului tutelar Izanagi s-a născut Kami Amaterasu, încarnarea soarelui.Din ochiul său drept s-ar fi născut Tsukiyoni, încarnarea lunii.”Ochiul, pentru Aristotel, se dedublează, şi vede , în ciuda obscurităţii, strălucirea propriei pupile aşa cum şi-ar vedea imaginea în oglindă; el este deci unul şi doi simultan”.¹ S-a dovedit că de  pe firmamentul ceresc, cu ochiul liber se pot vedea 5000 de stele, iar din cele 7 culori ale curcubeului, ochiul nostru percepe 700 de nuanţe.”Ochii omului văd în exterior ceea ce îl frământă în interior”². Există un paradox al oglindirii; privindu-ne pe noi înşine, îl zărim pe celălalt, iar privindu-l pe celălalt, ne vedem pe noi înşine.

Ochiul vede pentru a încorpora şi a reflecta, a produce imagini la nivel cerebral, deci a imita senzorial o lume văzută, care se întrezăreşte pe sine în celălalt. Avem aşadar un ochi care vede  şi un ochi care se vede, primul reflectă, al doilea re-produce. „Ochiul şi o întreagă fenomenologie a vederii devin astfel metaforele predilecte prin care acesta (Aristotel n.n. ) încearcă să echilibreze la nivelul discursului filosofic, cosmologic sau strict optic presiunea logosului mimetic.”³ Alţi gânditori ai culturii antice elene ca Platon, Empedocle, Diogene Laertios au analizat esenţa lui oftalmos, care reprezintă o lume; prin urmare ochiul, în interioritatea sa,  e sinonim cu un cosmos, iar descrierea acestei interiorităţi este analoagă  descrierii lumii. În sens invers, cosmosul este un ochi imens şi vorbim astfel despre cosmicitatea ochiului. Diogene Laertios numea organele vederii drept  porţile soarelui, iar irisul, lumina soarelui. Iris era zeiţa curcubeului la greci în antichitate, iar mai târziu medicii au numit astfel pupila ochiului, datorită reflexelor irizate şi a culorilor de curcubeu din centrul  ochiului  uman.”Anatomia ochiului reflectă structura universului”.⁴ Unii autori diferenţiază astfel ochiul: cel drept este soarele şi corespunde activităţii şi viitorului, cel stâng corespunde pasivităţii şi trecutului, iar ochiul frontal (al lui Shiva la indieni, în Upanişade) corespunde focului, având o funcţie unificatoare; acest al treilea ochi exprimă prezentul, simultaneitatea, permiţând ca lumea şi neantul să fie receptate simultan. „Ochiul, organ al percepţiei vizuale, este în mod firesc şi aproape universal simbolul percepţiei intelectuale.”⁵

Am enunţat doar câteva opinii privind simbolistica ochiului şi a privirii  de la care pornim în dizertaţia noastră, pentru a demonstra  cu argumente oferite de textul literar că acest simbol devine temă în poezia lui Gheorghe Pituţ. În demersul nostru avem în vedere volumul antologat de însuşi autorul său, Gheorghe Pituţ, Noaptea luminată, Ed. Albatros, Bucureşti, 1982, prefaţat de criticul Mihai Ungheanu.Volumul este o antologie antumă,  în selecţia autorului, care cuprinde poezii publicate în cărţile  precedente, inclus fiind  în colecţia „Cele mai frumoase poezii”a Editurii Albatros. Acest volum serveşte în cea mai mare măsură demonstraţiei noastre, după cum se va vedea.

 Pe pagina de titlu se află în stânga un portret al autorului cu inscripţia „Acesta este Poetul Gheorghe Pituţ”, realizat de graficianul Florin Pucă. Viziunea artistului plastic, prieten al poetului, întăreşte afirmaţia noastră referitoare la tema ochiului şi la motivul privirii din poezia lui Pituţ; poetul este desenat ca  un ciclop, cu un singur ochi, celălalt lipseşte, fiindu-i conturată doar sprânceana. Este suficient, pentru că ochiul este un întreg univers, cu valoare duală: este cel care vede şi cel care se vede, iar artistul Florin Pucă  a intuit profunzimea ideii care străbate universul liric al poeziei lui Pituţ. Imaginea portretului ne duce cu gândul în urmă, la copilăria poetului, la bunicul din partea mamei, tata-moşu care-şi pierduse un ochi pe front. Mai mult chiar, debutul autorului din revista clujeană „Tribuna” în 1963 cu poezia  Antirăzboinică ⁶,  se înscrie aceleiaşi sfere: tema ochiului şi motivul privirii. Privirea îndreptată asupra lumii se caracterizează prin ingenuitate, pe care eul liric o comunică printr-o gravitate de ceremonial orfic, profund şi oracular. Motivul liric asociat temei  în această poezie de debut este acela al orbirii, dar se ştie că individul condamnat la cecitate are avantajul de a dobândi o vedere de rang mai înalt, aceea a vizionarului, a profetului, ca Tiresias, Orfeu,  Homer, Oedip  ş.a. Orbirea presupune o detaşare de cele lumeşti, o ieşire din timpul profan, o anumită introvertire  şi aplecare asupra sinelui, o transcendenţă de nivel superior care oferă altă perspectivă asupra lumii din centrul propriei interiorităţi, din ochiul lăuntric, pentru că „…ochiu-nchis afară, înlăuntru se deşteaptă.”⁷ La Pituţ, cecitatea survine de la soare: „ …mă neagă, orbindu-mă” (Singur, VI), iar culoarea ce desemnează starea de orbire este negrul: „gâtul vulturului negru, cea mai neagră stea, acoperiş de sticlă neagră, gheţuri negre, smoala ce dospeşte, laptele ei negru, ochii săi de pradă / mai înnegresc seninul, noaptea (…) ca o scroafă neagră, larve negre; Oracolul mai întâi negru, / profund şi ca un cap de mort ; un roi de greieri negri, camerele negre, bărbaţi cu cârpe negre peste gură, un strat de smoală şterge luminile din cer, trufaşe seminţii se văd / cum vin ca viscolele negre, ridică turnuri negre / până-n cer, sura mulţime, puii cărbunelui încremeniţi / ca o sintaxă neagră, îngerii (…) sunt plini de brumă neagră; o ciupercă neagră cu stâlpul în sus; înotătorul care nu înoată, negru de linişte; dintr-un punct negru (…) se desfoliază o muzică tânără; se născu o vietate neagră; pământul (…) copil de fum şi zgură; castele negre;  văzând ce negri-s / Şi ochii mei şi ochii tăi şi ochii; Capul (…) stă fix şi negru; vânturi negre de tumoare / aşează dunele în linii” etc.⁸

Cufundarea în lumea întunericului, a nopţii este o altă temă  lirică preferată de poetul beiuşean, pentru care mama-noapte e un leagăn primordial, o panoplie propice desfăşurării universului celest in mii de stele fixe, destinate orientării eului liric. Cecitatea devine un privilegiu sacru prin cufundarea in vintrele nopţii,  vâscoasă ca o deplasare în lichidul amniotic.Eul liric are şi el o vedere de rang superior, poate prevedea viitorul, stăpânind timpul. „Tiresias, apoi, este orbit de două ori; o dată pentru că lovise doi şerpi în perioada rutului (încălcând deci şi el o legitate de natură erotică), a doua oară deoarece luase partea lui Jupiter într-o dispută cu Iunona; condamnat de ultima la cecitate, el primeşte, compensatoriu, darul vizionarismului, deci o vedere de rang mai înalt.”⁹ Tiresias va vedea viitorul, ajungând să stăpânească timpul, umanizându-l, deşi acesta se află sub autoritatea Moirei, zeiţa destinelor pe care zeii nu le pot schimba, aşa cum ne arată Sofocle în trilogia sa despre regele Oedip, un alt personaj care se condamnă la  cecitate şi care, înaintea patricidului înfăptuit, rezolvase ghicitoarea Sfinxului.

Ochiul şi noaptea sunt două teme predilecte şi complementare în poezia lui Pituţ, simbolizând cunoaşterea lumii prin poezie, iar această cunoaştere  se realizează numai prin iubire. Ca şi în cazul lui Nichita Stănescu, „poezia este ochiul care plânge, (…)ochiul călcâiului care plânge”, fapt demonstrat de numărul mare de semnificaţii pe care le dobândeşte ochiul în lirica lui Pituţ. O statistică a frecvenţei cuvântului „ochi” sau a sintagmelor cu o semantică asemănătoare ori  identică din volumul Noaptea luminată, arată că poetul Gheorghe Pituţ  utilizează de 264 de ori cuvântul”ochi”sau expresii ale acestuia şi în 250 de situaţii întâlnim cuvântul „noapte” ori sintagme care au acelaşi înţeles. Noaptea poetului e luminată de stelele fixe, iar ochiul este oglinda ce reflectă , în vis ori aievea, universul creaţiei. O reprezentare a ideii enunţate ar fi astfel:
Ochiul poetului marchează identitatea originală a liricii sale; o identitate dinamică şi contemplativă, vie şi reflexivă, pentru că poezia lui Pituţ e ca viaţa însăşi: sunet, scâncet, bocet, grohăit, foşnit, luluit, abuat, trăgănat, tremurat, şuierat, fluierat, supt, cutremurat, psalmodiat, trepidat ş.a. Poezia lui Pituţ e auditivă, dinamică, vizuală, senzorială, olfactivă, arareori statică, atunci când se contemplă pe sine. Iată aici un paradox: deşi lirica sa este dedicată nopţii, ea corespunde activităţii şi nu pasivităţii, generând simultan prezentul care se manifestă prin ochiul înţelepciunii, al treilea care corespunde focului, arderii, spiritualizării. Spectacolul pe care poetul îl creează e total: actorii, regia, personajele, decorul, muzica. Din planul creaţiei, transcendent, ori interior,  în cel oniric sau real, ochiul percepe o gamă cromatică vastă, urechea sesizează orice sunet orfic, eul liric se înstăpâneşte peste lume, în ipostaza unui Demiurg; o creează şi o contemplă în egală măsură.

Mişcările şi tăcerile universului celest, ale celui teluric sau cele ale eului interior se săvârşesc în timpul nopţii, ori în timpul din vis, cel mitic, deoarece Timpul este o supratemă a liricii lui Gheorghe Pituţ. Noaptea este o condiţie esenţială şi favorabilă inspiraţiei şi emanaţiei poetice, atunci toate simţurile se acutizează, materia dobândeşte o consistenţă vâscoasă, spatiul devine saturnian, mişcarea eului liric, sisifică. Fiinţa, omul primordial, este în legătură directă cu universul, el nu şi-a pierdut încă  acea capacitate arhaică  de comunicare cu divinitatea, cu celestul, cu teluricul. Această relaţie se  stabileşte, în cazul lui Pituţ,  prin intermediul ochiului şi al privirii. „Privirea care pătrunde în ceea ce este nu poate rămâne o simplă activitate a omului care vrea să se cunoască pe sine şi care, de aceea, îşi examinează propria situaţie. Important în această privire, este mai degrabă faptul că, în interiorul său, se aprinde acel „fulger” ce îl consacră pe om, în chip propriu, survenirii stării de neascundere. Modul în care survine adevărul, care, potrivit experienţei lui Heidegger, stă sub semnul deciziei tocmai datorită faptului că a fost disimulat prin intermediul lumii tehnice, acest mod în care survine adevărul este ansamblul articulat al lumii, al lumii înţeleasă ca tetradă, alcătuită din pământ şi cer, divini şi muritori.”¹⁰Aceasta e şi viziunea poetului asupra lumii: poezia e un ochi în care tetrada se manifestă ludic, firesc, cristalin, mirific ori ritualic.

Poetul Gheorghe Pituţ a fost  numit adesea saturnian şi nordic, păduros ori tradiţional.Cu certitudine semnele poeziei sale sunt introduse într-un univers original şi totuşi cunoscut, printr-o abordare expresionistă, fie că e vorba de pădure, fie că e sat ori cetate.Misterul nu vine din ochiul  ce  vede, ci din poezia  ce se vede pe sine în  lumea înconjurătoare, o lume mitică de natură silvestră. Mitul devine la Pituţ organicitate naturală pe care ochiul o percepe într-o viziune orfică, profetică a timpurilor viitoare şi trecute, străvechi. Se alătură acestei viziuni satul locuit de arhetipuri vii : părinţii, fraţii, surorile, olarii, păduroşii, înţeleptul, izolaţi de lume şi  dornici de comunicare, în numele cărora eul liric comunică, şi se exprimă printr-o expansiune lirică ce depăşeşte percepţia senzorială, prin amplificarea simţurilor exacerbate de întuneric, aflate sub imperiul nopţii.

Expresionismul şi tradiţionalismul de structură ale poetului se împletesc, iar mesajul întunecat se luminează, întrupându-se în cuvânt. Iar cuvântul exprimă dorul fiinţei primordiale de a se reîntregi cu universul, de a se contopi în celest şi în teluric, un dor de moarte şi de sine, un dor de îndumnezeire: „Mamă, n-ai vrut să fiu lemn / Să adăpostesc mistreţii, / Sufletului să-i însemn / Umbra morţii, calea vieţii. / Stii, pământul nu-mi dă pace / Să mă fluier către stele; / M-aş desface de pe osii / Şi topit să curg în ele. / Toţi am vrea, la toţi li-i dor / De o lungă luminare / Nu să moară, nici să mor, / Ci

s-ajungem nehotare”( Dor)¹¹

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ 

1.  D-tru Velea, Ochiul şi mâna, Ed. Fundaţiei I. D. Sîrbu, Craiova, 2006

2.  Petre Sălcudeanu, Ochiul şi marea, Ed.Cartea Românească 1991

3. Andrei Pleşu, Ochiul şi lucrurile, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1989

4.  Adrian Oţoiu, Ochiul bifurcat, limba saşie, Ed. Paralela 45, 2003

5.  Bogdan Ghiu,Ochiul de sticlă(TV), Ed. All, Bucureşti, 1997.

6. Ana Blandiana, Ochiul de greier, Ed. Albatros, Bucureşti, 1987

7. Gheorghe Pituţ, Ochiul neantului, Ed. Pt. Literatură, Bucureşti, 1969

8. Cristian Moraru, Poetica reflectării, Ed. Univers, Bucureşti, 199

9. Liviu Georgescu, Ochiul miriapod, Ed. Cartea Românească, 2003