LUCEAFĂRUL ROMÂNESC

revistă on-line de literatură şi cultură românească

„Eminescu nu a murit nebun”- demonstraţia o face celebrul medic Ovidiu Vuia, din a cărui carte fundamentală despre temă publicăm fragmente elocvente

DESPRE BOALA ŞI MOARTEA LUI MIHAI EMINESCU  – studiu patografic

În concluzie 1. Prin studiul meu patografic, bazat strict pe documente şi interpretarea lor hermeneutică adică fără să ţin seama de alte împrejurări de ordin extern, neştiinţifice, reiese demonstrat că marele nostru poet, Mihai Eminescu a suferit de o psihoză maniaco-depresivă, lipsită de substrat anatomic, numită şi endogenă. Prin urmare nu a avut lues, deci nici paralizie generală progresivă ori altă formă a respectivei îmbolnăviri. 

În concluzie 2. Aşadar, între anii 1883-1889 nu a prezentat o „mare întunecime”, boala psihică nu i-a alterat capacităţile creatoare, s-a bucurat de o luciditate caracteristică unui creier normal. Nu există nici o baza ştiinţifică să explice activitatea sa poetică din timpul bolii ca o simplă reproducere mecanică din memorie a versurilor scrise înainte de 1883. 

Poezii ca De ce nu-mi vii, Kamadeva, La Steaua, 55 de alte versuri intitulate Dalila din timpul bolii şi adăugate la cele din manuscrisele aflate în posesia lui Titu Maiorescu au constituit postum publicata Scrisoare a V-a, sunt mărturii greu de înlăturat, care, toate, susţin păstrarea puterii sale creatoare şi în timpul „marei întunecimi”. Desigur mai adăugăm traducerile sale de mare calitate, ca o schiţă presupusă a fi a lui Mark Twain, dar nu-i exclusă paternitatea eminesciană şi piesa Lais de Augier, tradusă în germană K. Saar. Ultimei dându-i forma scrisorilor din anii 1881, dintr-o simplă tălmăcire în versuri reuşeşte o capodoperă cu adevărat eminesciană, depăşind pe ceilalţi autori, dar înscriind-o în marea sa tradiţie demonstrează şi continuitatea, neatinsă de boală a creativităţii sale. Lais e datat cu anul 1888, nu există nici o îndoială asupra acestei realităţi, P. Creţia confirmă data şi el, decisivă pentru a ne apăra definitive teza. 

Despre inexistenţa unei „mari întunecimi” în perioada bolii la Eminescu pledează şi alte studii, prin care se demonstrează luciditatea poetului ca om de ştiinţă. Astfel A. Bhose, comentând studiile sanscrite ale poetului, subliniază faptul că în anii 1884-1886 cunoştinţele sale au atins nivelul unui specialist, cele dinainte de boală purtând amprentele unui amator, începător. Să nu uităm că avem de-a face cu o cunoscătoare a respectivei limbi. Mai departe Octav Onicescu şi Aurel Avramescu, matematicieni de valoare, cercetând manuscrisele eminesciene în materie, majoritatea concepute în timpul bolii, unele chiar în Februarie-Martie 1889, ajung la convingerea că poetul avea cunoştinţe fundamentale în specialitatea lor, calculele lui nu sunt producţii „de dement” ci ale unui om lucid, în stăpânirea capacităţilor sale de a realiza un studio ştiinţific. La aceste contribuţii trebuie să adăugăm şi articolul lui Al. Oprea despre omul de ştiinţă Eminescu. La fel şi cel al lui Maria Bucur privind corespondenţa lucidă a poetului din timpul bolii. 

În concluzie 3. Cauza morţii poetului reiese din studiul obiectiv al aceloraşi documente, mult mai numeroase, în acelaşi timp semnate de medici. Din raportul d-rului Vineş, publicat mai târziu pe notele avute din 1889 ca şi medic curant al poetului în sanatoriul dr. Şuţu, cât şi raportul medico-legal întocmit de acelaşi dr. Şuţu şi dr. Petrescu, alături de care trebuie amintit buletinul aflat nesemnat la Academie probabil aparţinând internistului dr. Tomescu, ultimul valoros şi pentru datele autopsiei, putem constata că la internare (1889) Eminescu nu a avut decât discrete simptome maniacale şi depresive, deci de natură psihică, subliniindu-se chiar lipsa fenomenelor organice de altă natură, aspect ce înlătură hotărâtor posibilitatea unei paralizii generală progresive. În spital, cam de la sfârşitul lunii Aprilie, începutul lunii Mai poetul prezintă tot mai accentuat, tremurături ale membrelor, gurii, limbii şi o ataxie, situaţia psihică se complică şi ea cu un delir, totuşi, însoţit de momente de luciditate, aşa cum o descriu unii vizitatori. Şi în această stare se poate face diagnosticul diferenţial cu o paralizie progresivă în stadiul ei final (Bacaloglu) tocmai prin prezenţa remisiunilor fie şi scurte, niciodată presente la un paralitic a căruri substanţă cerebrală este total distrusă, în respectiva fază finală. 

Decisiv ne vine în ajutor dr. Vineş, oricât simptomele sunt de caracteristice pentru intoxicaţie, când scrie că bolnavilui i s-au administrat injecţii cu mercur. 

Poetul era sensibilizat din perioada fricţiunilor cu mercur de la Botoşani, pentru declanşarea gravelor simptome de intoxicaţie inclusiv sincopa cardiacă, pe bază alergică, ar fi fost suficiente una sau două injecţii într-a doua fază, totuşi avem dovada că s-a făcut o întreagă cură de tratament de unde agravarea simptomelor şi sfârşitul poetului prin sincopa cardică descrisă de d-rul Vineş, martorul apropiat al evenimentului. 

Nu există, nici din simptomele bolii nici din cele descrise la autopsie, motive ştiinţifice să acceptăm traumatismul cranico-cerebral ca şi cauză a morţii poetului, mai ales că o atare situaţie nu ar fi putut fi muşamalizată, autopsia decurgând de-a dreptul ca un act public în prezenţa nu numai a oficialităţilor, dar şi a ziariştilor. 

Cu această ocazie insist asupra unui aspect important. Nici dr. Iszak, nici ceilalţi medici ieşeni, care au indicat greşit tratamentul cu mercur, nu pot fi incriminaţi de sfârşitul poetului. Explicarea o găsim în faptul că ei cunoşteau complicaţiile terapiei cu mercur şi au ştiut să se oprească la primele semne toxice şi astfel să prevină catastrofa. Am descries de-aproape atitudinea doctorului Iszak, mai mult decât deontologică, atunci când, confruntat cu diagnosticul medicilor vienezi, deşi convins că are dreptate a suspendat cura de mercur. Interesant că dr. Vineş, după atâta timp, nu pune în discuţie intoxicaţia cu mercur, poate fiindcă intervenţia unui atare factor e trecută systematic cu vederea de câtre medici, înca şi în timpurile noastre. 

Sigur, a avut o importanţă diagnosticul aprioric al „marei întunecimi”, astfel că medicii s-au concentrat asupra paraliziei generale, chiar şi atunci când o combinau cu o schizofrenie (C. Vlad, 52) sau alţii până în zilele noastre o consideră, cu nimic justificat drept un sifilis congenital. 

S-a luat în considerare iar numele celebre ori, G. Marinescu în acest context e întrecut de medicul anonim V. Vineş prin descrierea sa, amintind şi injecţiile de mercur. 

În orice caz nu e misiunea mea să stabilesc de ce mi-a venit chiar mie rolul să elucidez problema cauzei morţii lui Eminescu, luând în considerare în primul rând documentul şi nu omul care-l scrie. Aceasta e calea adevărului, singura metodă valabilă, de altfel nu întâmplător Eminescu se întreabă unde poate găsi cuvântul să exprime adevărul, iar Heidegger descoperă esenţa Poeziei nu în frumos, ci în Adevăr. 

1997

Cum a purtat Eminescu în sufletul său durerea românilor din toate timpurile şi din toate ţările româneşti n-a mai purtat-o nimeni. 

Numai urmând învăţăturile lui, mai pot afla urmaşii calea mântuirii din prăpastia in care am căzut. 

Cine va călca alături, va rătăci … 

Se nenoroceşte pe sine şi va nenoroci şi pe alţii, făcând să crească ruina ţării, in loc de a o scădea.

(Simion Mehedinţi) 

 

Post-faţă 

Eminescu, marele nostru contemporan 

Am aşezat în fruntea studiului meu patografic „Despre boala şi moartea lui Mihai Eminescu” vorbele lui Simion Mehedinţi în legătură cu eternitatea spiritual românească a poetului, deoarece ele rezumă fidel şi credinţa mea privitor la bardul nostru naţional. 

Îl consider creatorul absolut, cum îl caracteriza Rosa del Conte – dar definiţia o port de când mă ştiu gravată cu cer în inima mea sau în limbaj hegelian – se înţelege neparodiat de Marx – el satisface nevoia de înălţare a omului carpato-dunărean dincolo de lucrurile finite spre veşnicia idealurilor divine. 

Poezia lui m-a călăuzit întreaga viaţă, tot ea mi-a dat puteri să rezist, printre  străini în exil, până la capăt. 

Cu această iubire neoplatonică – de fapt singurul mod în care se poate cunoaşte o mare personalitate, confundându-te şi simţind ca ea – tot după recomandări hegeliene – m-am dedicat studiului bolii şi morţi lui Eminescu, având ca specialist în afecţiunile cerebrale, înainte, doar documentele şi adevărul din ele. 

Trebuie să recunosc, la început fără vreo prejudecată, eram convins că voi putea demonstra paralizia lui generală, formă a sifilisului nervos susţinută de G. Marinescu şi G. Călinescu în primul rând, dar în continuare numai realitatea obiectivă a datelor m-a determinat să ajung la concluzii total opuse şi anume, Eminescu n-a avut sifilis şi n-a fost alcoolic. Demonstrat deci faptic, fără nici o îndoială, poetul nostru a suferit de o psihoză endogenă, maniaco-depresivă, fără substrat organic, ea nu i-a alterat capacitatea intelectuală şi creatoare, în viaţa lui n-a existat zisa „mare întunecime”, invenţia eminoscologilor interbelici, cu precădere. Sfărşitul i-a fost provocat de sincopa cardiacă survenită în urma tratementului cu injecţii de mercur, administrate în sanatoriul doctorului Şuţu din Bucureşti în cursul ultimei internări din Februarie-Iunie 1889. 

În lumina acestor date ţin să subliniez, cu toate că bine se observă, îl consider pe Eminescu egal cu substanţa eternă a conştiinţei neamului românesc sau, după gândurile lui C. Noica, omul deplin al culturii româneşti. Nu am nici o legătură cu cele două curente actuale, antieminescian şi proeminescian, din ţară, forme de război civil mascat, care macină în mod condamnabil cultura românească. 

Adică o serie de intelectuali, în fruntea cărora se află domnii Zigu Ornea, A. Buzura, N. Breban, Şt. Augustin Doinaş, I. Negoiţescu, Al. Paleologu şi alţii, au lansat, şi nu de astă-zi, o adevărată campanie de demontare, antieminesciană. După ei se impune o despărţire de Eminescu, devenit un autentic pericol al contemporaneităţii nostre. Ori, cum o scrie dl. Z. Ornea în „Adevărul” din 1994: „Opiniile lui Eminescu despre fenomenul românesc nun e pot ajuta. Dimpotrivă.”, completat, în mod sinistru, de Şt. A. Doinaş care-l consideră pe Luceafărul literaturii româneşti drept un protolegionar, probabil invidios de lumina sub care amândoi autorii respectivi nici nu se pot distinge, nici măcar ca pete de umbră. 

Dar curentul respectiv, e cazul s-o scriu, are în mâini cele mai importante instituţii ale ţării, astfel că nu întâmplător dl. Z. Omea s-a grăbit să-mi critice, în mod nedrept cartea „Mistrul mortii lui Eminescu” apărută în ed. Paco, Bucureşti, 1996. Astfel, după ce mă minimalizează ca poet şi scriitor al exilului, domnia sa se grăbeşte să-şi dea cu părerea despre boala lui Eminescu arătând o inocentă lipsă de pregătire, în acest sens mânuia noţiuni clare medicale cu o confuzie compromiţătoare pentru obiectivitatea cerută chiar şi unui exeget de literatură. Mai departe, împreună cu G. Munteanu – ultimul autor al unei Vieţi a lui Eminescu în care susţine în mod total fals că poetul nostru ar fi suferit de sifilis congenital, de fapt numit impropriu ereditar pe linie de mamă şi merge până acolo încât afirmă că Eminescu a infectat-o cu lues pe iubita sa Veronica Micle, desigur ipoteză apărată de dl. Z. Ornea – mi-au ultragiat lucrarea nu numai în reviste, dar şi la postul de televisiune naţional (TVR 2). În emisiunea respectivă dl. Ornea era reprezentat prin proectarea vizibilă a articolului său în care şi-a permis să-mi comenteze versurile dedicate de mine lui Eminescu prin sublinieri groase şi diferite semne de întrebare. Deci s-a recurs, în absenţa mea, pe data de 15 Ianuarie 1997, în cadrul emisiunii „Hyperion”, la un atac lipsit de orice morală, să nu-l numesc ordinar, nedemn de doi pretinşi literaţi şi de cei ce au organizat o atare cacialma. 

Confruntat cu manifestări de acest gen în care adevărul era terfelit în mod mai mult decât condamnabil împreună cu autorul care-l susţinea, ocrotit de calificarea sa de specialist în bolile cerebrale, am cerut dreptul de replică garantat în orice democraţie adevărată, dar dl. Gulea, directorul televiziunii, pur şi simplu nu mi-a răspuns, mi l-a furat. După mai multe insistenţe din partea editorului cărţii mele dl. Gh. Sărac, mi s-a adus la cunoştinţă că cererea mea este la dl. Iosif Sava, afirmative directorul secţiei culturale a televiziunii. Ori cu acest cunoscut vechi şi nou comunist, demnitatea mea de exilat nu-mi permite să stau de vorbă, mai ales că nu are nici pregătirea să dea el o sentinţă în problema Eminescu. 

Lăsându-mă insultat la televiziunea română din Bucureşti, fără drept la replică, pe această cale mă limitez să arăt felul totalitar în care înţeleg unii să procedeze în România de astăzi, zisă democrată. Eu in orice caz, dacă mă numeam Stere Gulea,nu dormeam o noapte liniştit după ce aflam ce se întâmplă la postul pe care-l conduce!!! 

Cu toate aceasta, mă delimitez hotărăt şi de celălalt current proeminescian, care deşi îl apără pe Eminescu, din păcate recurge la argumentaţii la fel de subiective, total inadmisibile ştiinţific, să mă refer la doi dintre reprezentanţii lui, darn u sunt singurii, în persoana lui N. Georgescu, A doua Viaţă a lui Eminescu, ed. Europa Nova, Bucureşti, 1994 şi Th. Codreanu, Dubla sacrificare a lui Eminescu, ed. Macarie, Târgovişte, 1997. 

Primul merge până acolo încât e de părere că întreaga boală psihică a poetului nu ar fi decât o înscenare a duşmanilor lui, în frunte cu francmasoneria, şi insinuează că ea l-a şi ucis. Ţin să o relev, cu toată puterea, în cercetările mele n-am găsit nici un document sau altă dovadă cât de minoră să întărească respectivă teorie. Mai mult, doresc să insist asupra mărturiei regretatului Pamfil Şeicaru, unul din cei mai buni cunoscători ai situaţiei politico-sociale româneşti interbelice, pe care l-am solicitat în legătură cu activitatea respectivei formaţiuni în ţara noastră. El mi-a răspuns în scris, îi păstrez rândurile, că politicienii români interbelici – ca cei de pe vremea lui Eminescu de altfel – nu au luat în serios organizaţia masonică şi în acest sens mi-a dat următorul exemplu. Argetoianu, ca ministru de externe, era gata să facă o vizită în Germania şi pentru a trata de pe picior de egalitate cu Stresemann, ministrul de externe german, a dat ordin să fie înscris în masoneria românească cu gradul 33, ceea ce, cu toată opoziţia bazată pe un statut strict alcătuit, până la urmă a şi dobândit. 

Lucrul e de luat în seamă, odată ce cu totul altfel era privită masoneria, de pildă, în Germania pe vremea lui Goethe. Magul de la Weimar, cunoscut pentru respectful său faţă de rangurile nobiliare, descrie prin manuscrisele sale cum a ţinut cuvântarea la moartea lui M. Wieland în loja lor masonică şi arată locul exact pe care-l deţinea fiecare ca-n stalurile unui templu. Goethe procedează cu o solemnitate caracteristică germană faţă de executarea unui ritual de a căruri eficienţă se simţea convins. 

În respectivul context greu se poate imagina rolul masoneriei în „lichidarea” lui Eminescu încă o dată o accentuez nu există nici o probă documentară în acest sens. 

Venind vorba prin contrast de neseriozitate, m-aş referi la dl. Georgescu, acesta îşi întunecă grav credibilitatea atunci când afirmă, negru pe alb, că după autopsie creierul lui Eminescu a fost pus pe geam şi a venit pisica de l-a mâncat. Ori se ştie că nobilul creier a fost trimis lui Marinescu şi acesta l-a aruncat la gunoi pe motiv de putrefacţie. Gestul cu totul reprobabil nu l-a împiedicat pe celebrul savant să revie în 1914 cu o descriere făcută intr-o scrisoare adresată unui ziarist şi să pună, total gratuity, diagnosticul de paralizie generală progresivă la Eminescu. În lucrările mele mă ocup pe larg de acest aspect şi arăt că marele savant nu are dreptate. 

În ce-l priveşte pe N. Georgescu, evitând documentele ce le-ar fi găsit la A.Z.N. Pop, este autorul unei şotii în care lapsusul realităţii nu poate fi iertat decât dacă se admite că întreaga verbigeraţie nu e altceva şi nici nu caută să fie, decât un număr senzaţional de circ. Dl. Th. Codreanu, mergând pe urmele unui atare maestro, devine şi el autorul a nenumărator supoziţii prin nimic justificate, de fapt producţii ale unei fantezii înfierbântate ca, de pildă, când găseşte în numerele din delirul poetului apărut în ultimele zile ale vieţii sale, drept urmare a efectelor nocive ale medicaţiei, nici mai mult nici mai puţin decât simboluri masonice (???) lăsate drept mesagii urmaşilor. 

Mai departe, e demnă de amintit activitatea dr. Iszak, medic evreu emigrat din Polonia, stabilit la Botoşani, care analizată obiectiv se arată cât se poate de binevoitoare faţă de pacientul său, Eminescu. De altfel nu singur ci impreună cu medicii de la Iaşi i-au précis fricţiunile cu mercur bănuind, greşit, gome sifilitice pe creier. Dar ce-i important, după ce-a aflat diagnosticul d-rului Notnagel (1887) de la Viena, consonant cu cel al lui Obersteiner, din corespondenţa adresată lui Titu Maiorescu, de boală psihică de origine neluetică, cum reiese din corespondenţa lui Harieta, sora poetului, dr. Iszak a renunţat la fricţiunile mercuriale, deşi împotriva convingerilor sale, rămas la diagnosticul prim. Ori să recunoaştem că în acest caz a arătat un caracter deosebit, nu de toate zilele. E drept, poetul a prenzentat fenomene de intoxicaţie hidrargică în 1887 (I. Nica), după fricţiunile mercuriale, administrate în parte de Harieta, în parte de dr. Iszak în persoană, dar ele nu erau mortale şi ce-i sigur atât el cât şi colegii de la Iaşi cunoşteau simptomele „paralizante” ale intoxicaţiei mercuriale, lucru evident în modul judicious cu care conduceau cura respectivă. 

Prin urmare, orice intenţie nocivă din partea dr. Iszak, asta o putem afirma cu siguranţă, e mai mult decât neîntemeiată şi regretabil exegeţii eminescieni o întăresc, atunci când, ca de pildă G. Călinescu, nu-l pomeneşte decât pe dr. Iszak practicând fricţiunile mercuriale şi nu aminteşte, deşi a avut raportul doctorului Vineş în mâini, că lui Eminiescu i s-au făcut injecţii mercuriale, în 1889, în cursul ultimei internări în sanatorul dr. Şuţu. 

Mai mult, la dr. Vineş în descrierea sa, cât şi în raportul aflat la Academie presupus a fi redactat de dr. internist Tomescu, se insistă asupra fenomenolor tipice de intoxicaţie mercurială apărute în timpul internării a doua, cam de pe la sfârşitul lunii Aprilie, începutul lui Mai 1889 ca: tremurături, numite în tratatele de specialitate hidrargirice, atât sunt de caracteristice, polinevrită, tulburări psihice, sincope mici cardiace, ades terminate printr-o sincopă mici cardiace, ades terminate printr-o sincopă letală cardiacă, aşa cum de altfel a evoluat boala şi la Mihai Eminescu. La autopsie, inima şi rinichii au prezentat o marcată degeneres- cenţă grăsoasă, baza intoxicaţiei cu mercur, la poet moartea a survenit printr-o miocardită mercurială. 

De reţinut că la examenul macroscopic creierul era de greutate normală (1490 gr.) ca al lui Schiller, cum s-a amintit, ori poetul german a suferit de plămâni, nu a avut tulburări psihice. La fel circumvoluţiile cerebrale se arătau de aspect şi structură normale, asemănător cu creierul lui Hoelderlin, şi cum apar la psihozele endogene, fără substrat organic. În paralizia gen. progresivă creierul prezintă o atrofie accentuată cu retracţia circumvoluţiilor, simptom capital absent la poetul nostru. Dacă mai adăugăm şi tulburările psihice doar de ordin afectiv cu menţinerea lucidă a memoriei şi lipsa altor tulburări organice ca tulburări de vorbire, de scris, pupilare prezente la un paralitic general, putem face diagnosticul diferenţial fără nici o dificultate la Eminescu între o psihoză maniaco-depresivă de care a suferit şi o paralizie generală progresivă care i s-a atribuit în mod eronat. Într-un cuvânt, paraliticul general e dement în primul rând, pe când Eminescu a prezentat o menţinere constantă a facultăţilor sale intelectuale inclusive cele creatoare. 

Iată deci date obiective, imposibel de pus în discuţie, care arată existenţa la poet a unei intoxicaţii mercuriale cu efect letal, dar ea nu se datorează curie de fricţiuni practicată de dr. Iszak, ci de injecţiile cu mercur prescrise de dr. Şuţu, aspect ce l-am putut clarifica doar după cercetări cu totul obiective, ştiinţifice. 

Dar nici dr. Şuţu n-a lucrat la comanda cine ştie cărei oculte, deci nu a avut intenţia de a-l ucide pe poet, a făcut-o sigur involuntar şi cu totul explicabil prin faptul că nu cunoştea complicaţiile tratamentului pe care îl aplica, ceea ce nu-l salvează postum de responsabilitatea actului săvârşit. 

Ar mai fi de adăugat că mercurul era aplicat încă din Renaştere în sifilisul din stadiul prim şi cel secundar, cum mărturiseşte în autobiografia sa Benvenuto Cellini, că şi-a tratat morbul galic cu fumigaţii de mercur. Dar, pe de altă parte se ştie încă de pe timpul îmbolnăvirii lui Lenau (1846-1850) că acest medicament e ineficace în perioada terţiară şi contraindicat pentru lipsa de efect în paralizia generală progresivă, cum se poate constata din diagnosticul bolii poetului german: boală organică a creierului de tip demenţial în care se contraindica orice tratament intempestiv, se înţelege mercurul. Cât priveşte tabloul intoxicaţiei mercuriale se afla descries încă din acei ani în tratatele de medicină, cu frecventa complicaţie a sincopei cardiace. 

Insist asupra acestei probleme deoarece un specialist în istoria medicinii, la una din prezentările lucrării mele, pentru a-i apăra pe medicii care i-au administrat lui Eminescu terapia cu mercur – era vorba atunci numai de dr. Iszak – susţinea că în acele vremuri acesta era tratamentul sifilisului, ori asta nu e adevărat. În vremea îmbolnăvirii lui Eminescu era ştiut şi contraindicat tratamentul cu mercur în demenţele organice, ori la loc de frunte printre acestea figura tocmai paralizia progresivă generală. 

Dacă greşeala doctorului Iszak constă în fixarea unui diagnostic greşit, la dr. Şuţu e mult mai greu de înţeles modul său de gândire. La prima criză din vara lui 1883 Eminescu a stat sub observaţia sa şi i-a pus diagnosticul de manie acută, boală psihică confirmată de medicii vienezi, care nu are nicio legătură cu sifilisul. În cursul celei de a doua internări în 1889 la 23 Martie, dr. Şuţu şi dr. Petrescu întocmesc un raport medico-legal din care reiese clar că marele nostru poet nu prezenta decât simptome maniacale cu predominanţă. Au pus diagnosticul de demenţă înţelegându-se prin ea ceea ce numim noi astăzi cronicizarea maniei. Titu Maiorescu, bun cunoscător al bolilor psihice care figurau ca materie în cadrul facultăţii de filozofie şi psihologie de la Viena, urmată de el, a vorbit de o manie care a trecut în demenţă la poet. Dar el nu a înţeles un sifilis cerebral prin acest diagnostic, fiindcă această etiologie nu o considera prezentă la poet. Criticul vorbea de un factor ereditar, înţelegând prin el o afecţiune familială care ştim astăzi că e transmisă prin gene. Interesant de reţinut că în vremea noastră dl. G. Munteanu înţelege prin sifilis ereditar o boală congenitală, eroarea fiind evidentă. Spre deosebire de prima, afecţiunea congenitală, şi sifilisul a fost una, se transmite direct transplacentar, organ prin care trece spirochete dar ea nu are nicio legătură cu cele genetice. 

Astfel, eroarea doctorului  Şuţu e dublă: el punând diagnosticul de demenţă la Eminescu, a confundat-o cu una paralitică de unde tratamentul fatal cu mercur, administrat pentru o boală care nici nu era de natură sifilitică, cum era socotită de medicii din Iaşi şi dr. Iszak. 

De reţinut, în ultimă analiză indifferent de natura bolii poetului, mercurul era contraindicat şi în una şi în cealaltă, chiar dr. Şuţu a rămas uimit de cursul bolii când el i-a mai dat poetului încă vreo doi ani de viaţă, uitând total de medicaţia periculoasă ce i-a administrat-o. De altfel, atunci când la un bolnav intoxicat cu mercur îi apar tremurăturile el este pierdut, ori ele survenindu-i la ultima internare, demonstrează când i s-au făcut dozele mortale din respectivul toxic. 

Iată concluziile ştiinţifice ale studiului meu patografic, fără nici o legătură cu politicul şi manifestările sale tendenţioase şi de-o parte şi de alta. 

A judeca şi stigmatiza politic opera unui mare creator înseamnă să practici crima spirituală, aşezându-te pe poziţii mai mult decât retrograde. Se ştie, de pildă, că marele pictor francez Courbet a fost unul din conducătorii Comunei din Paris (1870-1871), calitate în care a dat dispoziţii să fie distrusă columna lui Napoleon din Place Vendome. Pentru despăgubirea materială a pagubei realizate, Courbet a fost urmărit de justiţie până la sfârşitul vieţii, încheiată, în Elveţia. Dar oare se gândeşte cineva să-l condamne, astăzi, pentru activitatea sa politică pe autorul unei opera alcătuind mândria secolului de aur al artei franceze, de altfel atât de bogat în unice realizări? Aşa se procedează astăzi în România de pildă cu filozoful Nae Ionescu ori cu poetul Radu Gyr, ostracizaţi din cultura românească pentru „vinele” lor politice. Totuşi în Occident s-a pus o limită unor atare pedepse, dacă ne gândim că Heidegger, pentru convingerile sale de circumstanţă – a refuzat să-şi ardă carnetul de partid nazist – a fost interzis pe un interval de cinci ani, după care nimic nu l-a împiedicat să ajungă unul din cei mai mari filosofi ai secolului al XX-lea. Dar Ezra Pound, închis în 1945 pentru rezistenţa sa antiamericană, în cuştile din Pisa, scăpat de la condamnare la moarte numai după ce-a fost declarat nebun, e împiedicat să-şi ocupe locul de cinste printre marii poeţi modernişti?  

Numai la noi continuă acea clasificare a intelectualilor, în de stânga şi de dreapta, pecete politică fără sens spiritual propriu-zis, mai ales fiindcă ea urmăreşte condamnarea de care am vorbit. 

Sunt convins, în ce priveşte valoarea inestimabilă a lui Eminescu pentru neamul românesc şi prin el pentru întreaga omenire, amestecul politicului joacă un rol cu totul negativ, după umila mea părere, ambele tendinţe antieminesciene şi proeminesciene, a doua clarificată drept o replică pe măsură tot exagerată, aşezate la poluri deşi opuse, au în comun extremismul în judecata lor, indiferent de numele celui care îl practică. 

Dl. Manolescu îşi exprimă uimirea privitor la românii care protestează vehement când despre Eminescu se vorbeşte în mod negativ la posturile naţionale de televiziune ori în scris. Şi îşi pune întrebarea cu o naivitate disimulată, dacă oare despre Eminescu am ajuns să nu se poată vorbi? 

Îi răspundem noi: desigur e de dorit să se vorbească despre marele poet nu numai la data naşterii şi morţii sale şi-atunci degradant, ci în fiecare zi să trăim întru Eminescu, fiindcă el este cea mai reprezentativă figură a sufletului românesc, Dantele-Valah cum potrivit îl numeşte poetul desţăraţilor, Aron Cotruş. 

Dar nu se pot ţine discursuri făţarnice despre el, cu tendinţa de a-l degrada, slujind imposturii şi minciunii! 

Singura modalitate de a te apropia de geniul eminescian este acela de a te ridica din cercul tău strâmt, pământean, vulgar, josnic de cele mai multe ori, la lumina sa divină unde străluceşte ca un Luceafăr, „nemuritor şi rece”. 

Aceasta e unica poziţie care cinsteşte ADEVĂRUL, în slujba căruia m-am pus fără nici un compromis, în studiul meu patografic „Despre boala şi moartea lui Eminescu”. 

Dr. Docent medic neuropatolog OVIDIU VUIA

Anunțuri