Regele si Liiceanu

În comentariile pe care le-am citit pe Internet  mai demult despre cele 30.000.000 de euro (peste un miliard de miliarde de lei româneşti) pe care fostul rege Mihai de Hohenzollern le putea  primi, printr-o lege specială, de la oclocraţia comunistă a lui Iliescu-Năstase, un mucalit spunea că echivalează cu treizeci de arginţi plus inflaţia monetară în 2000 de ani! Nu vreau să intru în amănuntele celor treizeci de arginţi de acum aproape 2000 de ani (cine pe cine a plătit şi de ce, nici ce s-a întâmplat cu acei arginţi şi posesorul lor), dar am făcut legătura cu declaraţia avocatului fostului rege, care a spus ca este doar un gest simbolic! „Curat simbolic!“ – vorba marelui nostru conaţional Pristanda. În schimb, vreau mai mult să comentez despre posesorul celui mai frumos plâns, despre arta de-a trai şi cerşi prin plâns, făcându-i pe alţii să sufere şi să plângă. Ideea este legată de coincidenţa lecturii jurnalului Domnului Gabriel Liiceanu „Uşa interzisă“ (apărut în editura Domniei Sale) în acelaşi timp cu aflarea „gestului simbolic“ de treizeci de milioane de euro (repet: peste un miliard de miliarde de lei româneşti) dăruit fostului rege.

De la începutul jurnalului (pentru că „Uşa interzisă“ este un jurnal de sărite de la una la alta), D-l Gabriel Liiceanu se declara un depresiv cu minte bună (pag. 29), ceea ce pentru orice student medicinist este un paradox, un nonsens. Dar unii filosofi sunt plini de nonsensuri, aşa că autorul ne explică cum este cu depresia, mecanismul şi tratamentul ei la pag. 102, iar la pagina 141 fuge acasa sa ia pastila. Tratandu-si depresia prin scris si pastile, face slalom, în sens invers, în filosofia lumii, de la Plato la Heidegger, şi în filosofia oamenilor, de la inteligentul fără de pereche Andrei Pleşu până la înţeleptul timid Mihai de Hohenzollern. Când ajunge la „majestatea sa“, devine flasc ca un curtean, admirându-i cu gelozie gărzile de corp şi, la prima ocazie ivită, îi toarna „Fanta“ în pahar!

Cu această ocazie de paharnic regal, îl întreabă cum s-a simţit alături de Ion Iliescu în lojă, la Opera din Timişoara. La care „majestatea sa“ îi răspunde bosumflat (şi precizează D-l Gabriel Liiceanu că, vorbind nazonat, „p“ devine „b“ şi „c“ devine „g“), ascultaţi: „Sunt oameni broşti care-şi închipuie… Băi gum? Ge-şi înghipuie? Gă am făcut asta, cu Iliescu, bentru mine? Sau bentru ca să mai bot să fac ceva bentru ţară? („Uşa interzisă“ – joi 20 decembrie – la pag. 222).

Ce să alegem din stereotipia „bentru ţară“ a vorbitorului nazonat cu care paharnicul ocazional vrea să ne impresioneze? Acceptam că noi suntem doar nişte cititori şi D-l Gabriel Liiceanu este elită printre elitele bucureştene, dar prea mult am auzit de la fostul rege expresia bentru ţară! Mihai de Hohenzollern toată viaţa a luat câte treizeci de arginţi bentru ţară, iar dacă autorul jurnalului vrea să ne facă şi dânsul inducţia cu stereotipul bentru ţară, ne va face să credem că nu depresia este problema sa majoră, ci caracterul. („Bumbi de caracter încă n-o apărut! Nu-i cerinţă“).

Înainte de a merge mai departe, vă rog să citiţi din „Uşa deschisă“ capitolul „joi 20 decembrie 2001“, în care autorul, în loc să fie cinstit cu cititorii săi când vorbeşte despre fostul rege, vrea să-i impresioneze cu „Are, cred, cel mai frumos plâns din plânsurile pe care le-am văzut“; şi apoi le înşiră. Sunt paginile care dovedesc cu prisosinţă lipsa de demnitate intelectuală a autorului, trecând cu vederea, deliberat, câtă suferinţă şi lacrimi a adus fostul rege poporului român de-a lungul vremurilor, începând cu lovitura de palat din 23 August 1944. Plânsul copiilor, soţiilor şi mamelor după cei făcuţi prizonieri cu ocazia proclamaţiei regale nu este frumos: este dureros, istoric de dureros! Pentru plânsul poporului român, „majestatea“ D-lui Gabriel Liiceanu a primit treizeci de arginţi de la Stalin, iar la abdicare, zisă şi ştergerea putinii în cazul său, Dej şi Petru Groza i-au mai dat treizeci de arginţi, tot bentru ţară.

Acum, în alt moment de cumpănă pentru noi, vin Iliescu şi Năstase cu treizeci de arginţi, desigur bentru ţară! Şi Mihai de Hohenzollern îi ia şi pe aştia, aşa ca bentru ţară.

Iată un exemplu din antologica pagină 226 despre plânsurile regelui Mihai înşirate tragic, lacrimogen de D-l Gabriel Liiceanu: „A plâns apoi pe peronul gării Băneasa, când tatăl era pe treptele trenului care urma să-l ducă în exil. L-a rugat să-l ia cu el şi să nu-l lase singur la cei 19 ai neîmpliniţi, cu Antonescu, cu legionarii lui Sima şi cu destinul neclar al ţării“. Domnul Gabriel Liiceanu vrea să ne facă şi pe noi să plângem, dar noi, cititorii, aşteptăm să ne spună ce i-au făcut lui Antonescu şi legionarii. Antonescu a respectat Monarhia României, iar legionarii nu i-au făcut nimic. Cât despre destinul ţării, era în mâinile marilor puteri, care se pregăteau, încă o dată, de război mondial, şi pentru care România a fost o pradă, la început a Germaniei naziste şi apoi a Rusiei comuniste, cu încuviinţarea „aliaţilor“ şi a regelui, pentru treizeci de arginţi…

Autorul jurnalului „Uşa interzisă“ scoate pe taraba jurnalului personal din istoria poporului român, din adevărata realitate românească, numai „suveniruri regale lacrimogene“, după modelul intens practicat de intelectualii ce vor să profite de noua situaţie europeană în detrimentul României. Trăind, văzând şi citind despre ce se întâmplă în România din cauza lichelelor intelectuale şi-a oclocraţiei comuniste a lui Iliescu-Năstase, ai impresia că, ei toţi, umblă numai după euroi, în frunte cu Mihai de Hohenzollern şi terminând cu paharnicul său ocazional, Gabriel Liiceanu. Probabil pentru paginile antologice închinate „majestăţilor şi alteţelor“ speră şi lăudătorul celui mai frumos plâns să primească câţiva, doar i-a turnat şi „Fanta“ în pahar!

Se înşeală amarnic, însă: Mihai I de Hohenzollern nu-i altceva decât un harpagon bătrân. El a rămas dator lacheilor lui, vechi şi noi, este dator faţă de poporul român. Poate totuşi îi va oferi o porţie de cel mai frumos plâns, plângându-i de milă!

Vorbind despre lăcomia şi zgârcenia proverbială a fostului rege, care a plecat din ţară şi cu o colecţie de tablouri din patrimoniul naţional, mi-am adus aminte de ce spunea o personalitate a exilului românesc prin 1985: „De când se află regele în exil cu noi, şi iată că sunt aproape patruzeci de ani, nu a dat o bursă pentru un student, nu a dat un ban pentru tipărirea unui ziar sau cărţi româneşti, nu a făcut nici un act filantropic pentru exilaţii români; în schimb, împreună cu Alexandru Creţianu şi Constantin Vişoianu, a păpat fondul Naţional depus de Antonescu în Elveţia pentru intelectualitatea patriotică“.

… La vremea aceea, erau foarte mulţi intelectuali români patrioţi…